Difuziune

Un trotuar plouat și un platan uriaș și bătrân, oameni dizolvați, oameni fără limite, oameni atingându-se fără să știe, oameni ce au nevoie să se înfășoare în flanele vechi, dungate, pierduți într-un mediu străin, un mediu plin, plin, plin de conținuturi de oameni, gânduri și sentimente și mâncare și intestine, răni deschise și răni supurânde, miezuri înstelate, zburători și înotători împreună, arbori și comete rostogolindu-se, ochi plini și ochi goi, deschizându-se, clipind, lumina zilei și luminătorii nopții, ochii deschiși, afară și înăuntru, lasă-te pe spate, dă-ți drumul, apoi pășește pe strada plină de băltoace, după ploaie, e întuneric și oamenii nu au limite, fâșii sfâșiate de gânduri, fragmente dure de emoții atingându-se, involuntar, rotindu-se în spațiul cosmic, câțiva oameni înfășurați în pături mergând buimaci, ferindu-se, oameni descărnați, oameni rostind febril descântece, apă neîncepută, lut ud între degete, mânjindu-ți obrajii în fața oglinzii, oglinda veche, zgâriată și prăfuită, într-un colț al casei întunecate, ieși afară și oamenii nu au limite, înăuntru nici atât,  haos și confuzie, haos și confuzie în așteptarea aurorei boreale, luminile nordice și luminile sudice si câmpul elctromagnetic prin care plutesc suflete pierdute, albe și negre şi roșii, vulpile și urșii, iepurii, o scără înaltă până la lună, pe ea urcă doi oameni ținându-se de mână, țesuturi rupte pe sub piele, atingându-se, amestecându-se, confuzie, confuzie, oglinda spartă în camera întunecată, ochiul închis și ochiul deschis, haide să mergem prin lumea ciudată, o plasă ciudată unindu-ne, platanul uriaș, bătrân, în centrul orașului vechi, un loc liniștit, haidem să visăm, să visăm, adâncuri, adâncul de jos și cel de sus, reunite de-o scară argintie și doi oameni, două umbre, urcând scara ciudat, împreună, peste cer și peste stele, către lună, finalul limitelor, dizolvă și coagulează, cândva, apoi, apoi spațiul, spațiul cel ciudat în care oamenii sunt urâți sau frumoși precum propriile gânduri, înalți și burtoși, mici și josnici, falnici, calzi, întunecați și luminoși, amestecându-se, amestecându-se, oameni peste oameni, grămezi de cadavre, trupuri dizolvate în spațiul curios, piele și simțăminte, mușchi impregnați cu gânduri și ochi deschizându-se și închizându-se, încet, încet, cu răbdare, călătorim prin spațiul ciudat în care, știm prea bine, nu mai deții controlul, pentru că ești dizolvat și ești, asa cum am crede, la fel de rispit precum propriile gânduri, scrii cu ochii închiși, orizontul, orizontul, scrii tot ce îți trece prin minte, fragmente de asteroizi și nori pufoși și, printre toate acestea, piese de mobilier și bucăți de suflete, oameni în pantofi, goi totuși, deschiși ici-colo, comunicând unii cu alții prin portițe ascunse și oameni descompuși și oameni acoperiți cu pături și flanele şi atât, doar atât, închide ochii și pleacă mai departe, asfaltul e ud și în centrul orașului e un platan, sprijinit de el o scară, hai să plecam de aici, dizolvați, reorganizați, reuniți. 

Deșertul ocru, prăfuit

Am poftă să visez ceva aici dar nu îmi găsesc ideile, cuvintele, îmi amintesc tot felul de lucruri în loc să mi se năzară ceva nou, vreo imagine, vreo imagine de descris, e asta liniștea?, nu tocmai, mi-e somn și ascult muzică, aștept ziua de mâine, aștept.
Văd nu știu de ce o trăsură, un poștalion negru gonind pe un drum prăfuit și ocru, un birjar, o scenă dintr-o carte nu știu a cui, un birjar cu joben și înăuntru o domnișoară cu ochii pe jumătate închiși, visând, ce e poștalionul?, ah, stai, da, e o domnișoară și sunt mulți saci de scrisori, scrisori cu ștampile și timbre circulând spre destinatari anume, gonim printr-o zonă ca un deșert, cu câteva fire de vegetație uscate de căldură și-apoi mult praf și mult ocru și soare, port o rochie albastră și am o batistă roz cu care îmi acopăr nasul în timp ce străbatem deșertul ocru, privesc pe geam și visez în deșertul ocru, mergem nu știu unde dar mă las dusă, mi s-a mai năzărit ceva, era interesant dar am uitat deja ce pentru că aproape am adormit aici în fotoliu, am închis ochii și am plecat mai departe, o să continui sub plapumă, la cald, noapte bună. Nu, mai stai, vor veni după noi toate animalele pământului, păsările, cerbii și popândăii, vom repopula încet deșertul, oaze cu apă, copaci și banane, flori mari roz și femei liniștite cărând vase de apă către casele lor, pace netulburată de secole, plapumă, muzica, somnul, totul e mult mai simplu, așa-i, îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme, care o fi destinația, nu șțiu, o carte cu o bunică și un tren fermecat și o mulțime de copii, noapte bună.

Un cântec

Doar ceva, foarte scurt, pentru că mi-e dor să scriu ceva aici.

Ascult muzică, mi-am amintit de-o trupă ce era cândva preferata mea - Incubus. Multe-multe piese de-ale lor îmi plac încă foarte mult, le-am ascultat pe repeat pe mai multe dintre ele în noaptea asta. M-am oprit, acum, înainte de culcare asupra ăsteia - cândva era preferata mea dintre toate, am auzit-o prima dată într-o zi când eram prin liceu, era la televizor, m-a fermecat instant, a rezonat atât de adânc în mine. Conștientizez acum că e o problema foarte veche a mea, spaima, frica în fața vieții și-a zilei de mâine - și-o necesitate așa de mare să aflu în mine ceva, curaj să întâmpin viața cu brațele deschise, cu ochii deschiși, curajul să trăiesc mai ales, să acționez, să acționez conștient, fără să fiu condusă sau paralizată de frică.

Sârma

Săptămâna trecută stăteam în bucătărie aşteptând să fiarbă apa pentru un ceai când mi s-au năzărit o femeie şi câteva lucruri despre ea. Nu am mai avut de atunci încoace starea necesară ca să scriu şi s-o descriu dar acum o am - şi am nevoie să scriu aici, iar.



