Mi-e așa de somn și sunt așa de răcită și am chef să scriu și habar nu am ce și despre ce, mintea goală sau nu tocmai dar nimic, nimic interesant de împărtășit, nu știu, nu am un plan, nu am nimic, nimic, de câteva zile încoace două personaje încearcă să poarte în mintea mea o discuție, doi bărbați într-un bar vorbind despre Varvara Nicolevna, așa o cheamă, da, Varvara Nicolevna, strășnică femeie, blândă și bună și nu numai, din punctul de vedere al unuia dintre ei, cel puțin, mi-am pus muzică și ritmul e rapid, rapid, bun, tocmai bun, mi-am mai revenit, m-am mai animat, văd o femeie dansând pe muzica asta, rapid-rapid, tribal, prietene, tribal și ancestral, despre ce e vorba aici?, despre nimic, o femeie mișcându-și șoldurile, rapid, rapid, capul dat pe spate precum într-o nuvelă citită recent, omul crescând nesfârșit, omul munților și pădurilor, Eugen, Eugen și mai cum?, nu îmi amintesc, nu îmi amintesc și pace, a-a-a, ziua mea în camera întunecată, obscură, citind, nu îmi amintesc numele lui, trist, memoria mea slabă, imaginile în schimb, imaginile, închid ochii și încerc să îmi amintesc, îmi amintesc însă cum ne jucam pe vremuri de-a fiicele vântului, eu cu încă vreo două prietene, stăteam în colțul blocului, lângă pădure, unde vântul bătea, se simțea puternic, ne concentram, ne concentram și îi porunceam vântului să se domolească sau să sufle mai tare și nu de puține ori se întâmpla să ne și asculte, vântul și fuga prin pădure, nu sunt conectate, femeia din imaginația mea fuge însă acum înspăimântată prin pădure, e aproape întuneric și fuge printre niște trunchiuri argintii și aerul e aproape albastru și femeia e albă, e albă și goală, ciudată, poartă o coroană din crengi uscate, se întâlnește cu un cerb, un cerb stând dincolo de un pârâu, se opresc, femeia albă și cerbul, și se privesc, cerbul are ochi mari, negri și blânzi și coarne maistuoase, femeia albă trece râul și încalecă pe cerb, pleacă mai departe astfel, pădurea e plină de mușchi si de licheni, "unde mergem?" întreabă ea, "spre cer" îi răspunde cerbul, și pășesc agale mai departe prin pădure, e liniște și aerul e umed și cerbul pășeste printre copacii argintii, un orizont jos, printre copaci se văd stelele și cerul întunecat și copacii dispar, cerbul pășește acum prin cerul întunecat și înstelat iar femeia albă își întinde mâinile, mâinile îi devin aripi, aripi cu pene mari și albe, nu zboară însă, rămâne călare, cu aripile atârnând pe lângă corp, "ce căutăm, cerbule?" îl întreabă, "căutăm centrul, e acolo un om" spune cerbul, reveria mea nu merge mai departe de atât, nu mai știu, femeia înaripată mergând călare pe cerb prin cer, cerul negru plin de stele, mergând spre un centru în care e un om, o cetate veche, ziduri înalte din piatră, străzi pavate și întortocheate, cine e pe-acolo?, un copil, un copil mergând energic spre soare, nu știu cum, of, Eugen, Eugen și mai cum?, nu îmi mai amintesc, un om mare, omul pădurilor, vorbind naturii, somn.
sâmbătă, 10 ianuarie 2015
joi, 8 ianuarie 2015
Adăpost
Nu am mai scris de mult pe aici. Aș născoci ceva dar nu reușesc să intru în starea de care am nevoie. Simt însă nevoia să scriu, mă roade, pur și simplu.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei într-un colț întunecat al casei, singură în odaia fără fereastră și fără lumină, întunecată în orice moment al zilei. Întâi din cauza unei dureri de cap strașnice, aveam nevoie să zac undeva în întuneric și în liniște - apoi pentru că am descoperit că nu vreau să mai ies de acolo. Sunt în burta balenei, mi-am zis, din motive obscure.
La un moment dat s-a întrerupt curentul, s-a scufundat tot etajul în întuneric și odaia cea mică în beznă deplină. O lume egală, în care nu contează dacă ai ochii închiși sau deschiși, una a posibilităților nelimitate, ce-o să iasă din întunericul ăla adânc, ermetic, înalt și vast, nesfârșit? Ce-o să răsară? Vreo vedenie? Vreun sentiment? Vreo ființă? Nimic? Nimic, întuneric și nimic. Liniște. M-am întrebat cum ar fi să adorm și să mă trezesc din somn în bezna aia mare, deplină. Cam înspăimântător, mi-am zis - și-apoi vast, gol, linișitor până la urmă.
Liniște, întuneric, o veioză mică, slabă, o pătură, singurătate, cărți, oarece activitate. Știu unde să mă ascund de-acum, la nevoie.
Nu mai am nimic de spus aici, acum.
.
vineri, 2 ianuarie 2015
Luna
Am desenat ceva azi (pe 1 ianuarie, acum e deja 2 ianuarie, de fapt), ceva mai serios, mai elaborat, mai putin mâzgâlit în grabă, pentru prima oară după mai mult de zece ani.
Știu că nu-i nicio realizare artistică desenul meu, că nu am cine știe ce aptitudini, că e stângaci, făcut fără cine știe ce pricepere, nefinisat...și altele. Ar trebui să mă rușinez de el și să nu-l arăt lumii dar sincer nu prea-mi pasă de cât de reușit sau nereușit e de fapt sau cum o să pară altora.
E făcut cu mâini de 28 de ani, ce n-au mai făcut așa ceva de pe la 16-18 ani - și totuși și-au amintit câte ceva, s-au regăsit după atâția ani în linii, forme, tehnici, stângăcii, lipsuri. M-am regăsit. E ceva ciudat și miraculos în continuitatea asta. Reînnod zilele astea câteva legături cu mine însămi, cu părți din mine - e ciudată experiența și totuși îmi pare cumva bună și, poate, necesară.
Imaginea femeii cu o singură aripă mi s-a năzărit și m-a fascinat în ultimele zile și am tot simțit nevoia să o desenez. După ce am început în sfârșit lucrul la desen, mi-am dat seama că, așa cum o văd, stând cu spatele la mine, cu o aripă ținând loc mâinii stângi, privește spre o lună uriășă, plină. Poate că e Luna ea însăși, poate că ăsta e și numele ei. De mai multe luni, Luna mi se tot arată, o tot întâlnesc prin mine. În jur e întuneric, beznă. Luna e luminoasă însă, argintie. Undeva, abia întrezărită, fără să cuprindă femeia, e o mare, marea.
M-a fascinat, entuziasmat si captivat munca la desenul meu și sper să
mai desenez și de-acum înainte. Și, pentru că desenul meu are un sens pentru mine și
lumea mea interioară, chiar dacă e doar o foarte imperfectă reprezentare a
imaginii pe care am aflat-o în mine, îl pun aici.
miercuri, 31 decembrie 2014
Aștept
N-am mai scris de mult pe aici.
Nu aș vrea să cred ca e 31 decembrie azi, că se termină anul ăsta, că începe altul. A trecut timpul prea repede.
Dincolo de orice, îmi doresc mai ales să mă apuc de treabă, aștept cu oarece entuziasm să mă întorc la București și să mă apuc de unele și altele, îmi doresc să am energie și voință și orice altceva mi-o mai fi trebuind ca să lucrez ce-am de lucrat și să câștig și niște bani în viitorul apropiat.
