Bolnav la drum.
Un vis veştejit
Rătăcind mai departe.
Liniştea
Adânc pătrunsă-n pietre.
Ţârâitul greierelui.
miercuri, 22 octombrie 2014
Matsuo Basho
Bolnav la drum.
Un vis veştejit
Rătăcind mai departe.
Liniştea
Adânc pătrunsă-n pietre.
Ţârâitul greierelui.
vineri, 17 octombrie 2014
Nişte gânduri
Nu mă pot concentra nicidecum la ce am de lucru aşa că scriu aici, ca să-mi mai pun ordine în haos, ordine în gânduri.
În ultima vreme mă tot gândesc la propriile eforturi, nu foarte fructuoase adesea, de-a accepta, tolera şi chiar iubi lumea în care trăim şi oamenii din ea.
Eram copil mic încă pe vremea când au început să mă revolte şi să mă doară toate cruzimile şi nedreptăţile lumii. Aş fi vrut să fiu un copil şi un om simplu şi credincios dar de când mă ştiu, cel puţin periodic, în mine se dau lupte straşnice si nu reuşesc să văd unde şi cum are loc un Dumnezeu - şi de ce soi o fi dacă o fi - într-o lume a haosului, durerii, cruzmii, răutăţii, mizeriei, diversităţii înnebunitoare, complexităţii enorme, separării, orbirii, morţii. Aşa mi se pare lumea din când în când. Teologii spun - există diavol, diavoli de fapt, şi liber arbitru şi oamenii sunt liberi şi responsabili, nu-i Ăl de Sus vinovat, ei sunt. Eu spun, în bătăliile mele - şi-atunci pentru ce ne aşează fiinţa divină ce e iubire şi milă într-un soi de mic iad pământesc, teritoriu al separării, apăsării, dezorientării, urâtului, păcatului, tristeţii, lucrărilor diavoleşti să zicem, puşi la încercare în fel şi chip, cu voia aceleiaşi fiinţe pare-se? Pentru ce? Îmi displace atât de mult ideea unei lumi în care toată existenţa îţi este un test, ca şi cum ai fi pus aici ca să dovedeşti nu ştiu ce, că eşti vrednic de ceva, că nu meriţi iadul cel mare după iadul cel mic în care trăieşti. Mă revoltă atât de tare. Printre multe alte probleme cu care mă lupt din când în când în mine e asta - pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi copii supuşi aceloraşi încercări, aceloraşi probleme, mizerii, aceloraşi cruzimi, dureri, tristeţi, deformări ale fiinţelor lor precum noi toţi? Pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi potenţiali clienţi ai rupturii, desfigurării, rănilor, suferinţei, morţii, iadului? Şi-apoi eşti liber să fii cum vrei, dar aparent doar o cale foarte îngustă, un fir de aţă plin de renunţări, încercări, reguli stricte urmate cu, nu-i aşa, sfinţenie, e cea potrivită pentru a afla puţină bucurie reală, puţină odihnă, visata mântuire. Câţi dintre noi toţi, din cei de pe lume, vor şi pot să se ţină de o asemenea cale şi de ce, în mod atât de nedrept, e atât de îngustă? Pentru ce să umpli mereu lumea de fiinţe aşa de uşor de pierdut, puse la încercare? De ce ne mai naştem cu toţii şi de ce să fim îndemnaţi să aducem noi şi noi oameni, nenumăraţi, pe lume?
De fiecare dată când mă confrunt cu problemele diverse, mici sau mari, cu pierderile din viaţa mea, cu nedreptăţile şi urâciunile cunoscute şi întâlnite la tot pasul, pun din nou sub semnul întrebării omenirea şi dumnezeirea. Mi-am consumat luni şi ani în care m-au măcinat şi doborât diverse probleme încercând să găsesc rostul meu şi-al oamenilor pe lume, punând asta şi în raport cu căutările mele religioase, spirituale.
Am făcut de-a lungul timpului multe şi mari eforturi ca să găsesc şi regăsesc în mine înţelegere şi acceptare pentru oameni. De când mă ştiu fac asta. Mă fascinează oamenii şi, în acelaşi timp, trebuie să fac eforturi constant ca să îi înţeleg, accept, ca să pot trăi în pace şi în bună înţelegere cu ei în mine şi în lume, aşa cum simt nevoia să o fac.
M-am tot întrebat multe...Mai ales însă m-am întrebat de ce îşi fac atât de mult rău unul altuia şi lumii în care trăiesc, de ce-şi fac atât de mult rău singuri? De ce sunt aşa de nu-ştiu-cum dar prost făcuţi, incapabili să facă lucrurile bune şi bine, pentru ei, pentru alţii, pentru lumea întreagă şi toate fiinţele şi lucrurile din ea? De ce sunt complicaţi, suciţi, creatori şi distrugători de vieţi, culturi, societăţi, mai bune sau mai proaste? Nu ştiu precis...Îmi pierd şirul ideilor. Mai ales mi-au pus mari-mari probleme de-a lungul timpului relele făcute de oameni altor oameni şi altor fiinţe vii. Greu, foarte greu de suportat pentru mine.