Sunt o croitoreasă înaltă cu un trup foarte subţire şi firav, cu mâini osoase şi degete lungi, îmi petrec zilele şi nopţile într-o odaie mică şi destul de rece, cosând la maşină haine pentru alţii. Stau pe scaunul meu destul de tare cea mai parte a zilei, pierdută în ceea ce fac. Nu cunosc pe nimeni în oraşul în care m-am mutat de vreo trei ani şi nici nu-mi doresc să o fac. Cu clienţii mei abia dacă schimb două vorbe. Le-arăt clar că nu sunt interesată de ei, de nimic. Nu vreau mai nimic si pe nimeni. Uneori am mintea tulbure, alteori limpede, uneori cos cu mintea goală, alteori sunt cuprinsă de un iureş interior greu de descris. Mă privesc în oglindă şi mă văd trasă la faţă şi sobră, inexpresivă. Îmi place sunetul ritmic al maşinii de cusut, îmi plac texturile materialelor pe care le cos, culorile lor, mirosul de ulei şi metal al maşinii. Acul urcând şi coborând, mai încet, mai repede, pedala pe care piciorul meu o cunoaşte atât de bine. Mănânc foarte puţin. Beau apă şi ceaiuri foarte multe, citesc ziare. În rest, în puţinul timp liber rămas, îmi place să mă plimb. Nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni. Ies pe stradă şi mă tem adesea să nu cad, mă tem de atingerile străinilor în locurile aglomerate, îmi simt trupul uscat şi uşor, uşor de doborât. Nu-mi plac zilele ploioase, nici cele în care bate vântul puternic. Cele din urmă mai ales. Îmi imaginez atunci că sunt parte a unui număr de circ, un acrobat în costum strâns pe corpul prelung şi foarte slab cu faţa pictată precum un clovn, un zâmbet larg, nenatural, ochi mari pictaţi, ochi goi, un acrobat mergând pe o sârmă, balansându-se. Temându-se să nu cadă. Mă cuprinde frigul şi spaima. Îmi bate inima foarte tare şi trebuie să mă opresc undeva, să respir adânc si încet, până mă mai liniştesc.
Într-o noapte am ieşit să mă plimb, era o noapte răcoroasă şi liniştită. Priveam blocurile şi luminile ferestrelor şi rememoram texturi, figuri din trecut şi senzaţii diverse. Nu eram atentă în jur. Cineva m-a atins uşor pe umăr. Am tresărit înspăimântată. Mi-am strâns paltonul gri din lână buclată în mâini, mi le-am încleştat în textura lui, încercând să nu cad. Nu am apucat să văd cine m-a atins înainte să îi aud vocea, o voce calmă de bărbat.
- Domnişoară, aveţi un foc?
- Nu am, i-am zis, şi m-am întors să-l văd totuşi, cu inima bătându-mi tot mai tare.
- V-am speriat? m-a întrebat cu calm.
Nu am putut să îi răspund. L-am privit înfiorată, fără să mai pot spune nimic. Am început să ameţesc. Am făcut câţiva paşi spre un zid, ca să mă sprijin. N-aveam putere destulă cât să plec sau să fug.
M-a privit lung, îngrijorat. Un bărbat îmbrăcat bine, cu un palton de modă veche şi pălărie, elegant. S-a îndreptat spre mine, emoţia cea groaznică mi-a cuprins tot trupul. Nu ştiu ce-a văzut în mine dar s-a oprit.
- Pot să vă însoţesc până acasă? Nu...îmi pare rău, nu vă vreau răul, voiam doar un foc, pentru o ţigară. Îmi fac doar griji.
Nu am putut să spun nimic, am rămas sprijinită de zid, aşteptând să-mi revin puţin ca să pot pleca mai departe. Nu a plecat nici el, a rămas în faţa mea, privindu-mă. Am stat aşa o vreme, câteva minute care mi-au părut foarte lungi, eu privindu-l, el privindu-mă.
Am reuşit după o vreme să mă mişc, mi-a trecut puţin ameţeala, spaima. Mi-am strâns paltonul în jurul corpului.
- Sunt un acrobat pe o sârmă, i-am zis, mirându-mă singură de ce-am rostit. Sub mine însă, ştiţi, nu e nici aer, nici pământul, e o mare neagră şi rece.
- Curios, mi-a zis. E un vis, un vis doar, un vis şi atât.
- Eu sunt însă cât se poate de reală, sunt subţire şi uşoară şi viaţa pe o sârmă e copleşitoare.
Simţeam că începe să mă doară tot trupul.
- Daţi-mi voie să vă conduc totuşi.
Am încuviinţat din cap, nu mai puteam să rostesc niciun cuvânt. A mers pe lângă mine. Ne-am oprit în faţa blocului. Mi-era frig şi ştiam că urmează să mă zvârcolesc de durere câteva ore. M-a atins pe umăr iar, privindu-mă cald.
- La revedere, mi-a zis. Şi a plecat.
La revedere, am gândit, fără să i-o mai pot spune, copleşită de durere.

Înfășurată

Mai nimic de spus.
Vreau să mă liniștesc și să adorm, să mai citesc ceva înainte să mă bag în pat sau chiar în pat, sub plapumă, să mă-nfășor între timp mai bine cu flaneaua mea cea roz și pufoasă. Îmi amintesc momentul în care am cumpărat-o, am probat-o și mi-am vârât mâinile în buzunarele ei și-am știut instant, scufundându-mi mâinile în materialul moale, pufos, călduros, că trebuie să o iau musai acasă, o senzație atât de plăcută învăluindu-mi mâinile - relaxare, căldură, plăcere. Flaneaua mea roz, mare, moale, pufoasă, ținându-mi cald, învăluindu-mă, protejându-mă și liniștindu-mă.
Am în minte acum, nu știu de ce, o imagine cu niște picioare goale pășind prin iarbă, aș vrea să simt iarba sub tălpile mele, văd apoi un tablou al lui Van Gogh cu o pajiște verde, plină de flori, câțiva copaci cărora li se văd doar trunchiurile, culori bogate, vii, intense. Apoi zăpadă depusă pe mașini și senzația pe care o am atingând-o. Și aerul rece, de iarnă.
Iarba cu rouă, iarba plină de chiciură într-o zi, undeva aproape de munte, câteva brândușe acoperite și ele.
O sobă caldă.
Flaneaua mea și o durere vagă de spate, pentru că stau de prea mult timp aici in fotoliu si nu prea bine.
Am poftă să visez, după cum am o mare poftă de senzații și de realitate, picioare prin iarbă și picioare pe pământ, trunchiuri de copaci de-mbrățișat, plimbări lungi, aer curat și tare, frunze și lumină printre ele, mâini calde, flanele, pături și plapumi.
Noapte bună. 

Un foc

© Ara Guler

Am găsit azi pe undeva, nu prin mine, ce mirare, imaginea asta. E așa de familiară pentru imaginația mea, imaginația mea se regăsește in ea.

Aș fi pornit de la ea ca să țes una din poveștile mele proaste dar nu îmi iese acum pentru că pic de somn.

Poate măine.

Noapte bună.