Noaptea asta îmi place de obicei, deși niciodată n-am petrecut cine știe ce în cursul ei. Pentru mine noaptea asta nu-i mai niciodată despre vreo petrecere, de fapt. Îmi place să o trăiesc în felul meu, îmi place să-mi imaginez că acum lumea coboară într-un fel de haos primordial, zgomotos și plin de făpturi ciudate, că în mod magic timpul și lumea întreagă chiar se înnoiesc în noaptea asta. De când mă știu mă fascinează cei ce umblă astăzi mascați, cu uratul, pe-aici prin părtile mele de lume, îi privesc și îi ascult fascinată - pentru ei nu știu ce semnificație mai are ceea ce fac, eu văd în ei însă, de când mă știu, ceva străvechi și ceva din altă lume, emoționant foarte pentru mine.
Anul Nou e o făptură nouă și necunoscută, cu calități aparte, ce se ivește din haos în noaptea asta, așa simt și cred, și-acum și în fiecare an. Pe 1 lumea mi se pare cumva nouă, aparte, misterios transformată, în fiecare an aproape.
Mă gândesc la unii și alții - și le
doresc un an mai bun, oricum și-l doresc... oricum o fi, totuși, poate în
feluri neașteptate.
Eu una, orice-ar
fi, o să mă străduiesc să transform în ceva benefic sau să aleg ceva
bun din orice experiență viitoare - după cum m-am
străduit să fac și cu ce-am trăit anul ăsta. Străduindu-mă să fac și privesc astfel lucrurile trăiesc măcar din când în când sentimentul vital mie că lucrurile au un sens, unul bun. Abordarea
sau hotărârea asta e unul din lucrurile pe care le-am aflat și adâncit în mine anul ăsta. Cred că-i un lucru bun ăsta - și-l doresc și altora.marți, 23 decembrie 2014
Nimic de spus
- Și, spune-mi, e mută? Mă tem că nu am înțeles prea bine.
- Nu e, nu e nicidecum, doar că nu vorbește prea mult, nu cu mine oricum.
- Și ce faceți?
- Nimic, mai nimic, ne petrecem timpul în tăcere. Dimineața trece pe lângă mine în halatul ei de baie, cu ochii încă umflați de somn și stropi de apă pe față, scurgându-i-se din părul ud, cu papucii de casă roz în picioare, se duce în bucătărie, își face o cafea, se așează cu ea lângă fereastră, pe un scaun, același în fiecare zi, stă așa vreo jumătate de oră, privește aparent în gol. Nu ne spunem nimic, uneori nici nu mă privește. Nu am nimic împotrivă.
- Ciudat, amice, ciudat.
- E o prezență bună. Și-apoi ce am avea să ne spunem?
- Ce ați avea să vă spuneți?
- Nu știu nici eu. De obicei mă așez și eu pe un scaun undeva într-un colț opus, stau și o privesc, pic pe gânduri, trece așa destul de mult timp zilnic. Într-o zi am venit acasă, era iarnă și era întuneric, era vreo șase seara, m-am descălțat și mi-am udat șosetele, tot holul era ud, ea nu spală niciodată pe jos, m-am speriat atunci. M-am dus la ușa ei, am bătut, nu a spus nimic, bineînțeles, am intrat deși mi s-a părut cumplit de nepoliticos. Era în camera ei, pierdută în haosul lucrurilor ei, ghemuită într-un colț printre hainele de pe podea, plângea în hohote. Nu am mai întrebat nimic, oricum nu mi-ar fi răspuns. Am stat în picioare și-am privit-o o vreme, apoi m-am lăsat pradă unui impuls, un impuls ciudat, știi, m-am dus la ea, am luat-o în brațe, e mică și slabă și nu a protestat deloc, am luat-o în brațe ca pe un copil mic și-am pus-o în patul ei mult prea mare, am culcat-o în patul ei mult prea mare și s-a ghemuit și a continuat să plângă. Am acoperit-o cu un pled, unul în carouri cărămizii și portocalii, nu că ar conta, m-am așezat pe pat la picioarele ei și am stat și am privit-o cum plânge până s-a mai liniștit, până a adormit. Apoi am stat și-am privit-o dormind.
- Ai stat și-ai privit-o dormind?
- Exact.
- Am citit vreo două romane cu tema asta.
- Știu, știu, și eu.
- Și-apoi?
- Și-apoi nimic, m-am dus și m-am culcat și eu. A doua zi s-a trezit, s-a dus și a făcut baie, a ieșit în halatul ei pufos, nimic neobișnuit. Ba ceva a fost, m-a privit, lung și mut, cumva trist și cumva cu bucurie, înainte să se așeze pe scaunul ei. Nu am înțeles nimic, m-am dus însă în baie și m-am privit în oglindă și m-am întrebat cum m-o fi văzut azi, dacă am fost cumva altul, cumva nou. Apoi m-am îmbrăcat grăbit și am plecat, i-am spus la revedere când am trecut prin fața ușii de la bucătărie, nu a spus nimic, evident.
- Evident.
- Ești un ecou.
- Un ecou.
- Așa-i. Apoi, într-o zi, câteva săptămâni mai târziu, am venit acasă și am găsit-o stând în picioare pe hol, mi-a făcut semn să o urmez, m-am descălțat întâi, mi-am lăsat în cuier hainele de oraș, am urmat-o spre camera ei, m-am oprit în prag. Toată casa era scufundată în întuneric, nu am mai aprins nicio lumină, nu are rost, mi-am zis. Am stat în prag și am privit-o. Era în cămașă ei de noapte cu flori, flori albastre parcă, lungă până la glezne, se clătina aproape mergând și era desculță. Nu s-a mai uitat la mine, și-a dat jos ochelarii, i-a așezat lângă pat, s-a întins apoi în pat, s-a învelit cu o plapumă și s-a culcat. Am rămas o vreme acolo, în picioare, privind-o, mi-am luat apoi ceva de mâncare din bucătărie, m-am întors în cameră și m-am așezat pe podea, nu are niciun scaun în camera ei. M-am așezat pe podea, am mâncat și am privit-o cum adoarme, cum doarme apoi, o vreme. Mi s-a făcut cumplit de somn și m-am întins pe podea, am adormit. Am visat un câmp cu maci, apoi marea, vedeam marea de pe o faleză înaltă. Am coborât, m-am dezbrăcat, am intrat în apă, apa era caldă, m-am lăsat pe spate și am plutit, Sunt un cadavru plin de alge mi-am zis, înecat, m-am speriat și m-am trezit. M-am ridicat, mi-era frig și mă dureau toate oasele, ea dormea în patul ei mult prea mare cu fața în sus, visa, i se zbăteau pleoapele, pe un perete se vedea umbra perdelei, formele complicate din dantelă, proiectate de lumina unei luni pline. Ce frumos, mi-am zis, de-ar fi viața mea întreagă așa nu mi-aș mai dori nimic. Ești ciudat, mi-am zis apoi, și m-am dus să mă culc.
- Și asta e tot?
- Nu, într-o zi am auzit-o vorbind, vorbea la telefon. "Ascultă", a zis, "să nu crezi că sunt absurdă, mai am nevoie pur și simplu de niște timp, nu pot să termin la timp, atât cer, puțin timp." Apoi a urmat o tăcere mai lungă, asculta ce îi spunea cel cu care vorbea, o voce gravă de bărbat, îl asculta stând desculță pe hol într-o zi de duminică. Sâmbetele și duminicile sunt puțin diferite, trebuie să îți spun...dar să revin. A tăcut o vreme, ascultând. A zis apoi "Bine, am înțeles. Mai ții minte locul ăla din spatele blocului în care am copilărit? Era o firidă, despre ea vorbesc, într-o seară unul dintre gemenii de la etajul cinci, nu mai știu care dintre ei, s-a repezit la mine, m-a prins și m-a târăt până în firida aia, m-am zbătut inutil, acolo m-a strâns bine și s-a uitat la mine înspăimântat înainte să se repeadă și să își apese buzele umede de ale mele în timp ce îl priveam imobilă și îngrozită. Apoi mi-a dat drumul și a fugit. M-am întâlnit cu el într-o zi pe aici prin cartier, a îmbătrânit și s-a îngrășat, i-am zâmbit amar amintindu-mi buzele lui prea umede, alunecoase, calde, mâinile lui zdrobind încheieturile mâinilor mele, strânsoarea lor." A făcut apoi o pauză. A mai spus, îmi amintesc precis, e singura dată când am auzit-o vorbind, îți dai seama, "sigur că ai uitat, nici nu mă așteptam să ții minte." Apoi a închis telefonul brusc, trântind ușor receptorul. S-a întors spre mine, m-a văzut privind-o uimit, a zâmbit și nu a spus nimic, a venit la mine și mi-a prins mâna stângă în mâna ei dreaptă preț de o clipă, apoi s-a dus la ea în cameră, a închis ușa zgomotos. Am stat vreo trei ore în bucătărie așteptând-o, a apărut într-un târziu, am făcut o cafea și am băut-o împreună, în tăcere. A apus soarele, s-a lăsat întunericul, am rămas așa, în bucătărie, fără să ne spunem nimic, încă o vreme. Mă mai asculți?