Cândva, nu mai ţin minte precis când, am văzut un film, era vorba despre procesul intentat naziştilor după război, cel de la Nurnberg. Era în el un personaj, psihiatru sau psiholog parcă, ce zice la un moment dat un lucru ce mi-a rămas întipărit în minte, un lucru extraordinar de înţelept, mi se pare: "evil is a lack of empathy" - răul uman vine dintr-o lipsă de empatie. Nu am mai întâlnit până acum o definiţie sau explicaţie mai bună pentru răul pe care şi-l fac oamenii unii altora şi altor fiinţe. Doar desconsiderând fiinţa cu care interacţionăm, separându-ne de ea, ridicând bariere uriaşe prin care nu mai vedem şi simţim nimic din ea, doar aşa ajungem să fim capabili să o lovim, rănim, mutilăm, îndepărtăm, ucidem chiar. Mă fascinează de atunci, de-acum mulţi ani, subiectul empatiei.
Ne transformăm unii pe ceilalţi constant. Probabil orice fiinţă ce-şi construieşte straturi peste straturi de protecţie prin care nu mai vede şi nu mai simte alţi oameni face asta pentru că a fost rănită la rândul ei. E atât de uşor să ne îndepărtăm unii de alţii, să ne asprim şi să devenim închişi, izolaţi - şi poate chiar brutali. E atât de uşor să desconsider şi să desconsiderăm fiinţele de lângă noi. Şi totuşi lumea are nevoie de altceva, noi toţi avem nevoie de altceva, aşa cred.
Fiecare din noi oglindim într-o măsură sau alta fiinţele de lângă noi. Le oglindim cel mai des deformat sau incomplet şi interacţionăm cu ele ca şi cum ar fi realmente doar imaginea pe care o construim în noi, cea ireală, incompletă, deformată, urâtă poate, adăugită cu bucăţi din noi şi toate ale noastre. Singura super-putere pe care mi-aş dori-o vreodată ar fi asta - să pot să cunosc oamenii în întregime, să-i simt întregi, să pot să le ofer accepare, alinare, îngrijire, să le pot face clară o cale către ei înşişi şi alţii şi un bine mai mare. Aş vrea să întâlnesc undeva oamenii, după pofta inimii, într-un spaţiu al comunicării şi comuniunii. E un lucru atât de mare şi preţios şi bun şi rar să vezi un om cu oarece claritate, să-l simţi şi să poţi să îi răspunzi învăluindu-l nu doar în acceptare ci şi în căldură, afecţiune. Pentru mine asta ar fi definiţia iubirii de fapt. Aş vrea să fiu un om realmente iubitor, pus în slujba altor oameni. În fine.
Nu am super-puterea dorită. Am o oarece sensibilitate pe care n-o folosesc nicidecum în măsura în care ar trebui în relaţia cu ceilalţi. Şi care nu-mi face viaţa mai uşoară, poate pentru că nu ştiu cum s-o ajut să funcţioneze în beneficiul meu. Deocamdată îmi face în principal viaţa nesuferită, instabilă, haotică pe dinăuntru, mă pierd într-o mare de trăiri copleşitoare, ce mă tulbură şi mă doboară adesea. Uneori mă înnebunesc. Am mai scris despre asta, aici şi aici şi aici. Ajung jos, la pământ, de atâtea ori şi aşa de uşor. Fac eforturi ca să mă pun pe picioare şi mi-e aşa de greu sau peste puteri de prea multe ori. E mult mai uşor să fii insensibil sau să te desensibilizezi, să nu mai laşi nimic să te atingă şi să te proclami puternic. Greu să fii altfel şi să te aduni, să te refaci, sa rezişti. E greu să te suporţi astfel şi eşti greu de suportat pentru alţii.
Graţie sau din cauza aceleiaşi sensibilităţi, cred, am o oarece capacitate de a empatiza cu oamenii şi cu animalele. Încerc să nu o pierd, e preţioasă pentru mine, mi se pare că e printre puţinele lucruri care mă pot face realmente un om mai bun. Empatizez mai ales cu cei pe care îi primesc aproape de mine, de miezul meu. Nu ştiu...Prea multe de spus. Aş vrea să învăţ să fiu un om conectat şi un om mai bun şi mai implicat, să pot să mă dedic altora fără ca asta să mă tulbure, să mă golească de energie sau să mă expună furtunilor şi rănilor de tot felul. Aş vrea să fiu mai puţin fragilă, fără să-mi pierd, în acelaşi timp deschiderea, sensibilitatea, claritatea, capacitatea de a oglindi oamenii în mine şi de a empatiza cu ei.