Linii lungi și linii curbe

Am făcut o pasiune pentru cântecul ăsta, mi s-a năzărit ceva tot ascultându-l.
De obicei nu scriu aici tâlcul scrierilor mele, pe care îl găsesc în mod obișnuit după ce scriu ce simt că trebuie să scriu, în noaptea asta o să încerc să îl descriu însă, nu știu dacă o să și reușesc. Ce a vrut să zică Poetul? Mă întreb și eu tot timpul, pentru că Poetul adeseori parcă nu-s eu, nu-s tocmai eu, e o parte din mine, călătoare, puțin diferită de eul meu obișnuit, invocând imagini, compunându-le. Citesc în ultima vreme, cu pasiune, tot felul de lucruri despre arhetipuri, mituri, simboluri, metafore, conținuturi psihice. Lucruri despre anima și animus și eu și sine, despre eros și alchimie și șamanism și intuiție și terapie, o mulțime, o mulțime. Nu știu destule nicidecum, nicidecum, îmi place însă enorm ceea ce ce citesc măcar pentru inspirația pe care mi-o oferă, pentru toată poezia lăuntrică, mă fascinează, mă atrage mult și tare și tind să pricep si să îmi însușesc ușor limbajul metaforelor, simbolurilor, îmi vine firesc și mă atrage foarte mult, oricum. Mă repet. Devin o parte din mine lucrurile astea și Poetul le invocă așa de ușor pe ele, cele deja cunoscute, dar şi pe altele, încã necunoscute, odată ce intru într-o stare anume, un ritm, e ceva ce se petrece dincolo de controlul meu conștient, e fascinant. Cântecul ăsta, pe care l-am ascultat de nu știu câte ori de o zi și jumătate încoace, m-a făcut să mă gândesc la felul în care un bărbat trăiește o femeie, și-apoi o femeie un bărbat poate, pentru că e un cântec atât de plin de eros, nu știu cum să mă exprim mai bine, m-am gândit mai ales la felul în care bărbații îsi trăiesc îndrăgostirea, dorința și femeia și anima. Și din mine s-au ridicat imagini, imagini ale unui bărbat fascinat de o femeie, jumătate femeie-jumătate mit, ființă mitică, dorind-o fără să poată să o atingă, fascinat și paralizat, tânjind să o facă a lui cumva, un trup răvășit de o dorință așa de puternică și-așa de greu, dacă nu imposibil, de realizat...Nu știu dacă lumea pe care o descriu implică două personaje separate, reale, o femeie și un bărbat, poate e doar un bărbat intoxicat de imaginea ei, femeia din el, închis în sine, dorind-o, văzând-o ca pe o dansatoare într-un club întunecat, o lume de jos întunecată plină de patimi și scrum și fum, o dansatoare rotindu-se, dansând în jurul unui stâlp sau în jurul lui, o rotire simbolică, o ființă fascinantă, răscolindu-l. Așa cum suntem învățați cu toții, precum sunt așteptările lumii, ar vrea să o cumpere cumva, crede că are nevoie de bani pentru asta, așa sunt educați și făcuți bărbații să creadă doar, se simte nevoit să îi facă oferte generoase, să o cumpere, cum altfel ar putea să fie a lui?, așa sunt obișnuite și femeile să aștepte sau să accepte de multe ori, unele mai mult decât altele, oricum, el îi oferă bani, cu tot ce poate să semnifice sau simbolizeze lucrul ăsta, statut, putere, posedare, cumpărare, proprietate, sperând să o facă a lui, să îi ofere prețul necesar, tot ce ar avea nevoie, material vorbind, de asta ar fi nevoie poate, nu?, așa crede el că ar vrea, vede o femeie de cumpărat, altfel inaccesibilă. Bani, energie, afirmare, lume, statut. Si e vorba despre posesiune, a o transforma in posesiune. Și simte aceeași nevoie de fuziune pe care dorința arzătoare și fascinația și tot ce mai simte i-o aduc. Sunt și trupuri, trupuri arzânde, asta face dorința din ei doi, trupuri arzânde dornice de uniune, fuziune într-un plan sau altul. Personajul meu e unul ce are impresia că poate fi cumpărată femeia, cu imaginea ei fascinantă, amețitoare, imbătătoare, cuprinzătoare, innebunitoare. Ea îi scapă insă. Fascinație trupească mai ales și impresia că realizările, banii, faima, statutul, lucruri asemenea, pot să o rețină, să o cumpere, să o facă să devină a lui, posesiune. Mă repet. Ea e ființă mitică și obiect în același timp, iubită și disprețuită, intangibilă și atât de atrăgătoare - și el atât de dornic de fuziune. E oricum ceva pronunțat trupesc, instinctiv, în dorința lui, dorința de moliciune, o admirație și fascinație pentru liniile ei drepte și liniile ei curbe. Ea e materie, natură moale, caldă, parfumată, frumoasă, cuprinzătoare. Dincolo de miezul numinos al experienței lui, e fascinația pentru formele ei, pentru căldură, trup - lucruri trăite cumva și de ea, însă altfel. Prea multe imagini prea greu de descris fără de poezie, metafore, simboluri. Apoi ar fi ea, poate reală, poate nu, poate că e doar o dansatoare oarecare, dezgolită, incitând și aprinzând simțurile unui bărbat oarecare, cu formele și mișcările ei, poate e doar o femeie oarecare, căreia lumea îi pare în timp ce dansează un carusel, o experiență intesă cu suișuri și coborâșuri, entuziasmantă și solicitantă pentru trup și nu numai, repetitivă însă, repetivă și cu iz de bâlci, de butaforie, miraj, lumea ca un carusel în care se dădea pe când era copilă. Poate e doar o copilă simplă încă, de fapt, una oarecare. Și era oricum atunci destul de fericită, zâmbitoare, bucuroasă să trăiască lumea dar nesigură, înspăimântată și incitată și copleșită de suișuri și coborâșuri. Ea e plină de o amintire a unei experiențe plăcute - o analogie, e doar  o minte ocupată în timp ce dansează. Poate e însă și ea arsă de aceeași dorință, dorință de fuziune, anihilare a eului propriu, completare, ea îi ofera imaginea hermafroditului și peștelui și focului, iad și forță transformatoare, purificatoare în același timp, ea e în același timp și ghidul, ghidul lui spre o experiență lăuntrică într-o căutare a întregirii, completitudinii. Ea e ea însăși și e și o altă ființă, e anima și e Maya, marea țesătoare, dansatoarea, atrăgându-l, cuprinzându-l, animându-l, o parte din el, dansând în jurul lui, stârnind un foc al dorinței, o viziune a întregirii, fuziunii, stărnindu-l să se afirme, să fie în lume, să obțină averea, averea ce-i pare necesară ca s-o cumpere, ea însă nu-i de vânzare, e ea însăși și e și o parte din el, a lui și totuși nu, de cucerit și integrat dar nu de vânzare, nu știu cum poate fi pentru el, nu știu mai mult, nu înțeleg, e o spirală, linii lungi și linii curbe, rotindu-se, atât. Nu înțeleg mai mult și nu știu cum să mă exprim mai bine de atât. Ce-am scris mai jos mi se pare mult mai simplu, sintetic, grăitor, mie cel puțin, decât toata explicația asta lungă. Ba chiar e zis mult mai prost totul mai sus, incomplet, insuficient de bine, dezamăgitor.
Noapte bună.


Ce e lumea? Un carusel, se învârte și învârte și învârte, în carusel e ea, zâmbind, râzând, învârtindu-se, învârtindu-se, pe scenă e ea, rotindu-se, dansul dervișilor, își amintește, flori deschizându-se, tunicile lungi, albe, pașii, rotindu-se, rotindu-se, până cad, cad în sine, cad în extaz, acolo nu mai suntem oameni, suntem poate pești sau suntem poate hermafroditul, scrum, scrum, fum, rotindu-se, rotindu-se, vălătuci de fum, ridicându-se, foc și gudron și sulf, ea dansând, el stând, amestecându-se, ea dansează în jurul unui stâlp, picioarele lungi, lungi, liniile lungi și liniile rotunde, formele calde și pline, rotindu-se în jurul unui bărbat amețit, aprins, arzând, poftim, poftim, ia banii, uite-i, îi arunc peste tine, ea dansează în continuare, vârtejul și vălătucii de fum, ea dansează cu încântare și ochii închiși, caruselul, caruselul învârtindu-se, caii urcând și coborând, un bâlci, doar un bâlci, bătăi de inimi, pântecele vibrând de emoții, își amintește aerul, viteza, caruselul urcând și coborând, se ține strâns, strâns, să nu cadă, sunt vălul, îi spune, marea țesătoare, mă înfășor în jurul tău, strâns, strâns, tot mai strâns, sufocant, mă simți în piept și în stomac, ea dansează și el stă, stă și privește, cu respirația tăiată, paralizat, liniile lungi și liniile curbe, rotindu-se, ridicând-se, pupilele dilatate, ochii injectați, vintrele vibrând, pielea tot mai caldă, sunt un orb, un orb, în întuneric ești doar tu, cea care se rotește, cea care dansează, o parte din mine, vreau să te iau cu mine, haide, ea dansează cu ochii închiși, singură într-un carusel, o copilă zâmbitoare, privind luminile, amețind, închizând ochii, atât, atât e de ajuns, muzica, muzica și caruselul și pașii și rotirea și extazul, nu mai suntem aici, nu mai suntem, nu, am căzut înăuntru, acolo sunt iazuri de foc, din ele ieșim apoi unul, scrum, vălătuci de fum, ochi injectați și pupile dilatate, poftim, poftim, ia-i pe toți, nu, sunt o spirală, linii lungi și linii curbe, rotindu-se, atât.

Înapoi

[Nu pot să scriu aici și să adorm apoi din cauza disputelor electorale, se cutremură internetul și pereții și familia de intensitatea părerilor și dezbaterilor, m-am săturat dom'ne, nici nu știu dacă mă mai duc la vot, nu mai pun ștampila nicăieri, poftim, stau pe margine și admir iresponsabil circul, mi-a ajuns. 

Nu-mi place subiectul dar mi s-a încins mintea de la el și nu știu cum să o fac să mai tacă pe subiect. 

Mă uit la oamenii ăștia în mărețele dezbateri electorale de zilele astea și văd în mare parte doar discursuri încropite in jurul unor teme identificate cel mai probabil de niște "specialiști în comunicare politică", străbătute de idei care încing minți și inimi și discuții, niște steaguri puternic colorate emoțional menite să atragă un segment sau altul al electoratului, să-l manipuleze. Suntem cu toții pești și ei aruncă momeala potrivită ca să ne întărâte, să ne atragă, să ne întoarcă unii împotriva altora în vreme ce ne întrecem în a desemna Alesul, speculează și unii și alții ceea ce ne animă, ceea ce ne emoționează, ca apoi să ne vâre argumente diverse în minte, naiba mai știe cât de puternice sau de valide de fapt, cum că unu-i mai rău decât celălalt, mai curat murdar, el și cu toți ai lui, suntem orbiți de conținuturi emoționante-emoționale. Fiecare din cei doi, cu staff-ul din spate și partidele și mormanul de interese, fiecare caută să îl înfățișeze pe celalalt în linii și culori cât mai intens respingătoare, să se prezinte pe sine drept deținător al Competențelor și al Științei, al tuturor lucrurilor care or să ne salveze, or să ne ducă spre nu știu ce viitor (mai) luminos. Un teatru necinstit, dezgustător, în care unii își joacă mai bine și alții mai prost rolul, o scenetă urâtă de care m-am săturat, încingându-ne prea mult pe toți. 