- Sigur, sigur că te ascult. Și?
- Și nimic. Mută nu e, îți spun, doar că nu vorbește cu mine. Locuim împreună, cam atât. Haide să plecăm de aici, am obosit.
- Și are vreun sens toată povestea asta?
- Nu știu.
- Nu e, nu e nicidecum, doar că nu vorbește prea mult, nu cu mine oricum.
- Și ce faceți?
- Nimic, mai nimic, ne petrecem timpul în tăcere. Dimineața trece pe lângă mine în halatul ei de baie, cu ochii încă umflați de somn și stropi de apă pe față, scurgându-i-se din părul ud, cu papucii de casă roz în picioare, se duce în bucătărie, își face o cafea, se așează cu ea lângă fereastră, pe un scaun, același în fiecare zi, stă așa vreo jumătate de oră, privește aparent în gol. Nu ne spunem nimic, uneori nici nu mă privește. Nu am nimic împotrivă.
- Ciudat, amice, ciudat.
- E o prezență bună. Și-apoi ce am avea să ne spunem?
- Ce ați avea să vă spuneți?
- Nu știu nici eu. De obicei mă așez și eu pe un scaun undeva într-un colț opus, stau și o privesc, pic pe gânduri, trece așa destul de mult timp zilnic. Într-o zi am venit acasă, era iarnă și era întuneric, era vreo șase seara, m-am descălțat și mi-am udat șosetele, tot holul era ud, ea nu spală niciodată pe jos, m-am speriat atunci. M-am dus la ușa ei, am bătut, nu a spus nimic, bineînțeles, am intrat deși mi s-a părut cumplit de nepoliticos. Era în camera ei, pierdută în haosul lucrurilor ei, ghemuită într-un colț printre hainele de pe podea, plângea în hohote. Nu am mai întrebat nimic, oricum nu mi-ar fi răspuns. Am stat în picioare și-am privit-o o vreme, apoi m-am lăsat pradă unui impuls, un impuls ciudat, știi, m-am dus la ea, am luat-o în brațe, e mică și slabă și nu a protestat deloc, am luat-o în brațe ca pe un copil mic și-am pus-o în patul ei mult prea mare, am culcat-o în patul ei mult prea mare și s-a ghemuit și a continuat să plângă. Am acoperit-o cu un pled, unul în carouri cărămizii și portocalii, nu că ar conta, m-am așezat pe pat la picioarele ei și am stat și am privit-o cum plânge până s-a mai liniștit, până a adormit. Apoi am stat și-am privit-o dormind.
- Ai stat și-ai privit-o dormind?
- Exact.
- Am citit vreo două romane cu tema asta.
- Știu, știu, și eu.
- Și-apoi?
- Și-apoi nimic, m-am dus și m-am culcat și eu. A doua zi s-a trezit, s-a dus și a făcut baie, a ieșit în halatul ei pufos, nimic neobișnuit. Ba ceva a fost, m-a privit, lung și mut, cumva trist și cumva cu bucurie, înainte să se așeze pe scaunul ei. Nu am înțeles nimic, m-am dus însă în baie și m-am privit în oglindă și m-am întrebat cum m-o fi văzut azi, dacă am fost cumva altul, cumva nou. Apoi m-am îmbrăcat grăbit și am plecat, i-am spus la revedere când am trecut prin fața ușii de la bucătărie, nu a spus nimic, evident.
- Evident.
- Ești un ecou.
- Un ecou.
- Așa-i. Apoi, într-o zi, câteva săptămâni mai târziu, am venit acasă și am găsit-o stând în picioare pe hol, mi-a făcut semn să o urmez, m-am descălțat întâi, mi-am lăsat în cuier hainele de oraș, am urmat-o spre camera ei, m-am oprit în prag. Toată casa era scufundată în întuneric, nu am mai aprins nicio lumină, nu are rost, mi-am zis. Am stat în prag și am privit-o. Era în cămașă ei de noapte cu flori, flori albastre parcă, lungă până la glezne, se clătina aproape mergând și era desculță. Nu s-a mai uitat la mine, și-a dat jos ochelarii, i-a așezat lângă pat, s-a întins apoi în pat, s-a învelit cu o plapumă și s-a culcat. Am rămas o vreme acolo, în picioare, privind-o, mi-am luat apoi ceva de mâncare din bucătărie, m-am întors în cameră și m-am așezat pe podea, nu are niciun scaun în camera ei. M-am așezat pe podea, am mâncat și am privit-o cum adoarme, cum doarme apoi, o vreme. Mi s-a făcut cumplit de somn și m-am întins pe podea, am adormit. Am visat un câmp cu maci, apoi marea, vedeam marea de pe o faleză înaltă. Am coborât, m-am dezbrăcat, am intrat în apă, apa era caldă, m-am lăsat pe spate și am plutit, Sunt un cadavru plin de alge mi-am zis, înecat, m-am speriat și m-am trezit. M-am ridicat, mi-era frig și mă dureau toate oasele, ea dormea în patul ei mult prea mare cu fața în sus, visa, i se zbăteau pleoapele, pe un perete se vedea umbra perdelei, formele complicate din dantelă, proiectate de lumina unei luni pline. Ce frumos, mi-am zis, de-ar fi viața mea întreagă așa nu mi-aș mai dori nimic. Ești ciudat, mi-am zis apoi, și m-am dus să mă culc.
- Și asta e tot?
- Nu, într-o zi am auzit-o vorbind, vorbea la telefon. "Ascultă", a zis, "să nu crezi că sunt absurdă, mai am nevoie pur și simplu de niște timp, nu pot să termin la timp, atât cer, puțin timp." Apoi a urmat o tăcere mai lungă, asculta ce îi spunea cel cu care vorbea, o voce gravă de bărbat, îl asculta stând desculță pe hol într-o zi de duminică. Sâmbetele și duminicile sunt puțin diferite, trebuie să îți spun...dar să revin. A tăcut o vreme, ascultând. A zis apoi "Bine, am înțeles. Mai ții minte locul ăla din spatele blocului în care am copilărit? Era o firidă, despre ea vorbesc, într-o seară unul dintre gemenii de la etajul cinci, nu mai știu care dintre ei, s-a repezit la mine, m-a prins și m-a târăt până în firida aia, m-am zbătut inutil, acolo m-a strâns bine și s-a uitat la mine înspăimântat înainte să se repeadă și să își apese buzele umede de ale mele în timp ce îl priveam imobilă și îngrozită. Apoi mi-a dat drumul și a fugit. M-am întâlnit cu el într-o zi pe aici prin cartier, a îmbătrânit și s-a îngrășat, i-am zâmbit amar amintindu-mi buzele lui prea umede, alunecoase, calde, mâinile lui zdrobind încheieturile mâinilor mele, strânsoarea lor." A făcut apoi o pauză. A mai spus, îmi amintesc precis, e singura dată când am auzit-o vorbind, îți dai seama, "sigur că ai uitat, nici nu mă așteptam să ții minte." Apoi a închis telefonul brusc, trântind ușor receptorul. S-a întors spre mine, m-a văzut privind-o uimit, a zâmbit și nu a spus nimic, a venit la mine și mi-a prins mâna stângă în mâna ei dreaptă preț de o clipă, apoi s-a dus la ea în cameră, a închis ușa zgomotos. Am stat vreo trei ore în bucătărie așteptând-o, a apărut într-un târziu, am făcut o cafea și am băut-o împreună, în tăcere. A apus soarele, s-a lăsat întunericul, am rămas așa, în bucătărie, fără să ne spunem nimic, încă o vreme. Mă mai asculți?