Să-mi reiau şirul gândurilor. Dincolo de gândul că oamenii au nevoie să afle moduri în care să fie conectaţi, au nevoie de empatie, claritate a viziunii, intimitate, acceptare, am aflat gândul că orice om e în felul lui purtător de răni şi cicatrici. Gândul ăsta îl leg de altceva. Probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat în facultate e acela că suntem cu toţii nu doar rodul propriilor alegeri - pentru că suntem, cu siguranţă, şi asta - dar suntem şi rodul interacţiunilor cu alţi oameni şi cu lumea pe care ei au creat-o şi o creează pentru noi. Lucrul ăsta ne oferă o scuză importantă - împlică însă, în acelaşi timp, şi-o responsabilitate uriaşă. Suntem cu toţii responsabili unii pentru ceilalţi.
Încă vreo două gânduri mă mai ajută să accept oamenii şi să-mi regăsesc atitudinea pozitivă, respectuoasă faţă de ei, atunci când o pierd. Primul ar fi acela că, orice ar face, oricât de prost sau de rău ar fi, fiecare om trăieşte şi acţionează cu credinţa că face ceva bun, conform unei definiţii proprii a binelui. Crimele sau răutăţile realmente perverse, comise cu conştiinţa clară şi deplină a unui rău făcut celuilalt şi a manierei în care celălalt trăieşte acel rău sunt atât de rare. Cel mai odios dintre criminali trebuie de obicei să se separe întâi de celălalt, de fiinţa ucisă, să se rupă de ea complet şi să o desconsidere ca să poată să o ucidă. Şi-n sinea lui cel mai probabil simte că, în felul ăsta, comite un act de justiţie sau reparaţie sau altceva şi face şi-şi face, într-un fel propriu, lumea mai bună. E foarte rar ca un om să se bucure de suferinţa altuia simţind-o în acelaşi timp în el însuşi. Şi e foarte rar un act ce să nu-şi afle o justificare pozitivă, fie ea şi aceea a unei simple plăceri proprii. Un bine presupus. Dubios şi greu de înţeles exact de ce dar gândurile astea mă mai liniştesc.
Cealaltă scuză pe care o mai găsesc omenirii e aceea că fiecare din noi simţim într-o măsură sau alta, într-un punct sau altul al vieţii noastre, poate mai ales în perioada în care suntem în plină formare şi vulnerabili, nevoia de afecţiune. Mi-e greu să explic dar şi lucrul ăsta face oamenii, pentru mine, mult mai uşor de înţeles şi acceptat.
Şi totuşi. Mi-e aşa de greu să fiu în lume uneori.
Cu omenirea sunt împacată în genere.
Cu dumnezeirea nu m-am împăcat prea bine niciodată şi nici nu i-am cuprins prea bine vreodată sensurile sau tainele, ca s-o pot accepta. Dumnezeu e un tip dubios şi foarte-foarte greu de înţeles şi acceptat pentru mine, dacă e acolo. Dar am constatat că am nevoie sa cred în ceva - în Dumnezeul ortodocşilor pentru că-mi vine mai firesc şi pentru că găsesc multe lucruri bune în viziunea teologică ortodoxă asupra divinităţii şi oamenilor şi lumii. Simt nevoia să cred în ceva şi cred într-o măsură măcar, după stare şi puteri. Altfel viaţa proprie, lumea, oamenii, mi se par şi mai greu de dus si de suportat. Asta deşi mi-s dragi toate cele enumerate şi găsesc şi bucurie multă în ele. În fine. Am obosit.
În ultima vreme mă tot gândesc la propriile eforturi, nu foarte fructuoase adesea, de-a accepta, tolera şi chiar iubi lumea în care trăim şi oamenii din ea.