Nu-mi place să scriu despre lucruri serioase, grave, din lumea din jur, de-afară, pe aici, deși sunt conștientă de destul de multe și mă țin că am o viziune destul de zdravănă despre ele când îmi încordez nițel mușchiul minții (cam atrofiat, ce e drept). Nu, nu vreau așa ceva pe aici, de-ajuns. Bla.]

Unde e spațiul meu cald, plin cu poezie, povești, ficțiune?

Rinoceri tropăind, mamifere, coleoptere, bacterii, amibe și alte ființe microscopice, unele cu cili vibratili, mă întorc în supa primordială, nu știu unde și cum, un întuneric adânc, înapoi, înapoi, înapoi în universul vast, între stele, galaxii, asteroizi, pe acolo plutesc, am plecat, adio, aici nu mă descurc, nu am destulă energie ca să rezist forței gravitaționale și entropiei, vreau să mă întorc, o scoică și o spirală, înăuntru o ființă-covrig dorind să uite de timp, înapoi în sine, în ea însăși, în afara timpului și într-un alt spațiu, în care orice e posibil fără să fie nevoie de nimic afară de energia unui gând. Spațiul cosmic, intergalactic, plin cu aurore boreale și vise flamboaiante, nebuloase și suflete păsări, fâlfâind din aripi, zburând departe, spre sud, în țările calde.

Așa de cald

Am refăcut, modificat în mare parte ceea ce-am scris as'noapte. Poate o fi puțin mai reușită acum. Poate nu o mai şterg. Poate...

Era o zi de noiembrie, mă plimbam prin cartierul meu vechi, cu casele lui mici, de la începutul secolului trecut. Strada era pustie deși nu se înserase încă și ascultam cu plăcere zgomotul propriilor pași, priveam aburul răsuflării mele în aerul așa de rece, tăios. "E aproape iarnă", mi-am zis, " a venit frigul mai repede decât în alți ani, aerul miroase a ninsoare și lumina e ciudată, atât de ciudată". Mi-am amintit apoi cum, pe când eram mică, mergeam într-o noapte friguroasă de iarnă într-o vizită cu mama și tata, tata mă ducea în cârcă parcă, "tata e un balaur, scoate fum", parcă așa am zis, "și eu, și eu sunt" am zis văzând aburii proprii - și ne-am amuzat cu toții. Orașul meu nordic, îndepărtat, aerul lui rece, oamenii mergând alene, fără grabă, pe străzi, pădurea de conifere, parcul...M-am pierdut printre amintiri, printre gânduri, am pierdut șirul pașilor. 

- Cum de ești aici? m-a întrebat subit. Te tot văd pe aici, e ciudat, a zis. 

- Mă tot vezi? am întrebat și m-am oprit să îl privesc. Nu știu de unde a apărut, nu am observat nici când, nici cum, nici de unde. Un bărbat înalt, cu mustață, ochi mari și rotunzi, de-o culoare ciudată, deschisă, ștearsă. Înalt și slab, cu un palton, cu fular, cu pălărie. Ba chiar și cu un baston, deși tânăr încă. Părea că strălucește cumva, luminat de o emoție dogoritoare pe dinăuntru.

- Eu...Eu, am continuat, nu te-am mai întâlnit până acum, deși rătăcesc pe aici de ceva vreme, în fiecare zi. Ca să răspund, nu știu nici eu precis, umblu. E curios, curios că nu ne-am mai întâlnit. Tu de ce ești aici? l-am întrebat și m-am mirat de familiaritatea cu care ne vorbeam.

- Te cunosc, știi, te cunosc, te cunosc de multă vreme, așa îmi pare, mi-a zis cu entuziasm.
Am zâmbit. 

- Sigur, a continuat, sunt vechiul tău prieten, mă mir că m-ai uitat, mă mir că nu m-ai mai văzut, de asemenea.

Am tresărit. Îi cunoșteam vocea, într-adevăr, o mai auzisem, ca prin vis mi-o aminteam, apoi ceva din privire... Era însă atât de slab. Și, într-o clipă, când întreg chipul i s-a liniștit brusc, am văzut în el omul de odinioară. 

- Ce lucru curios că nu ne-am mai întâlnit până acum, am zis. Dar te cunosc, sigur că da, te recunosc. Îmi pare rău, nu știu cum de nu te-am obervat până acum niciodată. Drag prieten, dă-mi voie...dă-mi voie să te invit undeva. Vino cu mine, am un loc pe aici pe aproape, o odaie, acolo am un samovar, o să bem ceai și-o să depănăm amintiri și-o să ne lămurim, cum de nu te-am recunoscut și cum de ne-am întâlnit tocmai aici, tocmai azi. Și nu doar asta, sigur că da, nu doar asta.

- Bine, sunt de acord.

Am plecat atunci spre odaia mea modestă din strada Mânăstirii numărul 14, acolo îmi duc existența solitară zi de zi. Am tăcut amândoi aproape tot drumul până acolo. Aproape.

- Dragul meu, spune-mi, te rog, ceva.

- De ce să spun, e nevoie?

- Nu, doar așa, ca să te aud, vreau să te aud.

A zâmbit dar nu a mai spus nimic. Am zâmbit și eu, amintindu-mi alte zile. Am mers mai departe. Cerul era roșu, un apus rar, lumina tot mai slabă, am mers pe câteva străzi vechi și am admirat împreună, în tăcere, pereții decolorați, scorojiți, ferestrele cu perdele prăfuite, copacii înalți.

- Aici locuiesc.

Am deschis poarta grea din fier forjat. Spre fundul curții lungi era intrarea în casa lungă, tip vagon. Unul din vecinii mei spărgea lemne în curte, un om negricios și masiv, în haine albastre de muncitor, cu o căciulă neagră pe cap. M-am uitat prelung la el, le spărgea cu un târnăcop. 

- Bună ziua! am spus încetișor.

- Bună ziua, nu vă uitați așa, merge chiar mai bine decât cu toporul, îmi spuse vecinul meu și zâmbi arătându-și dinții foarte mari, galbeni.  

Am intrat în casă, miroasea a umezeală și a mucegai.

- Îmi cer scuze, proprietăreasa e o bătrână mică și uscățivă si neputincioasă, cu cele câteva ruble pe care le câștigă de la chiriași și cu puterile ei mici, puține, știi, nu poate mai mult. Podelele scârțâie îngrozitor, pereții sunt plini de igrasie, mucegaiuri, ferestrele sunt murdare de abia mai pătrunde lumina prin ele și tocurile roase de cari. Noroc de sobe...avem niște sobe, ceva strașnic! Îmi place foarte mult aici, totuși, în casa asta atât de veche. Dar să nu te plictisesc, să nu...eu locuiesc la etaj, e ultima odaie pe dreapta, e destul de mare și luminoasă, o să vezi, e bine înăuntru.

- Ruble zici?

- Ruble, ce altceva ar putea să câștige o asemenea proprietăreasă, nu? Într-așa o casă, sigur că da, ruble.

- Desigur. Prea bine.

Am urcat cu grijă pe scările în spirală și, deși urcam, se făcea tot mai întuneric. Lemnul lor vechi trosnea grozav, vioi, violent. M-am întrebat cum le pot răbda ceilalți chiriași, cei de la parter. Nu eram stânjenită - în schimb totul avea un aer tainic, solemn.

- Mi-am adus aminte un vechi vers, drag prieten, spune așa "caută nadirul, sudul, cercul, acolo sunt zorii", un vers ciudat, ermetic.

- Într-adevăr.

- Îl leg de întunericul de pe trepte, nu știu de ce.

- Curios.

Am străbătut tot culoarul, numărându-mi pașii pe podeaua abia luminată în ultimele minute ale zilei. Pașii doisprezece, ușile șapte, după ele camere mici, înghesuite, cu câte o fereastră. Am intrat în odaia mea și era rece înăuntru, atât de rece. Am atârnat paltoanele și fularele noastre și pălăria lui în cuier. L-am poftit să se așeze în fotoliu, un fotoliu mare acoperit cu o pătură groasă, albastră, în care mă înfășor în fiecare noapte.