- Sigur, sigur că te ascult. Și?
- Și nimic. Mută nu e, îți spun, doar că nu vorbește cu mine. Locuim împreună, cam atât. Haide să plecăm de aici, am obosit.
- Și are vreun sens toată povestea asta?
- Nu știu.
duminică, 14 decembrie 2014
Picioare goale pe pâmânt
Nu am mai visat de mult pe aici. Am răcit, sunt somnoroasă, ascult niște jazz și stau în fotoliul meu, ca de obicei, îmbrăcată în flaneaua mea cea roz și pufoasă.
Mi-e dor să visez, să visez dormind și să visez cu ochii deschiși mai ales, să călătoresc departe, să fiu în pielea altor oameni, oameni ce sunt o parte sau părți din mine. Poate am nevoie doar de niște odihnă, poate mă odihnesc în timpul zilei în ultima vreme și visez doar nopțile, vise semnificative uneori, din când în când.
Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă cu o grădină, să umblu din când în când sau adesea desculță pe pământ, prin iarbă, prin grădină, să mă ocup de toate plantele mele cu drag și cu liniște, să am grijă de ele. Picioarele goale pe pâmânt, nu știu de ce dar asociez imaginea asta vieții așezate, pline, vitalității pure și simple, liniștii, stabilității. Din motive obscure mie acum, în imaginația mea, în ipostaza de femeie insărcinată îmi apar de cele mai multe ori doar așa - mă văd cu picioarele goale pe pământ, de parcă aș avea nevoie și eu și ființa nouă din mine de conexiunea cu pământul și cu vitalitatea plantelor și-a întregii naturi ca să putem fi și deveni împreună.
Nu știu ce vreau să spun, nu știu exact unde vreau să ajung, dar o să mă lămuresc.
Visez să am o grădină, un pământ al meu, să pot umbla cu picioarele goale pe pământ.
Mi-e dor să visez, să visez dormind și să visez cu ochii deschiși mai ales, să călătoresc departe, să fiu în pielea altor oameni, oameni ce sunt o parte sau părți din mine. Poate am nevoie doar de niște odihnă, poate mă odihnesc în timpul zilei în ultima vreme și visez doar nopțile, vise semnificative uneori, din când în când.
Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă cu o grădină, să umblu din când în când sau adesea desculță pe pământ, prin iarbă, prin grădină, să mă ocup de toate plantele mele cu drag și cu liniște, să am grijă de ele. Picioarele goale pe pâmânt, nu știu de ce dar asociez imaginea asta vieții așezate, pline, vitalității pure și simple, liniștii, stabilității. Din motive obscure mie acum, în imaginația mea, în ipostaza de femeie insărcinată îmi apar de cele mai multe ori doar așa - mă văd cu picioarele goale pe pământ, de parcă aș avea nevoie și eu și ființa nouă din mine de conexiunea cu pământul și cu vitalitatea plantelor și-a întregii naturi ca să putem fi și deveni împreună.
Nu știu ce vreau să spun, nu știu exact unde vreau să ajung, dar o să mă lămuresc.
Visez să am o grădină, un pământ al meu, să pot umbla cu picioarele goale pe pământ.
marți, 9 decembrie 2014
Adormită
Am palpitații în noaptea asta, nu știu de ce, poate de la vin. Mi-o ia inima la fugă din când în când, un fluture, o pasăre, o lumină pâlpâind.
Ascult muzică, The Doors, iar și iar, un cântec anume, mă atrage mult în noaptea asta.
Nu mai știu nimic-nimic, adorm, noapte bună.
Ascult muzică, The Doors, iar și iar, un cântec anume, mă atrage mult în noaptea asta.
Awake
Shake dreams from your hair
My pretty child, my sweet one.
Choose the day and
choose the sign of your day
The day’s divinity
First thing you see.
A vast radiant beach
in a cool jeweled moon
Couples naked race down by it’s quiet side
And we laugh like soft, mad children
Smug in the woolly cotton brains of infancy
The music and voices are all around us.
Choose, they croon, the Ancient Ones
The time has come again
Choose now, they croon,
Beneath the moon
Beside an ancient lake
Enter again the sweet forest
Enter the hot dream
Come with us
Everything is broken up and dances.
My pretty child, my sweet one.
Choose the day and
choose the sign of your day
The day’s divinity
First thing you see.
A vast radiant beach
in a cool jeweled moon
Couples naked race down by it’s quiet side
And we laugh like soft, mad children
Smug in the woolly cotton brains of infancy
The music and voices are all around us.
Choose, they croon, the Ancient Ones
The time has come again
Choose now, they croon,
Beneath the moon
Beside an ancient lake
Enter again the sweet forest
Enter the hot dream
Come with us
Everything is broken up and dances.
Nu mai știu nimic-nimic, adorm, noapte bună.
luni, 8 decembrie 2014
Difuziune
Un trotuar plouat și un platan uriaș și bătrân, oameni dizolvați, oameni fără limite, oameni atingându-se fără să știe, oameni ce au nevoie să se înfășoare în flanele vechi, dungate, pierduți într-un mediu străin, un mediu plin, plin, plin de conținuturi de oameni, gânduri și sentimente și mâncare și intestine, răni deschise și răni supurânde, miezuri înstelate, zburători și înotători împreună, arbori și comete rostogolindu-se, ochi plini și ochi goi, deschizându-se, clipind, lumina zilei și luminătorii nopții, ochii deschiși, afară și înăuntru, lasă-te pe spate, dă-ți drumul, apoi pășește pe strada plină de băltoace, după ploaie, e întuneric și oamenii nu au limite, fâșii sfâșiate de gânduri, fragmente dure de emoții atingându-se, involuntar, rotindu-se în spațiul cosmic, câțiva oameni înfășurați în pături mergând buimaci, ferindu-se, oameni descărnați, oameni rostind febril descântece, apă neîncepută, lut ud între degete, mânjindu-ți obrajii în fața oglinzii, oglinda veche, zgâriată și prăfuită, într-un colț al casei întunecate, ieși afară și oamenii nu au limite, înăuntru nici atât, haos și confuzie, haos și confuzie în așteptarea aurorei boreale, luminile nordice și luminile sudice si câmpul elctromagnetic prin care plutesc suflete pierdute, albe și negre şi roșii, vulpile și urșii, iepurii, o scără înaltă până la lună, pe ea urcă doi oameni ținându-se de mână, țesuturi rupte pe sub piele, atingându-se, amestecându-se, confuzie, confuzie, oglinda spartă în camera întunecată, ochiul închis și ochiul deschis, haide să mergem prin lumea ciudată, o plasă ciudată unindu-ne, platanul uriaș, bătrân, în centrul orașului vechi, un loc liniștit, haidem să visăm, să visăm, adâncuri, adâncul de jos și cel de sus, reunite de-o scară argintie și doi oameni, două umbre, urcând scara ciudat, împreună, peste cer și peste stele, către lună, finalul limitelor, dizolvă și coagulează, cândva, apoi, apoi spațiul, spațiul cel ciudat în care oamenii sunt urâți sau frumoși precum propriile gânduri, înalți și burtoși, mici și josnici, falnici, calzi, întunecați și luminoși, amestecându-se, amestecându-se, oameni peste oameni, grămezi de cadavre, trupuri dizolvate în spațiul curios, piele și simțăminte, mușchi impregnați cu gânduri și ochi deschizându-se și închizându-se, încet, încet, cu răbdare, călătorim prin spațiul ciudat în care, știm prea bine, nu mai deții controlul, pentru că ești dizolvat și ești, asa cum am crede, la fel de rispit precum propriile gânduri, scrii cu ochii închiși, orizontul, orizontul, scrii tot ce îți trece prin minte, fragmente de asteroizi și nori pufoși și, printre toate acestea, piese de mobilier și bucăți de suflete, oameni în pantofi, goi totuși, deschiși ici-colo, comunicând unii cu alții prin portițe ascunse și oameni descompuși și oameni acoperiți cu pături și flanele şi atât, doar atât, închide ochii și pleacă mai departe, asfaltul e ud și în centrul orașului e un platan, sprijinit de el o scară, hai să plecam de aici, dizolvați, reorganizați, reuniți.
marți, 2 decembrie 2014
Deșertul ocru, prăfuit
Am poftă să visez ceva aici dar nu îmi găsesc ideile, cuvintele, îmi amintesc tot felul de lucruri în loc să mi se năzară ceva nou, vreo imagine, vreo imagine de descris, e asta liniștea?, nu tocmai, mi-e somn și ascult muzică, aștept ziua de mâine, aștept.