Eram copil mic încă pe vremea când au început să mă revolte şi să mă doară toate cruzimile şi nedreptăţile lumii. Aş fi vrut să fiu un copil şi un om simplu şi credincios dar de când mă ştiu, cel puţin periodic, în mine se dau lupte straşnice si nu reuşesc să văd unde şi cum are loc un Dumnezeu - şi de ce soi o fi dacă o fi - într-o lume a haosului, durerii, cruzmii, răutăţii, mizeriei, diversităţii înnebunitoare, complexităţii enorme, separării, orbirii, morţii. Aşa mi se pare lumea din când în când. Teologii spun - există diavol, diavoli de fapt, şi liber arbitru şi oamenii sunt liberi şi responsabili, nu-i Ăl de Sus vinovat, ei sunt. Eu spun, în bătăliile mele - şi-atunci pentru ce ne aşează fiinţa divină ce e iubire şi milă într-un soi de mic iad pământesc, teritoriu al separării, apăsării, dezorientării, urâtului, păcatului, tristeţii, lucrărilor diavoleşti să zicem, puşi la încercare în fel şi chip, cu voia aceleiaşi fiinţe pare-se? Pentru ce? Îmi displace atât de mult ideea unei lumi în care toată existenţa îţi este un test, ca şi cum ai fi pus aici ca să dovedeşti nu ştiu ce, că eşti vrednic de ceva, că nu meriţi iadul cel mare după iadul cel mic în care trăieşti. Mă revoltă atât de tare. Printre multe alte probleme cu care mă lupt din când în când în mine e asta - pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi copii supuşi aceloraşi încercări, aceloraşi probleme, mizerii, aceloraşi cruzimi, dureri, tristeţi, deformări ale fiinţelor lor precum noi toţi? Pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi potenţiali clienţi ai rupturii, desfigurării, rănilor, suferinţei, morţii, iadului? Şi-apoi eşti liber să fii cum vrei, dar aparent doar o cale foarte îngustă, un fir de aţă plin de renunţări, încercări, reguli stricte urmate cu, nu-i aşa, sfinţenie, e cea potrivită pentru a afla puţină bucurie reală, puţină odihnă, visata mântuire. Câţi dintre noi toţi, din cei de pe lume, vor şi pot să se ţină de o asemenea cale şi de ce, în mod atât de nedrept, e atât de îngustă? Pentru ce să umpli mereu lumea de fiinţe aşa de uşor de pierdut, puse la încercare? De ce ne mai naştem cu toţii şi de ce să fim îndemnaţi să aducem noi şi noi oameni, nenumăraţi, pe lume?
De fiecare dată când mă confrunt cu problemele diverse, mici sau mari, cu pierderile din viaţa mea, cu nedreptăţile şi urâciunile cunoscute şi întâlnite la tot pasul, pun din nou sub semnul întrebării omenirea şi dumnezeirea. Mi-am consumat luni şi ani în care m-au măcinat şi doborât diverse probleme încercând să găsesc rostul meu şi-al oamenilor pe lume, punând asta şi în raport cu căutările mele religioase, spirituale.
Am făcut de-a lungul timpului multe şi mari eforturi ca să găsesc şi regăsesc în mine înţelegere şi acceptare pentru oameni. De când mă ştiu fac asta. Mă fascinează oamenii şi, în acelaşi timp, trebuie să fac eforturi constant ca să îi înţeleg, accept, ca să pot trăi în pace şi în bună înţelegere cu ei în mine şi în lume, aşa cum simt nevoia să o fac.
M-am tot întrebat multe...Mai ales însă m-am întrebat de ce îşi fac atât de mult rău unul altuia şi lumii în care trăiesc, de ce-şi fac atât de mult rău singuri? De ce sunt aşa de nu-ştiu-cum dar prost făcuţi, incapabili să facă lucrurile bune şi bine, pentru ei, pentru alţii, pentru lumea întreagă şi toate fiinţele şi lucrurile din ea? De ce sunt complicaţi, suciţi, creatori şi distrugători de vieţi, culturi, societăţi, mai bune sau mai proaste? Nu ştiu precis...Îmi pierd şirul ideilor. Mai ales mi-au pus mari-mari probleme de-a lungul timpului relele făcute de oameni altor oameni şi altor fiinţe vii. Greu, foarte greu de suportat pentru mine.
Cândva, nu mai ţin minte precis când, am văzut un film, era vorba despre procesul intentat naziştilor după război, cel de la Nurnberg. Era în el un personaj, psihiatru sau psiholog parcă, ce zice la un moment dat un lucru ce mi-a rămas întipărit în minte, un lucru extraordinar de înţelept, mi se pare: "evil is a lack of empathy" - răul uman vine dintr-o lipsă de empatie. Nu am mai întâlnit până acum o definiţie sau explicaţie mai bună pentru răul pe care şi-l fac oamenii unii altora şi altor fiinţe. Doar desconsiderând fiinţa cu care interacţionăm, separându-ne de ea, ridicând bariere uriaşe prin care nu mai vedem şi simţim nimic din ea, doar aşa ajungem să fim capabili să o lovim, rănim, mutilăm, îndepărtăm, ucidem chiar. Mă fascinează de atunci, de-acum mulţi ani, subiectul empatiei.
Ne transformăm unii pe ceilalţi constant. Probabil orice fiinţă ce-şi construieşte straturi peste straturi de protecţie prin care nu mai vede şi nu mai simte alţi oameni face asta pentru că a fost rănită la rândul ei. E atât de uşor să ne îndepărtăm unii de alţii, să ne asprim şi să devenim închişi, izolaţi - şi poate chiar brutali. E atât de uşor să desconsider şi să desconsiderăm fiinţele de lângă noi. Şi totuşi lumea are nevoie de altceva, noi toţi avem nevoie de altceva, aşa cred.