- O să pun samovarul, să fierbem apa pentru ceai. Ar trebui să fac și focul în sobă.

- Ar fi atât de bine. Dă-mi voie să te ajut.

- Prea bine.

Am făcut focul împreună și i-am privit mâinile mari, mi le-am amintit. S-a așezat înapoi în fotoliu lui, eu mi-am tras un scaun și m-am așezat în fața lui, a scos din buzunar o pipă. A căutat agitat chibriturile prin buzunare. A ridicat privirea spre mine, s-a oprit și m-a întrebat:

- Pot să?...

- Sigur. Mai țin minte, parcă și altă dată, altundeva, fumai.

- Așa este, așa-i. E un obicei la care nu pot renunța.

- Și totuși...

- Ai rămas aceeași. În seara asta, în seara asta cred că avem nume rusești, nu-i așa?

- Trebuie să avem.

Am rămas apoi o vreme în tăcere, privindu-ne. 

- Anastasia Filipovna, Nastasia Filipovna, fierbe apa în samovar. Aș vrea două cuburi de zahăr. Nastea...

Glasul lui, altfel grav, sobru, se îmblânzi, îndulci brusc. Se înduioșase și strălucea iar, străbătut de emoții.

I-am pregătit ceaiul. I-am întins ceașca frumoasă, albastră, pe care o păstrez în mod obișnuit într-un dulap mic cu vitrină, în așteptarea musafirilor.

- Egor Ivanov, poftim ceașa dumitale. Te așteaptă de atât de mult timp.

- Mulțmesc, Anastasia Ivanovna.

- Cu drag, Ivan Ivanâci.

- Mașa mea, Mașenka!

- Andrei Efimîci...

- Ekaterina Ivanovna!

- Makar Devușkin, blând, bun și sărman. Makar Devușkin...Egor Ivanovici, Evgheni Dimitrov, Ivan Ilici!

Am zâmbit amândoi și am tăcut. Mi-am turnat și eu o ceașcă de ceai. S-a lăsat întunericul, am aprins o lampă pe masa de lângă fereastră. M-am așezat înapoi pe scaunul meu și am început să îl privesc, în tăcere. Slăbise atât de mult. Și urmele unei tristeți adânci, altădată invizibile, îi brăzdau acum fața, linii adânci pe frunte, pe obraji, avea cearcăne și-apoi ceva din forma ochilor...O vreme privi în pământ sorbind din când în când din ceașca lui. Ridică apoi ochii și-i căută pe ai mei. Începu să vorbească.

- Îmi amintesc scrisorile tale, știi, scrisul drept, literele nici prea mari nici prea mici, ovale, grosimea literelor scrise mereu cu același stilou, cerneala albastră, patimile, efuziunile, argumentele, poeziile adunate de ici de colo, poeziile tale, impresiile și toate gândurile și plicurile groase, timbrele. Nimeni nu mi-a mai scris așa, Nastea, nimeni, spuse, și-i vocea lui gravă se înmuie din nou și tremură puțin. Probabil...de aceea nici nu te-am uitat, te-am recunoscut în orașul ăsta ciudat, pe sțrăzile încurcate, pe care umblu zilnic, umblu ca un bezmetic.

- Ivan Ivanâci, eu una îmi amintesc mai ales de ochii tăi în timp ce îmi spuneai o poveste. Îmi amintesc poveștile tale, Ivan Ivanâci, de parcă ar fi fost ieri, de parcă aș fi fost cu tine în ele.

- Poate că ai și fost.

- Ei, eu știu? Nu știu, totul e prea ciudat. Mai țin minte, de asemenea, plimbările noastre nocturne, așa de multe și așa de frumoase, îmi arătai orașul atunci, uneori te țineam de braț, îmi permiteai...Îmi strângeai ambele mâini în mâinile tale, de fiecare dată, la despărțire.

- Așa e. Îți plăcea să îmi depăn amintirile, mai ales.

- Mai ales. Și-apoi îmi arătai atât de multe. Ivan Ivanâci, Makar Devușkin, afară cred că s-a întunecat.

- E vremea tocmai potrivită.

- Tocmai potrivită, așa e.

Se ridică atunci din fotoliu, se îndreptă spre fereastra mea, fereastra mea sudică.

- Nastea, afară pare să fie atât de frig în seara asta, totuși.

- Așa pare, așa pare și de aici. S-a încălzit însă la noi, înăuntru. Spune-mi însă, spune-mi, ce căutai atunci când ne-am găsit?

-Nu știu nici eu, Anastasia Filipovna, mi-ar fi foarte greu să îți spun. Poate te căutam pe tine.
- N-aș vrea să devenim prea sentimentali. Deja...deja suntem. Și exaltarea...

- De ce nu? Doar suntem ruși azi, e în firea noastră, nu-i așa? Să fim exaltați, prea sentimentali...

- Așa e dar...nu vreau. Deși eu...știi prea bine doar, tocmai eu! Makar Devușkin, prieten drag, văd că îți termini ceaiul, spune-mi, să îți mai torn o ceașcă?

- Sigur, una nu e niciodată de-ajuns.

M-am ridicat, i-am turnat încă o ceașcă de ceai. Mi-a căutat din nou privirea.

- Vezi tu, Ivan Ivanâci, eu duc aici în cameră o viață foarte modestă și solitară, în fiecare zi, cos batiste, le brodez, mă consolează doar ceaiul, apusurile și aerul curat, poate de-asta ies, știi, umblu, umblu și caut, nu mai știu nici eu... Uneori, uneori ajung așa de departe, deschid atunci ochii mai bine și îmi dau seama că nu știu unde sunt, nu mai cunosc străzile, sunt un om pierdut și singur, drag prieten. M-am retras, sunt un om foarte retras. Ivan Ivanâci, sigur că îmi amintesc plimbările cu tine, te întrebam atunci atât de multe și te lăsam să vorbești, să îmi spui, toate răspunsurile tale, poveștile, le așteptam. Poate că te aștept și acum în fiecare noapte, să te privesc și să îmi spui, să îmi spui orice, să ne sfătuim și să faci focul în sobă, să îți servesc un ceai și să te privesc în timp ce cos.

- Anastasia Ivanovna, eu sunt în seara asta foarte sentimental, poate că nu-mi șade bine dar...Spune-mi, te rog, ce ai mai făcut, ce ai mai făcut în toți anii ăștia, afară de cele ce mi le-ai spus?

- Nu știu, Makar Devușkin, Ivan Ivanâci al meu, totul e neclar. Nu mai știu, ce mai contează? Spune-mi tu, însă, mai bine.

- Ce anume? Ce am mai făcut, unde am mai fost? E o poveste lungă și neinteresantă. Sunt un biet funcționar, desigur, ce altceva aș putea eu să fiu? Sunt un copist, cu un venit atât de modest, locuind în odăițe foarte mici, tot mai mici, scriind poeme ermetice noaptea la lumina unui opaiț, pentru mine, atât. Am pierdut atât de multe nopți împreună cu alți mici funcționari, oameni modeșți si harnici, unii cu soții, case și copii, oameni cu un rost, lipsind totuși nopțile de acasă, rătăciți împreună cu mine. Suntem niște vicioși, cu toții. Din venitul meu modest nu am agonisit mai nimic, Anastasia Devușkina, am risipit tot ce-am putut în nopțile mele pierdute, convins că o să fiu singur până la sfârșitul vieții, un om fără rost. Nu mi-am plâns niciodată de milă însă, așa îmi doresc să fiu.

- Am înțeles. Bătrânul și vechiul meu prieten, noaptea e lungă, vom bea mult ceai.

- E o plăcere, întotdeauna. E ceva aici, apoi, căldura cred sau poate fotoliul sau poate lampa micuță de pe masă, de lângă geam, luminându-ne slab... Nu știu, Nastea, nu mă simt tocmai obișnuit în noaptea asta.

- Am putea să ieșim, să ieșim precum altă dată, să colindăm, o să fiu bucuroasă să îți aud vocea, o să îmi spui poate "Nastea, Nastea, ai văzut omul de colo? Ai văzut ce ochi are? Ai văzut cât e de gras? Ce manta poartă, ce importanță își dă?". "Nu am văzut, Ivan Ivanâci, nu eram atentă, îmi pare rău." O să te miri, ca de obicei, o să mergem mai departe însă. Haide să mergem, o să fiu bucuroasă de compania ta.