Văd nu știu de ce o trăsură, un poștalion negru gonind pe un drum prăfuit și ocru, un birjar, o scenă dintr-o carte nu știu a cui, un birjar cu joben și înăuntru o domnișoară cu ochii pe jumătate închiși, visând, ce e poștalionul?, ah, stai, da, e o domnișoară și sunt mulți saci de scrisori, scrisori cu ștampile și timbre circulând spre destinatari anume, gonim printr-o zonă ca un deșert, cu câteva fire de vegetație uscate de căldură și-apoi mult praf și mult ocru și soare, port o rochie albastră și am o batistă roz cu care îmi acopăr nasul în timp ce străbatem deșertul ocru, privesc pe geam și visez în deșertul ocru, mergem nu știu unde dar mă las dusă, mi s-a mai năzărit ceva, era interesant dar am uitat deja ce pentru că aproape am adormit aici în fotoliu, am închis ochii și am plecat mai departe, o să continui sub plapumă, la cald, noapte bună. Nu, mai stai, vor veni după noi toate animalele pământului, păsările, cerbii și popândăii, vom repopula încet deșertul, oaze cu apă, copaci și banane, flori mari roz și femei liniștite cărând vase de apă către casele lor, pace netulburată de secole, plapumă, muzica, somnul, totul e mult mai simplu, așa-i, îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme, care o fi destinația, nu șțiu, o carte cu o bunică și un tren fermecat și o mulțime de copii, noapte bună.
Văd nu știu de ce o trăsură, un poștalion negru gonind pe un drum prăfuit și ocru, un birjar, o scenă dintr-o carte nu știu a cui, un birjar cu joben și înăuntru o domnișoară cu ochii pe jumătate închiși, visând, ce e poștalionul?, ah, stai, da, e o domnișoară și sunt mulți saci de scrisori, scrisori cu ștampile și timbre circulând spre destinatari anume, gonim printr-o zonă ca un deșert, cu câteva fire de vegetație uscate de căldură și-apoi mult praf și mult ocru și soare, port o rochie albastră și am o batistă roz cu care îmi acopăr nasul în timp ce străbatem deșertul ocru, privesc pe geam și visez în deșertul ocru, mergem nu știu unde dar mă las dusă, mi s-a mai năzărit ceva, era interesant dar am uitat deja ce pentru că aproape am adormit aici în fotoliu, am închis ochii și am plecat mai departe, o să continui sub plapumă, la cald, noapte bună. Nu, mai stai, vor veni după noi toate animalele pământului, păsările, cerbii și popândăii, vom repopula încet deșertul, oaze cu apă, copaci și banane, flori mari roz și femei liniștite cărând vase de apă către casele lor, pace netulburată de secole, plapumă, muzica, somnul, totul e mult mai simplu, așa-i, îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme, care o fi destinația, nu șțiu, o carte cu o bunică și un tren fermecat și o mulțime de copii, noapte bună.
luni, 1 decembrie 2014
Un cântec
Doar ceva, foarte scurt, pentru că mi-e dor să scriu ceva aici.
Ascult muzică, mi-am amintit de-o trupă ce era cândva preferata mea - Incubus. Multe-multe piese de-ale lor îmi plac încă foarte mult, le-am ascultat pe repeat pe mai multe dintre ele în noaptea asta. M-am oprit, acum, înainte de culcare asupra ăsteia - cândva era preferata mea dintre toate, am auzit-o prima dată într-o zi când eram prin liceu, era la televizor, m-a fermecat instant, a rezonat atât de adânc în mine. Conștientizez acum că e o problema foarte veche a mea, spaima, frica în fața vieții și-a zilei de mâine - și-o necesitate așa de mare să aflu în mine ceva, curaj să întâmpin viața cu brațele deschise, cu ochii deschiși, curajul să trăiesc mai ales, să acționez, să acționez conștient, fără să fiu condusă sau paralizată de frică.
miercuri, 26 noiembrie 2014
Sârma
Săptămâna trecută stăteam în bucătărie aşteptând să fiarbă apa pentru un ceai când mi s-au năzărit o femeie şi câteva lucruri despre ea. Nu am mai avut de atunci încoace starea necesară ca să scriu şi s-o descriu dar acum o am - şi am nevoie să scriu aici, iar.
Sunt o croitoreasă înaltă cu un trup foarte subţire şi firav, cu mâini osoase şi degete lungi, îmi petrec zilele şi nopţile într-o odaie mică şi destul de rece, cosând la maşină haine pentru alţii. Stau pe scaunul meu destul de tare cea mai parte a zilei, pierdută în ceea ce fac. Nu cunosc pe nimeni în oraşul în care m-am mutat de vreo trei ani şi nici nu-mi doresc să o fac. Cu clienţii mei abia dacă schimb două vorbe. Le-arăt clar că nu sunt interesată de ei, de nimic. Nu vreau mai nimic si pe nimeni. Uneori am mintea tulbure, alteori limpede, uneori cos cu mintea goală, alteori sunt cuprinsă de un iureş interior greu de descris. Mă privesc în oglindă şi mă văd trasă la faţă şi sobră, inexpresivă. Îmi place sunetul ritmic al maşinii de cusut, îmi plac texturile materialelor pe care le cos, culorile lor, mirosul de ulei şi metal al maşinii. Acul urcând şi coborând, mai încet, mai repede, pedala pe care piciorul meu o cunoaşte atât de bine. Mănânc foarte puţin. Beau apă şi ceaiuri foarte multe, citesc ziare. În rest, în puţinul timp liber rămas, îmi place să mă plimb. Nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni. Ies pe stradă şi mă tem adesea să nu cad, mă tem de atingerile străinilor în locurile aglomerate, îmi simt trupul uscat şi uşor, uşor de doborât. Nu-mi plac zilele ploioase, nici cele în care bate vântul puternic. Cele din urmă mai ales. Îmi imaginez atunci că sunt parte a unui număr de circ, un acrobat în costum strâns pe corpul prelung şi foarte slab cu faţa pictată precum un clovn, un zâmbet larg, nenatural, ochi mari pictaţi, ochi goi, un acrobat mergând pe o sârmă, balansându-se. Temându-se să nu cadă. Mă cuprinde frigul şi spaima. Îmi bate inima foarte tare şi trebuie să mă opresc undeva, să respir adânc si încet, până mă mai liniştesc.
Într-o noapte am ieşit să mă plimb, era o noapte răcoroasă şi liniştită. Priveam blocurile şi luminile ferestrelor şi rememoram texturi, figuri din trecut şi senzaţii diverse. Nu eram atentă în jur. Cineva m-a atins uşor pe umăr. Am tresărit înspăimântată. Mi-am strâns paltonul gri din lână buclată în mâini, mi le-am încleştat în textura lui, încercând să nu cad. Nu am apucat să văd cine m-a atins înainte să îi aud vocea, o voce calmă de bărbat.
- Domnişoară, aveţi un foc?