Fiecare din noi oglindim într-o măsură sau alta fiinţele de lângă noi. Le oglindim cel mai des deformat sau incomplet şi interacţionăm cu ele ca şi cum ar fi realmente doar imaginea pe care o construim în noi, cea ireală, incompletă, deformată, urâtă poate, adăugită cu bucăţi din noi şi toate ale noastre. Singura super-putere pe care mi-aş dori-o vreodată ar fi asta - să pot să cunosc oamenii în întregime, să-i simt întregi, să pot să le ofer accepare, alinare, îngrijire, să le pot face clară o cale către ei înşişi şi alţii şi un bine mai mare. Aş vrea să întâlnesc undeva oamenii, după pofta inimii, într-un spaţiu al comunicării şi comuniunii. E un lucru atât de mare şi preţios şi bun şi rar să vezi un om cu oarece claritate, să-l simţi şi să poţi să îi răspunzi învăluindu-l nu doar în acceptare ci şi în căldură, afecţiune. Pentru mine asta ar fi definiţia iubirii de fapt. Aş vrea să fiu un om realmente iubitor, pus în slujba altor oameni. În fine.
Nu am super-puterea dorită. Am o oarece sensibilitate pe care n-o folosesc nicidecum în măsura în care ar trebui în relaţia cu ceilalţi. Şi care nu-mi face viaţa mai uşoară, poate pentru că nu ştiu cum s-o ajut să funcţioneze în beneficiul meu. Deocamdată îmi face în principal viaţa nesuferită, instabilă, haotică pe dinăuntru, mă pierd într-o mare de trăiri copleşitoare, ce mă tulbură şi mă doboară adesea. Uneori mă înnebunesc. Am mai scris despre asta, aici şi aici şi aici. Ajung jos, la pământ, de atâtea ori şi aşa de uşor. Fac eforturi ca să mă pun pe picioare şi mi-e aşa de greu sau peste puteri de prea multe ori. E mult mai uşor să fii insensibil sau să te desensibilizezi, să nu mai laşi nimic să te atingă şi să te proclami puternic. Greu să fii altfel şi să te aduni, să te refaci, sa rezişti. E greu să te suporţi astfel şi eşti greu de suportat pentru alţii.
Graţie sau din cauza aceleiaşi sensibilităţi, cred, am o oarece capacitate de a empatiza cu oamenii şi cu animalele. Încerc să nu o pierd, e preţioasă pentru mine, mi se pare că e printre puţinele lucruri care mă pot face realmente un om mai bun. Empatizez mai ales cu cei pe care îi primesc aproape de mine, de miezul meu. Nu ştiu...Prea multe de spus. Aş vrea să învăţ să fiu un om conectat şi un om mai bun şi mai implicat, să pot să mă dedic altora fără ca asta să mă tulbure, să mă golească de energie sau să mă expună furtunilor şi rănilor de tot felul. Aş vrea să fiu mai puţin fragilă, fără să-mi pierd, în acelaşi timp deschiderea, sensibilitatea, claritatea, capacitatea de a oglindi oamenii în mine şi de a empatiza cu ei.
Să-mi reiau şirul gândurilor. Dincolo de gândul că oamenii au nevoie să afle moduri în care să fie conectaţi, au nevoie de empatie, claritate a viziunii, intimitate, acceptare, am aflat gândul că orice om e în felul lui purtător de răni şi cicatrici. Gândul ăsta îl leg de altceva. Probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat în facultate e acela că suntem cu toţii nu doar rodul propriilor alegeri - pentru că suntem, cu siguranţă, şi asta - dar suntem şi rodul interacţiunilor cu alţi oameni şi cu lumea pe care ei au creat-o şi o creează pentru noi. Lucrul ăsta ne oferă o scuză importantă - împlică însă, în acelaşi timp, şi-o responsabilitate uriaşă. Suntem cu toţii responsabili unii pentru ceilalţi.
Încă vreo două gânduri mă mai ajută să accept oamenii şi să-mi regăsesc atitudinea pozitivă, respectuoasă faţă de ei, atunci când o pierd. Primul ar fi acela că, orice ar face, oricât de prost sau de rău ar fi, fiecare om trăieşte şi acţionează cu credinţa că face ceva bun, conform unei definiţii proprii a binelui. Crimele sau răutăţile realmente perverse, comise cu conştiinţa clară şi deplină a unui rău făcut celuilalt şi a manierei în care celălalt trăieşte acel rău sunt atât de rare. Cel mai odios dintre criminali trebuie de obicei să se separe întâi de celălalt, de fiinţa ucisă, să se rupă de ea complet şi să o desconsidere ca să poată să o ucidă. Şi-n sinea lui cel mai probabil simte că, în felul ăsta, comite un act de justiţie sau reparaţie sau altceva şi face şi-şi face, într-un fel propriu, lumea mai bună. E foarte rar ca un om să se bucure de suferinţa altuia simţind-o în acelaşi timp în el însuşi. Şi e foarte rar un act ce să nu-şi afle o justificare pozitivă, fie ea şi aceea a unei simple plăceri proprii. Un bine presupus. Dubios şi greu de înţeles exact de ce dar gândurile astea mă mai liniştesc.