- Dar e atât de târziu si de frig.

- Rămâi atunci aici în noaptea asta, o să îți aștern toate cele trebuincioase în patul meu, o să fie cald. Eu o să adorm în fotoliu, nu ar fi prima dată, știi, chiar nu ar fi. O să mai lucrez poate, o să îți veghez somnul o vreme, n-o să mai fiu singură și-o să fie așa de cald.

- Așa de cald.

- Sigur, sigur. Totul e bine, cum nu se poate mai bine așa. Am și ceva de mâncare, câteva blinele, reci, e drept, unt, puțin unt...Mi-a fost poftă. Sigur. Makar Devușkin...

Nu am apucat să îmi termin ideea însă. S-a ridicat.

- Nastea, eu trebuie să plec totuși. 

- Cum, iar, iarăși? l-am întrebat eu speriată.

- Nu te teme, o să mă întorc, sigur că o să mă întorc, la un moment dat.

Mi-am lăsat și eu privirea în jos, spre pământ. El se posomorî.

- Ivan Ivanâci, eu voi fi aici și mâine. Mergi, mergi cu bine, o să mă găsești tot aici sau cine știe...

Se lumină preț de o clipă - apoi redeveni posomorât.

- Nu mai ești sentimental, Ivan Ivanâci.

- Îmi pare rău Anastasia Ivanovna, trebuie însă neapărat să plec.

I-am căutat privirea, și-o feri însă. L-am condus până la ușă.

- Mulțumesc, mi-a spus, fără să mă mai privească, cu căldură însă.

- Multumesc, am spus și eu.

Mi-am reluat locul în fotoliu. Într-un târziu, am adormit.

Nu ne-am mai văzut de atunci.

Azi

Cu bicicleta azi, aerul rece și umed, ceață, în parc doar câțiva oameni, unii alergând și alții plimbând câini, liniște - sau așa mi s-a părut. Frunze și fructe ciudate într-un copac, stropi de rouă nenumărați pe firele de iarbă, frig. Ascult muzică pe bicicletă prin parc și pe trotuare, îmi vine să dansez, mă ridic în picioare și mă înclin și mă mișc puțin, pe cât pot, în ritmul muzicii, îmi place cum se lasă bicicleta mea ieftină cu suspensii bune sub mine. Am ritm atunci și e un ritm bun și lumea întreagă se umple de el. 

De fiecare dată când fotografiez plante, frunze, părți mici și nemaipomenit de frumoase din lume și natură, îmi doresc să mă transform într-un artist asiatic, de orice fel, să prind într-o imagine simplă ceva din frumusețea nespusă, mută a lumii, sensurile subtile, ceva din atmosfera ei. 

Tot azi m-am plimbat aproape două ore cu autobuze prin orașul ăsta așa de mare, nu am văzut mai nimic însă, adâncită în gândurile mele. Ce-oi fi văzut oare? Un bătrân frumos, cu căciulă din sau de astrahan, fular cu carouri în tonuri de cărămiziu, parcă, un palton negru, o privire și o înfățișare blândă. Un băiat pe un scaun de lângă ușă, arătând normal-banal și-apoi, brusc, sprijinindu-și mâinile pe bara de metal din fața scaunului, apoi fața pe mâini, cuprins parcă de cine știe ce dezolare, durere, suferință sfâșietoare, desfigurantă. Nu m-am uitat prea mult la el însă. Nu mai țin minte mai nimic apoi. Un pod într-un parc, mult verde, o piață, un restaurant cât un chioșc, un cuplu frumos în Romană, o fată și-un băiat sărutându-se, aveau ceva foarte frumos în ei, tinerețe, frumusețe copilărească, vitalitate, simplitate. Stațiile de metrou, în construcție, lucrările destul de avansate, la un punct însă, o stație mai îndepărtată de centru, o mășinărie uriașă săpând în măruntaiele pământului, folosind un scripete uriaș, un cerc metalic, albastru, montat pe un stâlp și stâlpul pe o mașină. Un utilaj ciudat, nemaipomenit, greu de descris.

Nebunul din stația de peste drum, la plecare, astă vară l-am văzut cu pieptul gol și medalii, săptămâna trecută, pe frig, purta pantofi și pantaloni de trening gri prinși cu o curea de piele lată și-n rest îi era trunchiul tot gol. Poartă și ochelari parca, nu mai rețin, și are ceva chelie și mustață și pare să poarte dialoguri interioare - așa ca mine. A trecut și azi pe acolo, era îmbrăcat mai normal, obișnuit, așa de banal că nu am reținut nimic, am reținut doar prezența lui.

În aceeași stație, un bilețel. Simplu, o adevărată poezie. 

Cerul ciudat în intersecție la Tineretului, ceața ridicându-se, parcul încă întunecat și o zonă luminoasă gată să se întindă spre el, soarele ieșit dintre nori orbitor și un cârd mare de păsări, porumbei ce-și luaseră zborul din parc, aș crede, zburând înnebuniți, mulți, negri, deasupra mașinilor, aglomerației. Lumină, ceață și păsări.

Muzica în căști, obsedantă.

Am lăsat un ceainic cu ceai de tei să mă aștepte, să șadă peste noapte, ceaiul să devină roșu și puternic, gustos, aromat.

Mi-e foarte somn, nopte bună.

Discotecă

Habar nu am despre ce să scriu, mi se întâmplă tot mai des și e așa de pustie viața fără inspirație, dezamăgitor, deși sunt bine dispusă în seara asta, am o poftă mare însă să scriu, sunt cam bine dispusă nici nu știu de ce, de ce să mă gândesc la asta?, nu am chef. M-a apucat o poftă să dansez dar nu am nici cum, nici unde, e destul de tristă viața mea din punctul ăsta de vedere.

Dacă aș avea de ales - și am, chiar am - aș scrie doar povești siropoase, povești cum îmi plac mie, îmi plac atât de mult, le caut prin tot ce citesc, le trăiesc, le devorez cu poftă.

Sunt o domnișoară singură și foarte glumeață, cu un simt al umorului cam sălbatic, râd adesea în hohote, cu și fără motiv, îmi petrec trei nopți pe săptămână într-o discotecă, o discotecă sătească într-un hambar vechi din lemn, cu câteva mese și un bar în fundul sălii lungi, un frigider cu vitrină mare, cu sucuri și bere, trei ventilatoare atârnate din tavan, ce nu funcționează decât în toiul verii, o combină cu boxe mari, două becuri slabe de tot vopsite în roșu și aprinse în colțuri opuse și îndepărtate - și un stroboscop în mijloc. Sala e plină cu tineri gustând cu nesaț din plăcerile puțin variate ale anilor puțini rămași înainte de căsătorie, cine din satul meu mai vine la discotecă fiind căsătorit?, așa ceva nu se face. Port bulgi prea mulați și bluze cu paiete și puțin prea scurte și pantofi cu tocuri de zece centimetri și nu sunt o femeie zdravănă de un metru șaptezeci și doi, nu, ci o domnișoară de maxim unu șaizeci și unu în haine strâmte și elastice, cu șolduri și pulpe pline, mâini mici, ochi mari și albaștri și părul lung și vopsit brunet. Prind ritmul rapid și gust și sorb din priviri domnișori, dar ușuratică nu sunt, nu - și râd, râd atât de mult, în hohote, și asta pare să le placă. Stroboscopul strălucind, pâlpâind spasmodic, miros aspru de sudoare, fum de țigară și puțin aer rece, din când în când. Când ni se termină CD-urile dăm drumul și la radio. Unii din noi șed plictisiți pe margine, stau de vorbă, glumesc, majoritatea însă caută să intre în starea lor obișnuită, sângele lor pulsând cald și pofta mare și simplă de viață, mâini mișcându-se prin aer și șolduri mișcate bine sau ridicol, palme atingând ușor sau nedelicat și aspru trupuri străine și calde și puțin umede, agitație, zâmbete și ochi închiși și suflete și trupuri căutându-se prin mulțime.

- A, Elena, dansezi azi cu mine?

- Sigur, aș zice.