- Nu am, i-am zis, şi m-am întors să-l văd totuşi, cu inima bătându-mi tot mai tare.
- V-am speriat? m-a întrebat cu calm.
Nu am putut să îi răspund. L-am privit înfiorată, fără să mai pot spune nimic. Am început să ameţesc. Am făcut câţiva paşi spre un zid, ca să mă sprijin. N-aveam putere destulă cât să plec sau să fug.
M-a privit lung, îngrijorat. Un bărbat îmbrăcat bine, cu un palton de modă veche şi pălărie, elegant. S-a îndreptat spre mine, emoţia cea groaznică mi-a cuprins tot trupul. Nu ştiu ce-a văzut în mine dar s-a oprit.
- Pot să vă însoţesc până acasă? Nu...îmi pare rău, nu vă vreau răul, voiam doar un foc, pentru o ţigară. Îmi fac doar griji.
Nu am putut să spun nimic, am rămas sprijinită de zid, aşteptând să-mi revin puţin ca să pot pleca mai departe. Nu a plecat nici el, a rămas în faţa mea, privindu-mă. Am stat aşa o vreme, câteva minute care mi-au părut foarte lungi, eu privindu-l, el privindu-mă.
Am reuşit după o vreme să mă mişc, mi-a trecut puţin ameţeala, spaima. Mi-am strâns paltonul în jurul corpului.
- Sunt un acrobat pe o sârmă, i-am zis, mirându-mă singură de ce-am rostit. Sub mine însă, ştiţi, nu e nici aer, nici pământul, e o mare neagră şi rece.
- Curios, mi-a zis. E un vis, un vis doar, un vis şi atât.
- Eu sunt însă cât se poate de reală, sunt subţire şi uşoară şi viaţa pe o sârmă e copleşitoare.
Simţeam că începe să mă doară tot trupul.
- Daţi-mi voie să vă conduc totuşi.
Am încuviinţat din cap, nu mai puteam să rostesc niciun cuvânt. A mers pe lângă mine. Ne-am oprit în faţa blocului. Mi-era frig şi ştiam că urmează să mă zvârcolesc de durere câteva ore. M-a atins pe umăr iar, privindu-mă cald.
- La revedere, mi-a zis. Şi a plecat.
La revedere, am gândit, fără să i-o mai pot spune, copleşită de durere.
Sunt o croitoreasă înaltă cu un trup foarte subţire şi firav, cu mâini osoase şi degete lungi, îmi petrec zilele şi nopţile într-o odaie mică şi destul de rece, cosând la maşină haine pentru alţii. Stau pe scaunul meu destul de tare cea mai parte a zilei, pierdută în ceea ce fac. Nu cunosc pe nimeni în oraşul în care m-am mutat de vreo trei ani şi nici nu-mi doresc să o fac. Cu clienţii mei abia dacă schimb două vorbe. Le-arăt clar că nu sunt interesată de ei, de nimic. Nu vreau mai nimic si pe nimeni. Uneori am mintea tulbure, alteori limpede, uneori cos cu mintea goală, alteori sunt cuprinsă de un iureş interior greu de descris. Mă privesc în oglindă şi mă văd trasă la faţă şi sobră, inexpresivă. Îmi place sunetul ritmic al maşinii de cusut, îmi plac texturile materialelor pe care le cos, culorile lor, mirosul de ulei şi metal al maşinii. Acul urcând şi coborând, mai încet, mai repede, pedala pe care piciorul meu o cunoaşte atât de bine. Mănânc foarte puţin. Beau apă şi ceaiuri foarte multe, citesc ziare. În rest, în puţinul timp liber rămas, îmi place să mă plimb. Nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni. Ies pe stradă şi mă tem adesea să nu cad, mă tem de atingerile străinilor în locurile aglomerate, îmi simt trupul uscat şi uşor, uşor de doborât. Nu-mi plac zilele ploioase, nici cele în care bate vântul puternic. Cele din urmă mai ales. Îmi imaginez atunci că sunt parte a unui număr de circ, un acrobat în costum strâns pe corpul prelung şi foarte slab cu faţa pictată precum un clovn, un zâmbet larg, nenatural, ochi mari pictaţi, ochi goi, un acrobat mergând pe o sârmă, balansându-se. Temându-se să nu cadă. Mă cuprinde frigul şi spaima. Îmi bate inima foarte tare şi trebuie să mă opresc undeva, să respir adânc si încet, până mă mai liniştesc.
Într-o noapte am ieşit să mă plimb, era o noapte răcoroasă şi liniştită. Priveam blocurile şi luminile ferestrelor şi rememoram texturi, figuri din trecut şi senzaţii diverse. Nu eram atentă în jur. Cineva m-a atins uşor pe umăr. Am tresărit înspăimântată. Mi-am strâns paltonul gri din lână buclată în mâini, mi le-am încleştat în textura lui, încercând să nu cad. Nu am apucat să văd cine m-a atins înainte să îi aud vocea, o voce calmă de bărbat.
- Domnişoară, aveţi un foc?
- Nu am, i-am zis, şi m-am întors să-l văd totuşi, cu inima bătându-mi tot mai tare.
- V-am speriat? m-a întrebat cu calm.
Nu am putut să îi răspund. L-am privit înfiorată, fără să mai pot spune nimic. Am început să ameţesc. Am făcut câţiva paşi spre un zid, ca să mă sprijin. N-aveam putere destulă cât să plec sau să fug.
M-a privit lung, îngrijorat. Un bărbat îmbrăcat bine, cu un palton de modă veche şi pălărie, elegant. S-a îndreptat spre mine, emoţia cea groaznică mi-a cuprins tot trupul. Nu ştiu ce-a văzut în mine dar s-a oprit.
- Pot să vă însoţesc până acasă? Nu...îmi pare rău, nu vă vreau răul, voiam doar un foc, pentru o ţigară. Îmi fac doar griji.
Nu am putut să spun nimic, am rămas sprijinită de zid, aşteptând să-mi revin puţin ca să pot pleca mai departe. Nu a plecat nici el, a rămas în faţa mea, privindu-mă. Am stat aşa o vreme, câteva minute care mi-au părut foarte lungi, eu privindu-l, el privindu-mă.
Am reuşit după o vreme să mă mişc, mi-a trecut puţin ameţeala, spaima. Mi-am strâns paltonul în jurul corpului.
- Sunt un acrobat pe o sârmă, i-am zis, mirându-mă singură de ce-am rostit. Sub mine însă, ştiţi, nu e nici aer, nici pământul, e o mare neagră şi rece.
- Curios, mi-a zis. E un vis, un vis doar, un vis şi atât.
- Eu sunt însă cât se poate de reală, sunt subţire şi uşoară şi viaţa pe o sârmă e copleşitoare.
Simţeam că începe să mă doară tot trupul.
- Daţi-mi voie să vă conduc totuşi.
Am încuviinţat din cap, nu mai puteam să rostesc niciun cuvânt. A mers pe lângă mine. Ne-am oprit în faţa blocului. Mi-era frig şi ştiam că urmează să mă zvârcolesc de durere câteva ore. M-a atins pe umăr iar, privindu-mă cald.
- La revedere, mi-a zis. Şi a plecat.
La revedere, am gândit, fără să i-o mai pot spune, copleşită de durere.
Înfășurată
Mai nimic de spus.
Vreau să mă liniștesc și să adorm, să mai citesc ceva înainte să mă bag în pat sau chiar în pat, sub plapumă, să mă-nfășor între timp mai bine cu flaneaua mea cea roz și pufoasă. Îmi amintesc momentul în care am cumpărat-o, am probat-o și mi-am vârât mâinile în buzunarele ei și-am știut instant, scufundându-mi mâinile în materialul moale, pufos, călduros, că trebuie să o iau musai acasă, o senzație atât de plăcută învăluindu-mi mâinile - relaxare, căldură, plăcere. Flaneaua mea roz, mare, moale, pufoasă, ținându-mi cald, învăluindu-mă, protejându-mă și liniștindu-mă.