Cealaltă scuză pe care o mai găsesc omenirii e aceea că fiecare din noi simţim într-o măsură sau alta, într-un punct sau altul al vieţii noastre, poate mai ales în perioada în care suntem în plină formare şi vulnerabili, nevoia de afecţiune. Mi-e greu să explic dar şi lucrul ăsta face oamenii, pentru mine, mult mai uşor de înţeles şi acceptat.
Şi totuşi. Mi-e aşa de greu să fiu în lume uneori.
Cu omenirea sunt împacată în genere.
Cu dumnezeirea nu m-am împăcat prea bine niciodată şi nici nu i-am cuprins prea bine vreodată sensurile sau tainele, ca s-o pot accepta. Dumnezeu e un tip dubios şi foarte-foarte greu de înţeles şi acceptat pentru mine, dacă e acolo. Dar am constatat că am nevoie sa cred în ceva - în Dumnezeul ortodocşilor pentru că-mi vine mai firesc şi pentru că găsesc multe lucruri bune în viziunea teologică ortodoxă asupra divinităţii şi oamenilor şi lumii. Simt nevoia să cred în ceva şi cred într-o măsură măcar, după stare şi puteri. Altfel viaţa proprie, lumea, oamenii, mi se par şi mai greu de dus si de suportat. Asta deşi mi-s dragi toate cele enumerate şi găsesc şi bucurie multă în ele. În fine. Am obosit.
Obosită
Sunt așa de obosită azi - și acum.
Aș vrea să mă odihnesc, mult și bine, să mă trezesc limpede, liniștită.
Noapte bună.
Aș vrea să mă odihnesc, mult și bine, să mă trezesc limpede, liniștită.
Noapte bună.
miercuri, 15 octombrie 2014
Un câmp
Cobor nişte trepte în grabă. Sunt un om grăbit, a se înţelege, trebuie să ajung nu ştiu unde, nu ştiu cum. O să îmi dau seama în curând. Fac semne disperate, încerc să opresc un taxi. Trec multe grăbite prin faţa mea, trec autobuze, trec ambulanţe cu sirene, girofare, faruri, zgomot de motoare. Număr maşinile galbene, maşinile roşii, claxoanele, farurile. Unu, doi, unu, doi, unu, doi. Fug imaginile, fug minutele, ascult sunetul bombastic, îl înregistrez. "Ziarul, ziarul, cumpăraţi ziarul de duminică!", trece un băieţaş negricios pe lângă mine. "Fiare vechi, fiare luăm", refrenul odihnitor al oraşului vechi. Nu vreau ziarul, văd imagini din filme cu ziare rotindu-se în căderea lor, titluri mari, ţipătoare, fotografii alb negru, bârfe, zvonuri, analişti politici, fapte bizare, dudui goale, publicitate. Publicitate, domnilor, publicitate.
Paranoia. Omul de peste drum, cel cu ochelarii negri, mă fixează, mă priveşte insistent de dincolo de ei, crede că nu îl văd - dar îl văd. Aş face o întreagă scenă dar mă abţin. Dau din mână disperat, grăbit. Taxiul, taxiul, să vină taxiul, m-am săturat să aştept.
"Domnule, i-aş zice, du-mă departe, departe de tot, în capătul oraşului e un teren părăsit, mă desparte de el un simplu gard, o să îl sar, acolo mă grăbesc să ajung, mă doare capul, înţelegeţi, nu mai suport, nu, nu vreau o aspirină, am nevoie de acel câmp." Am nevoie, se înţelege. Câmpul pustiu, iarba rară, porţiuni golaşe pline de glod, ici colo o baltă, două, trei. Numărătoare.
Păşesc grăbit pe câmpul pustiu. Am câţiva fiori pe spinare - o fi vreun câine pe aici, pândind? O să îmi muşte din carne. O să sângerez, o să mor de tetanos. Pândesc, număr bălţi. Ici colo urme de benzină, urme de ulei de maşină, urme de cauciucuri, cum or fi intrat aici? Aşa o să fie, o ştiu precis.