Nopțile mele sunt lungi și pline. Fumez cu poftă, din păcate, beau maxim trei pahare de tărie și în zori plec spre casă singură sau însoțită, lipsită de chef de vorbă însă. Casele sunt întunecate și câinii sunt leneși, ulițele sunt pietruite doar și mi-e greu să pășesc pe tocuri și lipesc geaca mai bine de mine, să îmi țină mai bine cald. Cel ce mă însoțește azi stă trei case mai la vale de mine, e înalt și bine făcut și e nebărbierit azi și are niște ochi mari și blânzi cu care mă privește întotdeauna nesătul când crede că nu-l văd, cu poftă și cu spaimă în același timp. Toată seara ne-am privit unul pe celălălt, din când în când ne-am oferit unul altuia priviri zâmbitoare, fără niciun subînțeles, aș zice eu, doar așa, de bucurie. Am dansat și cu el. Păstrăm o distanță mică între noi, nu vorbim, mă privește din când în când, mă prefac că nu observ.  

- Pot să te țin de mână, Ileano?

Ce dorință ciudată. Protestez.

- De când sunt eu Ileana? Nu-mi place să îmi spui așa.

Dar îi dau mâna. Are o mână mare și caldă și umedă, are emoții. Nu-i nimic, e bine, mă gândesc, dar nu i-o spun. Ne oprim în fața porții mele. 

- Ești cam beat, îi spun uitându-mă mai bine la el, simțindu-i mirosul. Îmi vine să râd, nu știu nici eu de ce - dar mă abțin.

- Așa e. 

Îmi ia mâinile în mâinile lui și le trage ușurel spre el, mă trage spre el. 

- Nu vreau, îi spun.

- Bine, îmi spune cu dezamăgire. 

Îi mângâi ușor un braț, nu ajung până la umerii lui - și îl las să plece, rămân putin și îl privesc, pașii lui mari, umerii plecaţi.

Curtea e goală, în casă camera mea e caldă, a făcut mama focul în sobă pentru mine, miroase un pic a fum și mă lipesc puțin de teracota fierbinte. Mă înfior.

Nopți lungi

Nopți lungi de toamnă cu o sticlă de tărie la capul patului, o cameră goală și multă singurătate, nopțile sorbim încet din licoare, scriem poezii erotice, cu ceva umor morbid și cu petale de crizanteme, cam așa am zis, și numărăm al optulea purice de pe picior, și totul e așa de bine, pentru că afară e frig și înăuntru e cald, proiectăm filme vechi, alb-negru, pe peretele gol, doamne cu țigarete și voci grave, pantofi cu toc și străzi goale, iubiri asiatice, tobele, șosetele groase și gazele de eșapament, suntem plăcute și suntem plăcuți, bilete la cinema și priviri zâmbitoare, cuțite și mult miez, ștampile și prăjituri cu caramel, butoane, nasturi și paltoane albastre, oameni privind în gol pe bănci și un parc în mijlocul căruia e o fântână arteziană, mâini frumoase, calde, muzică veche, mai devreme mi-am amintit un vis, jumătate visat, jumătate nevisat, o piatră și o mierlă, muzica e frumoasă și biletele sunt gratuite acum că faci voluntariat, extraordinar, rătăcim singure pe străzi și am băut prea mult vin, ce vreau să spun?, toată lumea roiește și ceasul bate ora trei și jumătate, ba nu, e doar unu și paișpe minute, ascultă versurile, sunt frumoase, sunt bucuroasă și am băut prea mult vin, păduchii, motoarele, vibrațiile, respirația, mirosul pielii, stai că alunecăm în altă poveste, străzile goale pe întuneric, răcoarea, nimic interesant, nimic interesant, nicio imagine, plictiseala, dar entuziasm și poftă să scriu, orice, orice, prietena mea, emisfera, trează la ora asta târzie, ce bucurie, vorbim despre cinematecă, dincolo de asta umblăm pe străzi neumblate, sălbatice, la colțuri or să ne întâmpine pisici sălbăticite, crocodili și zambile, ba nu, crizanteme, pustnicii de pe munte din peșteri, plimbându-se prin sălbăticie cu ochii întredeschiși, vom șade foarte amuzate pe marginea patului, o să sorbim din licoare, o să scriem poeme lungi, uneori morbide, alteori erotice, alteori lipsite de sens și de farmec, o să râdem până în zori, o să ni se adâncească cearcănele și totul, a doua zi, în timp ce mergem pe străzile reci și aproape pustii, o să fie aproximativ bine.

Mă las

Stau în fotoliul meu și ascult niște muzică pe repeat, la nesfârșit, mi s-a pus pata pe piesa asta în noaptea asta. Mă trimite într-un spațiu așa de greu de descris, mult prea greu. Un spațiu în care stau și privesc în gol, privesc în zare, mă adâncesc mai bine în fotoliu, mă las puțin pe spate, închid ochii, nu știu ce văd înăuntru, sunt pe malul mării și e întuneric și abia iese luna din mare, sunt pe marginea unui deal în pădurea de acasa, de lângă bloc, sunt în mașină pe scaunul din dreapta și mergem noaptea prin oraș, sau mergem 500 de km sau mai mult, sunt undeva și mă holbez la cineva, sunt la mine în fotoliu, sunt în balcon privind străduțele din jur, sunt undeva cu picioarele în apă, sunt pe o înălțime de munte și privesc în zare, un spațiul gol spune cântecul, eu știu, nu știu. Aș vrea să cad undeva, undeva cald, undeva moale și cald, aici pe pat, undeva moale și cald, într-o pătură călduroasă poate, aș vrea să cad în brațe și suflet de om, să mă las pe spate și gata, ascultând piesa asta la nesfârșit. Aș putea să îmi petrec zilele așa, încet, privind în gol, privind oameni, scriind ce mi se năzare. Îmi dau seama că nu e un cântec vesel sau altcumva similar cântecul ăsta dar mă relaxează așa de tare acum. Sunt într-o barcă și plutesc, mă leagănă ușurel valurile, mai ating din când în când apa cu degetele, privesc cerul. Mi-e somn, somn. Sunt într-un tren și privesc o pădure prin geam, pe fereastră, trunchiurile copacilor fugind cu viteză, rămânând în urmă, frunzele pe jos, mergem în Siberia unde vom rătăci trei ani pe răcoare, cu bocanci vechi militari și ranițele aproape goale, doar câteva merinde, apoi suflete înfiorate, rătăcind prin taiga, ici-colo colibe în care arde focul și femei și bărbați se dezgolesc și se iubesc precum într-un roman de Andrei Makine, o fi real?, aşa o fi fost?, nu mai știu, parca era ceva, undeva, într-un roman al lui, ierburile înalte și uscate apoi, coniferele, coniferele culcate, Tunguska, doctor Jivago, nu am putut termina niciodată cartea, seri răcoarase petrecute la lumina slabă a unei lămpi cu gaz, șube mirosind a piei de animale, șoșoni, oameni stând față în față la mese, un băiat fugind pe câmp, privind înapoi, o apă, un râu, sărim peste, spune-mi, spune-mi, este adevărat?, oare cine ești tu de mă însoțești prin reveriile mele?, mai văd o fetiță cu ghete înalte și-o rochiță în carouri, o casă din bârne rotunde de lemn, o lumină înăuntru, o ușă se deschide, intrăm, aprilie spulberat, asasinul înspâimântat și iubirea ciudată stârnită într-o clipă, abia mijind, la mese stau oamenii luminați de lămpile cu gaz, fețe înăsprite, ochii lui speriați, tineri, frumoși, trupul cald, o simplă privire, drumul de munte și o caleașcă, se amestecă totul, o cană mare de vin vă rog, o strachină cu mâncare, nopțile ni le petrecem la hanuri, ascultăm povești, adorm și adormim sfârșiti, căzând pe patul moale, sub plapumi, sub pături, mirosind lemnul mobilelor vechi, pânza așternuturilor, căldura, răcoarea, trenul și copacii, frunze pe jos, nu mai știu unde mergem dar mă afund în fotoliul de la care mă dor deja oasele, închid ochii, aiurez și văd și abia mai gândesc, adorm, noapte bună.