Am în minte acum, nu știu de ce, o imagine cu niște picioare goale pășind prin iarbă, aș vrea să simt iarba sub tălpile mele, văd apoi un tablou al lui Van Gogh cu o pajiște verde, plină de flori, câțiva copaci cărora li se văd doar trunchiurile, culori bogate, vii, intense. Apoi zăpadă depusă pe mașini și senzația pe care o am atingând-o. Și aerul rece, de iarnă.
Iarba cu rouă, iarba plină de chiciură într-o zi, undeva aproape de munte, câteva brândușe acoperite și ele.
O sobă caldă.
Flaneaua mea și o durere vagă de spate, pentru că stau de prea mult timp aici in fotoliu si nu prea bine.
Am poftă să visez, după cum am o mare poftă de senzații și de realitate, picioare prin iarbă și picioare pe pământ, trunchiuri de copaci de-mbrățișat, plimbări lungi, aer curat și tare, frunze și lumină printre ele, mâini calde, flanele, pături și plapumi.
Noapte bună.
Vreau să mă liniștesc și să adorm, să mai citesc ceva înainte să mă bag în pat sau chiar în pat, sub plapumă, să mă-nfășor între timp mai bine cu flaneaua mea cea roz și pufoasă. Îmi amintesc momentul în care am cumpărat-o, am probat-o și mi-am vârât mâinile în buzunarele ei și-am știut instant, scufundându-mi mâinile în materialul moale, pufos, călduros, că trebuie să o iau musai acasă, o senzație atât de plăcută învăluindu-mi mâinile - relaxare, căldură, plăcere. Flaneaua mea roz, mare, moale, pufoasă, ținându-mi cald, învăluindu-mă, protejându-mă și liniștindu-mă.
Am în minte acum, nu știu de ce, o imagine cu niște picioare goale pășind prin iarbă, aș vrea să simt iarba sub tălpile mele, văd apoi un tablou al lui Van Gogh cu o pajiște verde, plină de flori, câțiva copaci cărora li se văd doar trunchiurile, culori bogate, vii, intense. Apoi zăpadă depusă pe mașini și senzația pe care o am atingând-o. Și aerul rece, de iarnă.
Iarba cu rouă, iarba plină de chiciură într-o zi, undeva aproape de munte, câteva brândușe acoperite și ele.
O sobă caldă.
Flaneaua mea și o durere vagă de spate, pentru că stau de prea mult timp aici in fotoliu si nu prea bine.
Am poftă să visez, după cum am o mare poftă de senzații și de realitate, picioare prin iarbă și picioare pe pământ, trunchiuri de copaci de-mbrățișat, plimbări lungi, aer curat și tare, frunze și lumină printre ele, mâini calde, flanele, pături și plapumi.
Noapte bună.
marți, 18 noiembrie 2014
vineri, 14 noiembrie 2014
Linii lungi și linii curbe
Am făcut o pasiune pentru cântecul ăsta, mi s-a năzărit ceva tot ascultându-l.
De obicei nu scriu aici tâlcul scrierilor mele, pe care îl găsesc în mod obișnuit după ce scriu ce simt că trebuie să scriu, în noaptea asta o să încerc să îl descriu însă, nu știu dacă o să și reușesc. Ce a vrut să zică Poetul? Mă întreb și eu tot timpul, pentru că Poetul adeseori parcă nu-s eu, nu-s tocmai eu, e o parte din mine, călătoare, puțin diferită de eul meu obișnuit, invocând imagini, compunându-le. Citesc în ultima vreme, cu pasiune, tot felul de lucruri despre arhetipuri, mituri, simboluri, metafore, conținuturi psihice. Lucruri despre anima și animus și eu și sine, despre eros și alchimie și șamanism și intuiție și terapie, o mulțime, o mulțime. Nu știu destule nicidecum, nicidecum, îmi place însă enorm ceea ce ce citesc măcar pentru inspirația pe care mi-o oferă, pentru toată poezia lăuntrică, mă fascinează, mă atrage mult și tare și tind să pricep si să îmi însușesc ușor limbajul metaforelor, simbolurilor, îmi vine firesc și mă atrage foarte mult, oricum. Mă repet. Devin o parte din mine lucrurile astea și Poetul le invocă așa de ușor pe ele, cele deja cunoscute, dar şi pe altele, încã necunoscute, odată ce intru într-o stare anume, un ritm, e ceva ce se petrece dincolo de controlul meu conștient, e fascinant. Cântecul ăsta, pe care l-am ascultat de nu știu câte ori de o zi și jumătate încoace, m-a făcut să mă gândesc la felul în care un bărbat trăiește o femeie, și-apoi o femeie un bărbat poate, pentru că e un cântec atât de plin de eros, nu știu cum să mă exprim mai bine, m-am gândit mai ales la felul în care bărbații îsi trăiesc îndrăgostirea, dorința și femeia și anima. Și din mine s-au ridicat imagini, imagini ale unui bărbat fascinat de o femeie, jumătate femeie-jumătate mit, ființă mitică, dorind-o fără să poată să o atingă, fascinat și paralizat, tânjind să o facă a lui cumva, un trup răvășit de o dorință așa de puternică și-așa de greu, dacă nu imposibil, de realizat...Nu știu dacă lumea pe care o descriu implică două personaje separate, reale, o femeie și un bărbat, poate e doar un bărbat intoxicat de imaginea ei, femeia din el, închis în sine, dorind-o, văzând-o ca pe o dansatoare într-un club întunecat, o lume de jos întunecată plină de patimi și scrum și fum, o dansatoare rotindu-se, dansând în jurul unui stâlp sau în jurul lui, o rotire simbolică, o ființă fascinantă, răscolindu-l. Așa cum suntem învățați cu toții, precum sunt așteptările lumii, ar vrea să o cumpere cumva, crede că are nevoie de bani pentru asta, așa sunt educați și făcuți bărbații să creadă doar, se simte nevoit să îi facă oferte generoase, să o cumpere, cum altfel ar putea să fie a lui?, așa sunt obișnuite și femeile să aștepte sau să accepte de multe ori, unele mai mult decât altele, oricum, el îi oferă bani, cu tot ce poate să semnifice sau simbolizeze lucrul ăsta, statut, putere, posedare, cumpărare, proprietate, sperând să o facă a lui, să îi ofere prețul necesar, tot ce ar avea nevoie, material vorbind, de asta ar fi nevoie poate, nu?, așa crede el că ar vrea, vede o femeie de cumpărat, altfel inaccesibilă. Bani, energie, afirmare, lume, statut. Si e vorba despre posesiune, a o transforma in posesiune. Și simte aceeași nevoie de fuziune pe care dorința arzătoare și fascinația și tot ce mai simte i-o aduc. Sunt și trupuri, trupuri arzânde, asta face dorința din ei doi, trupuri arzânde dornice de uniune, fuziune într-un plan sau altul. Personajul meu e unul ce are impresia că poate fi cumpărată femeia, cu imaginea ei fascinantă, amețitoare, imbătătoare, cuprinzătoare, innebunitoare. Ea îi scapă insă. Fascinație trupească mai ales și impresia că realizările, banii, faima, statutul, lucruri asemenea, pot să o rețină, să o cumpere, să o facă să devină a lui, posesiune. Mă repet. Ea e ființă mitică și obiect în același timp, iubită și disprețuită, intangibilă și atât de atrăgătoare - și el atât de dornic de fuziune. E oricum ceva pronunțat trupesc, instinctiv, în dorința lui, dorința de moliciune, o admirație și fascinație pentru liniile ei drepte și liniile ei curbe. Ea e materie, natură moale, caldă, parfumată, frumoasă, cuprinzătoare. Dincolo de miezul numinos al experienței lui, e fascinația pentru formele ei, pentru căldură, trup - lucruri trăite cumva și de ea, însă altfel. Prea multe imagini prea greu de descris fără de poezie, metafore, simboluri. Apoi ar fi ea, poate reală, poate nu, poate că e doar o dansatoare oarecare, dezgolită, incitând și aprinzând simțurile unui bărbat oarecare, cu formele și mișcările ei, poate e doar o femeie oarecare, căreia lumea îi pare în timp ce dansează un carusel, o experiență intesă cu suișuri și coborâșuri, entuziasmantă și solicitantă pentru trup și nu numai, repetitivă însă, repetivă și cu iz de bâlci, de butaforie, miraj, lumea ca un carusel în care se dădea pe când era copilă. Poate e doar o copilă simplă încă, de fapt, una oarecare. Și era oricum atunci destul de fericită, zâmbitoare, bucuroasă să trăiască lumea dar nesigură, înspăimântată și incitată și copleșită de suișuri și coborâșuri. Ea e plină de o amintire a unei experiențe plăcute - o analogie, e doar o minte ocupată în timp ce dansează. Poate e însă și ea arsă de aceeași dorință, dorință de fuziune, anihilare a eului propriu, completare, ea îi ofera imaginea hermafroditului și peștelui și focului, iad și forță transformatoare, purificatoare în același timp, ea e în același timp și ghidul, ghidul lui spre o experiență lăuntrică într-o căutare a întregirii, completitudinii. Ea e ea însăși și e și o altă ființă, e anima și e Maya, marea țesătoare, dansatoarea, atrăgându-l, cuprinzându-l, animându-l, o parte din el, dansând în jurul lui, stârnind un foc al dorinței, o viziune a întregirii, fuziunii, stărnindu-l să se afirme, să fie în lume, să obțină averea, averea ce-i pare necesară ca s-o cumpere, ea însă nu-i de vânzare, e ea însăși și e și o parte din el, a lui și totuși nu, de cucerit și integrat dar nu de vânzare, nu știu cum poate fi pentru el, nu știu mai mult, nu înțeleg, e o spirală, linii lungi și linii curbe, rotindu-se, atât. Nu înțeleg mai mult și nu știu cum să mă exprim mai bine de atât. Ce-am scris mai jos mi se pare mult mai simplu, sintetic, grăitor, mie cel puțin, decât toata explicația asta lungă. Ba chiar e zis mult mai prost totul mai sus, incomplet, insuficient de bine, dezamăgitor.