Noaptea ce a trecut am avut un vis, un vis bizar şi foarte lung, rătăceam o sută de ani printr-un oraş extrem de plictisitor, trecătorii nu aveau feţe, purtau căciuli îmblănite, ruseşti, în locul feţei aveau însă un gol - înăuntru întuneric. Niciun zâmbet, nicio privire, doar trecători fără suflet, umblând domol prin iadul de o sută de ani, cărând sacoşe, ţinând copii de mână. M-a oprit unul la un moment dat, s-a oprit în faţa mea mai precis, nu a spus nimic, bineînţeles, căci nu avea gură, nici ochi, nici nas, nici corzi vocale probabil. Trecătorul întunecat, cu palton şi căciulă îmblănită, mi-a întins o mână. În mână o vrabie moartă. "Nu o vreau", i-am zis politicos. A dat din cap şi a plecat mai departe, încet, abia mişcându-şi picioarele. Părea posomorât, omul întunecat, fără chip. Și eu am plecat mai departe. Cândva m-am trezit, în odaie era aproape întuneric, aproape lumină. "Mă doare rău capul" mi-am zis. Mi-am făcut o cafea neagră şi foarte tare, m-am trântit în fotoliu, sunt un domn cu pijamale din mătase, bat uşor dintr-un picior, ritmul unui cântec auzit nu ştiu unde, la un moment dat.
Aşa sunt zilele mele. Nopţile vii, zilele moarte, ochii înceţoşaţi, confuzi, fascinaţi. O maşină, două maşini, trei, un taxi vă rog. Opreşte unul.
- Liber?
- Păi cum, de-asta am oprit.
- Am înţeles.
Intru, mă aşez înspăimântat pe bancheta din spate.
- Am nevoie să ajung departe, undeva la marginea oraşului, pe strada X, e acolo un câmp pustiu, îngrădit totuşi, e un loc bun, am nevoie să ajung acolo, ştiţi cum să ajungem?
- Cred că ştiu.
Taximetristul e un tip tânăr, cu o barbă abia mijită, brunet, ochii verzi, un tip chipeş, cu ceva succes în amoruri probabil. Pare mulţumit, liniştit.
- Va supără dacă fumez?
- Nicidecum.
- Am avut azi un client, era foarte nervos...Am mulţi clienţi, ştiţi. Cel mai mult îmi plac cei ce au nevoie de un om cu care să stea de vorbă. Aşa aflu cele mai năstruşnice lucruri. Cunosc nişte colţuri foarte murdare ale oraşului, cunosc oameni răi şi oameni soioşi, oameni serioşi, oameni singuri, cunosc şi domnişoare inocente şi domnişoare dedate pierzaniei. Nu-mi plac intelectualii, cu limbajul lor preţios. Am nasul fin şi sunt un tip decent, ştiţi, chiar decent. Păstrez distanţa, deşi ascult. Dar dumneavoastră nu prea vorbiţi.
- Aşa este. Imi văd de gândurile mele.
Privesc pe fereastră, număr semafoarele, secundele, unu, doi, unu, doi, nouăzeci.
- Mă iertaţi dar nu prea sunt vorbăreţ. Aţi remarcat vreodată că totul are un ritm anume, unul sacadat, mecanic, metalic, repetitiv, iute? Oraşul mă tulbură şi mă oboseşte teribil.
Închid ochii, încep să aiurez.
- Dumnevoastră, domnule şofer, sunteţi un om decent, am înţeles. Nu suntem aşa cu toţii, ştiţi, eu, spre exemplu, nu aş putea să spun asta despre mine, ar trebui să îmi cunoaşteţi gândurile - vă daţi seama că glumesc. Aiurez, domnule şofer, aiurez, am obosit şi mă doare capul. Dumnevoastră visaţi?
- Visez, cum să nu.
- Şi ce anume?
- Am avut un vis interesant într-o noapte. Eram într-o casă, eram la parter, vizitam toate odăile şi nu era niciun suflet înauntru. Plecaseră toţi nu ştiu unde. Ştiam însă că cineva e prezent acolo, mă rodea, obsedant, strigam din când în când "e cineva acolo?" - înapoi nu primeam răspuns, bineînţeles, dar tot simţeam o umbră trecându-mi prin spate. Apoi am ieşit afară, cerul era roşu, parcă luase foc. Am mers pe stradă şi era pustie, nu era nimeni, am mers aşa cale lungă. Am ajuns la un gard, dincolo de gard era un câmp, pe câmp era un om, privea într-o baltă, nu ştiu ce vedea acolo, cerul roşu poate. L-am strigat. Am zis "domnule, dumneavoastră sunteţi, de ce sunteţi aici?". Nu a spus nimic însă, s-a întors spre mine şi avea, ştiţi, un gol întunecat în loc de faţă.
- Extraordinar, ce coincidenţă! Opriţi aici pe dreapta, cred că am ajuns.
Paranoia. Omul de peste drum, cel cu ochelarii negri, mă fixează, mă priveşte insistent de dincolo de ei, crede că nu îl văd - dar îl văd. Aş face o întreagă scenă dar mă abţin. Dau din mână disperat, grăbit. Taxiul, taxiul, să vină taxiul, m-am săturat să aştept.