Iarnă

Mi-e dor să scriu, să scriu scriu ceva, o poveste în mod ideal, proastă, bună, oricum, nu știu despre ce, nu am nici cea mai vagă idee. Nu știu de unde să încep, de asta ține totul.
Am realizat după ultimele nu mai știu câte luni că scrisul e o parte foarte importantă din mine. Știam asta de multă vreme însă uitasem sau nu realizasem în ce măsură poate fi pentru mine scrisul o plăcere, o pasiune, o formă ciudată de terapie. Îmi place să scriu de când mă știu, uneori mai mult, alteori mai puțin, e forma în care mă exprim cel mai bine și nu știu cine aș fi fără putința de a scrie. Am nevoie sa scriu. E una din puținele mele certitudini momentan - am nevoie sa scriu si scriu cu pasiune. Unii ar spune că mă și pricep. Ce o să reușesc să fac din lucrul ăsta nu știu - la cum mă știu, probabil nimic.
Să devin scriitoare mă bat gânduri de foarte multă vreme, de când eram mică. Am considerat însă, întotdeauna, că literatură n-o să pot scrie prea curând sau niciodată, pentru că sunt prea închisă în mine, privesc mai mult înauntru de obicei, nu observ nimic în jur, nu am cine știe ce memorie și nu mă pricep deloc la descrieri, nu am în mine ceea ce mi-ar fi necesar ca să adun din lume cărămizile cu care să pot să construiesc alte lumi și, mai ales, alți oameni. La urma urmei, nu știu dacă o să ma pricep vreodată - dar nu mai contează, scriu, scriu cu pasiune și am nevoie să scriu.
Dar nu am starea necesară pentru vreo poveste în seara asta. Îmi lipsește inspirația, îmi lipsește energia, deschiderea față de mine însămi, tensiunea nervoasă, ritmul. 
Nu mai am chef de mai nimic. M-am săturat și de scris explicații inutile aici.


Sunt plictisită și neinspirată, monșer.


Și totuși, iată în mine ceva.



Birjar, du-mă în prima crâșmă, acolo cântă o artistă de modă veche, are o voce gravă și puternică, îmi vibrează pieptul și trupul tot și mi se face pielea de găină când o aud. "Sunt un golan mizerabil, doamnă" așa m-am prezentat într-o zi după ce am așteptat-o pe alee două ore, mi-a zâmbit timid, și-a așezat mai bine blana pe umeri și a strâns din buzele foarte roșii, date cu un ruj de-o nuanță absurdă. "Cum aș putea să vă cuceresc?" i-am zis. "Nicicum" a spus cu vocea ei gravă și a plecat mai departe, s-a întors însă și mi-a zâmbit. "Sublim", mi-am zis, și am închis ochii încântat, imaginându-mi cum va fi data viitoare când o să o întâlnesc. Sunt un suflet romantic dar parșiv, un personaj de roman sud-american citit astă iarnă, iarna trecută când umblam bezmetic pe străzi încercând să îmi amintesc cum e să fii viu, sa respiri aer rece, să te miști simplu și energic pe străzile pline. Într-o noapte hăladuiam aiurând pe lângă spitalul de nebuni, "ce ironie!", mi-am spus, "ce ironie!", am văzut câțiva oameni purtând pijamale pe sub paltoane, ducând sacoșe cu covrigi, am plecat mai departe. Îmi amintesc și eu un moment în care am locuit în spital câteva zile, în aer pluteau toate necazurile oamenilor, m-au obosit grozav, m-au pus pe gânduri vreme de niște lungi luni apoi. Zăceam pe o parte în timpul nopților și tot ce îmi doream era să nu mai simt nimic, să mă fac ghem și să uit, să mă scufund în salteaua tare, să îmi fie cald, să dorm somnul cel mai lung din întreaga mea existență, să piară din mine toată jalea difuză, pătrunsă prin osmoză în fiecare celulă. Într-o zi am făcut un duș, eram mult prea soios, m-am lăsat pe podea atunci și am început să plâng, curgea apa pe mine și mă simțeam înecat de jale și am plâns așa pret de vreo jumătate de oră, au venit asistentele și au bătut înnebunite în ușă, "domnule, sper că nu ați făcut vreo nebunie acolo, ieșiți odată, vă rog" a strigat una din ele, mai inimioasă. M-am îndurat de ele într-un târziu și am ieșit aproape gol dar semeț, am primit apoi vreme de trei zile calmante, am dormit dus, visând fabulos, vise lungi, flamboaiante, cu firul epic extrem de complicat, în care eram când eu, când altcineva, când eu, când altcineva, văzându-mă pe mine. În cea de-a treia zi am visat că eram un urs într-o pădure, rătăceam în căutare de mâncare, urma să vină iarna și nu aveam adăpost, nu îmi găseam bârlogul. Apoi am visat că eram Harap-Alb, eram Harap-Alb în căutarea unei fecioare negre, trebuia să o găsesc și să o duc în bârlog, acolo urma să dormim întreaga iarnă, la finalul iernii ea devenea alba și eu redeveneam om - căci eram Harap-Alb urs. În a cincea zi mi-au dat drumul acasă și mi-au spus că nu am leac. "Nu ai decât să cauți singur, noi nu știm ce să îți mai facem", așa mi-au zis. Le-am mulțumit și am plecat posomorât, m-am dus acasă, am făcut un duș, am râs. Am plecat prin oraș, în prima cârciuma am întâlnit-o pe ea, cântăreața gravă, am admirat-o de la distanță până în seara aia dintr-o iarnă, când am îndrăznit să îi vorbesc. "Doamnă dragă" am strigat eu și am fugit după ea, "lăsați-mă să vă conduc acasă, știu orașul ca pe propria mea palmă, sunt un clovn rătăcitor, din loc în loc mă opresc și le ofer trecătorilor un număr intreg." S-a uitat înapoi spre mine și și-a încetinit pasul. Nu mi-a spus nimic, așa că am continuat, tot mai febril. "Doamnă, sunt un caraghios, vă rog să îmi permiteți să vă însoțesc, vă asigur că nu sunt periculos, mi s-a spus, am și hârtii doveditoare, cu ștampilă, cu parafă." A tăcut în continuare, m-am simțit încurajat. "Vă rog să mă credeți, vă aștept de foarte multă vreme, mă emoționați, în fiecare zi aproape vin să vă ascult, vocea dumneavoastră gravă și melodiile triste mă fac să vibrez, tot trupul meu, e extraordinar, mă simt viu, mă simt viu și prind energie, merg apoi 8 kilometri până acasă, indiferent de vreme, fredonez câte un vers, mai închid ochii, vă văd atât de clar...vă spun drept, cred că sunt îndrăgostit și habar nu am cum se procedează în asemenea cazuri. Îmi dau seama că nu vă cunosc și totuși, rujul absurd, vocea gravă, ochii prea mari, degetele prea lungi, cântecele. Mă simt onorat, pur și simplu onorat și copleșit, nu știu ce să mai spun. Mă epuizează să vorbesc atât." Am tăcut și am mai mers alături de ea preț de câteva minute. "Aici locuiesc" a zis într-un final. "Sunteți minunată și eu vreau să fiu galant, dați-mi vă rog voie să vă sărut mâinile." Nu mi-a permis, mi-a întors spatele și a urcat treptele puțin grăbită. Mi-am plecat privirea și capul și umerii - așadar, asta a fost. Merg în fiecare seară să o privesc, îmi răscolește sufletul și măruntaiele. Mă privește, măcar fugar, în fiecare seară, cu blândețe. În ultima vreme, în timp ce zac sfârșit la mine în odaie, purtăm dialoguri imaginare, o întreb și cunoaște toate răspunsurile potrivite. La urma urmei nu îmi trebuie nimic mai mult. "Sunt un om singur și obosit, doamnă. Dumneavoastră doar mă mai faceți să mă mai simt viu. Mă plimb iernile prin oraș, respir aerul rece, îmi place să il simt pătrunzându-mi în corp, nu-mi știe nimeni gândurile, nu-mi știe nici leacul, nu-l știu nici eu, aș vrea însă să dorm și să visez vise flamboaiante cu dumneavoastră. Cu bine doamnă, cu bine pentru această noapte." 

Nu am găsit

Mi-e poftă de poezie, de poezii. Caut, caut - și nu găsesc ceva ce să exprime ceva ce să rezoneze cu mine în noaptea asta.
Ceva ce să fie frumos și simplu precum aerul rece de afară și ninsoarea și frunzele și să ascundă ceva tâlcuri în cuvinte puține și puternice.
Nu am găsit.
Nu pot să mă culc din cauza asta.
Dar trebuie. E bine și-așa.
Noapte bună.