Noapte bună.
Ce e lumea? Un carusel, se învârte și învârte și învârte, în carusel e ea, zâmbind, râzând, învârtindu-se, învârtindu-se, pe scenă e ea, rotindu-se, dansul dervișilor, își amintește, flori deschizându-se, tunicile lungi, albe, pașii, rotindu-se, rotindu-se, până cad, cad în sine, cad în extaz, acolo nu mai suntem oameni, suntem poate pești sau suntem poate hermafroditul, scrum, scrum, fum, rotindu-se, rotindu-se, vălătuci de fum, ridicându-se, foc și gudron și sulf, ea dansând, el stând, amestecându-se, ea dansează în jurul unui stâlp, picioarele lungi, lungi, liniile lungi și liniile rotunde, formele calde și pline, rotindu-se în jurul unui bărbat amețit, aprins, arzând, poftim, poftim, ia banii, uite-i, îi arunc peste tine, ea dansează în continuare, vârtejul și vălătucii de fum, ea dansează cu încântare și ochii închiși, caruselul, caruselul învârtindu-se, caii urcând și coborând, un bâlci, doar un bâlci, bătăi de inimi, pântecele vibrând de emoții, își amintește aerul, viteza, caruselul urcând și coborând, se ține strâns, strâns, să nu cadă, sunt vălul, îi spune, marea țesătoare, mă înfășor în jurul tău, strâns, strâns, tot mai strâns, sufocant, mă simți în piept și în stomac, ea dansează și el stă, stă și privește, cu respirația tăiată, paralizat, liniile lungi și liniile curbe, rotindu-se, ridicând-se, pupilele dilatate, ochii injectați, vintrele vibrând, pielea tot mai caldă, sunt un orb, un orb, în întuneric ești doar tu, cea care se rotește, cea care dansează, o parte din mine, vreau să te iau cu mine, haide, ea dansează cu ochii închiși, singură într-un carusel, o copilă zâmbitoare, privind luminile, amețind, închizând ochii, atât, atât e de ajuns, muzica, muzica și caruselul și pașii și rotirea și extazul, nu mai suntem aici, nu mai suntem, nu, am căzut înăuntru, acolo sunt iazuri de foc, din ele ieșim apoi unul, scrum, vălătuci de fum, ochi injectați și pupile dilatate, poftim, poftim, ia-i pe toți, nu, sunt o spirală, linii lungi și linii curbe, rotindu-se, atât.
joi, 13 noiembrie 2014
Înapoi
[Nu pot să scriu aici și să adorm apoi din cauza disputelor electorale, se cutremură internetul și pereții și familia de intensitatea părerilor și dezbaterilor, m-am săturat dom'ne, nici nu știu dacă mă mai duc la vot, nu mai pun ștampila nicăieri, poftim, stau pe margine și admir iresponsabil circul, mi-a ajuns.
Nu-mi place subiectul dar mi s-a încins mintea de la el și nu știu cum să o fac să mai tacă pe subiect.
Mă uit la oamenii ăștia în mărețele dezbateri electorale de zilele astea și văd în mare parte doar discursuri încropite in jurul unor teme identificate cel mai probabil de niște "specialiști în comunicare politică", străbătute de idei care încing minți și inimi și discuții, niște steaguri puternic colorate emoțional menite să atragă un segment sau altul al electoratului, să-l manipuleze. Suntem cu toții pești și ei aruncă momeala potrivită ca să ne întărâte, să ne atragă, să ne întoarcă unii împotriva altora în vreme ce ne întrecem în a desemna Alesul, speculează și unii și alții ceea ce ne animă, ceea ce ne emoționează, ca apoi să ne vâre argumente diverse în minte, naiba mai știe cât de puternice sau de valide de fapt, cum că unu-i mai rău decât celălalt, mai curat murdar, el și cu toți ai lui, suntem orbiți de conținuturi emoționante-emoționale. Fiecare din cei doi, cu staff-ul din spate și partidele și mormanul de interese, fiecare caută să îl înfățișeze pe celalalt în linii și culori cât mai intens respingătoare, să se prezinte pe sine drept deținător al Competențelor și al Științei, al tuturor lucrurilor care or să ne salveze, or să ne ducă spre nu știu ce viitor (mai) luminos. Un teatru necinstit, dezgustător, în care unii își joacă mai bine și alții mai prost rolul, o scenetă urâtă de care m-am săturat, încingându-ne prea mult pe toți.
Nu-mi place să scriu despre lucruri serioase, grave, din lumea din jur, de-afară, pe aici, deși sunt conștientă de destul de multe și mă țin că am o viziune destul de zdravănă despre ele când îmi încordez nițel mușchiul minții (cam atrofiat, ce e drept). Nu, nu vreau așa ceva pe aici, de-ajuns. Bla.]
Unde e spațiul meu cald, plin cu poezie, povești, ficțiune?
Rinoceri tropăind, mamifere, coleoptere, bacterii, amibe și alte ființe microscopice, unele cu cili vibratili, mă întorc în supa primordială, nu știu unde și cum, un întuneric adânc, înapoi, înapoi, înapoi în universul vast, între stele, galaxii, asteroizi, pe acolo plutesc, am plecat, adio, aici nu mă descurc, nu am destulă energie ca să rezist forței gravitaționale și entropiei, vreau să mă întorc, o scoică și o spirală, înăuntru o ființă-covrig dorind să uite de timp, înapoi în sine, în ea însăși, în afara timpului și într-un alt spațiu, în care orice e posibil fără să fie nevoie de nimic afară de energia unui gând. Spațiul cosmic, intergalactic, plin cu aurore boreale și vise flamboaiante, nebuloase și suflete păsări, fâlfâind din aripi, zburând departe, spre sud, în țările calde.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)