"Domnule, i-aş zice, du-mă departe, departe de tot, în capătul oraşului e un teren părăsit, mă desparte de el un simplu gard, o să îl sar, acolo mă grăbesc să ajung, mă doare capul, înţelegeţi, nu mai suport, nu, nu vreau o aspirină, am nevoie de acel câmp." Am nevoie, se înţelege. Câmpul pustiu, iarba rară, porţiuni golaşe pline de glod, ici colo o baltă, două, trei. Numărătoare.
Păşesc grăbit pe câmpul pustiu. Am câţiva fiori pe spinare - o fi vreun câine pe aici, pândind? O să îmi muşte din carne. O să sângerez, o să mor de tetanos. Pândesc, număr bălţi. Ici colo urme de benzină, urme de ulei de maşină, urme de cauciucuri, cum or fi intrat aici? Aşa o să fie, o ştiu precis.
Noaptea ce a trecut am avut un vis, un vis bizar şi foarte lung, rătăceam o sută de ani printr-un oraş extrem de plictisitor, trecătorii nu aveau feţe, purtau căciuli îmblănite, ruseşti, în locul feţei aveau însă un gol - înăuntru întuneric. Niciun zâmbet, nicio privire, doar trecători fără suflet, umblând domol prin iadul de o sută de ani, cărând sacoşe, ţinând copii de mână. M-a oprit unul la un moment dat, s-a oprit în faţa mea mai precis, nu a spus nimic, bineînţeles, căci nu avea gură, nici ochi, nici nas, nici corzi vocale probabil. Trecătorul întunecat, cu palton şi căciulă îmblănită, mi-a întins o mână. În mână o vrabie moartă. "Nu o vreau", i-am zis politicos. A dat din cap şi a plecat mai departe, încet, abia mişcându-şi picioarele. Părea posomorât, omul întunecat, fără chip. Și eu am plecat mai departe. Cândva m-am trezit, în odaie era aproape întuneric, aproape lumină. "Mă doare rău capul" mi-am zis. Mi-am făcut o cafea neagră şi foarte tare, m-am trântit în fotoliu, sunt un domn cu pijamale din mătase, bat uşor dintr-un picior, ritmul unui cântec auzit nu ştiu unde, la un moment dat.
Aşa sunt zilele mele. Nopţile vii, zilele moarte, ochii înceţoşaţi, confuzi, fascinaţi. O maşină, două maşini, trei, un taxi vă rog. Opreşte unul.
- Liber?
- Păi cum, de-asta am oprit.
- Am înţeles.
Intru, mă aşez înspăimântat pe bancheta din spate.
- Am nevoie să ajung departe, undeva la marginea oraşului, pe strada X, e acolo un câmp pustiu, îngrădit totuşi, e un loc bun, am nevoie să ajung acolo, ştiţi cum să ajungem?
- Cred că ştiu.
Taximetristul e un tip tânăr, cu o barbă abia mijită, brunet, ochii verzi, un tip chipeş, cu ceva succes în amoruri probabil. Pare mulţumit, liniştit.
- Va supără dacă fumez?
- Nicidecum.
- Am avut azi un client, era foarte nervos...Am mulţi clienţi, ştiţi. Cel mai mult îmi plac cei ce au nevoie de un om cu care să stea de vorbă. Aşa aflu cele mai năstruşnice lucruri. Cunosc nişte colţuri foarte murdare ale oraşului, cunosc oameni răi şi oameni soioşi, oameni serioşi, oameni singuri, cunosc şi domnişoare inocente şi domnişoare dedate pierzaniei. Nu-mi plac intelectualii, cu limbajul lor preţios. Am nasul fin şi sunt un tip decent, ştiţi, chiar decent. Păstrez distanţa, deşi ascult. Dar dumneavoastră nu prea vorbiţi.
- Aşa este. Imi văd de gândurile mele.
Privesc pe fereastră, număr semafoarele, secundele, unu, doi, unu, doi, nouăzeci.
- Mă iertaţi dar nu prea sunt vorbăreţ. Aţi remarcat vreodată că totul are un ritm anume, unul sacadat, mecanic, metalic, repetitiv, iute? Oraşul mă tulbură şi mă oboseşte teribil.
Închid ochii, încep să aiurez.
- Dumnevoastră, domnule şofer, sunteţi un om decent, am înţeles. Nu suntem aşa cu toţii, ştiţi, eu, spre exemplu, nu aş putea să spun asta despre mine, ar trebui să îmi cunoaşteţi gândurile - vă daţi seama că glumesc. Aiurez, domnule şofer, aiurez, am obosit şi mă doare capul. Dumnevoastră visaţi?
- Visez, cum să nu.
- Şi ce anume?
- Am avut un vis interesant într-o noapte. Eram într-o casă, eram la parter, vizitam toate odăile şi nu era niciun suflet înauntru. Plecaseră toţi nu ştiu unde. Ştiam însă că cineva e prezent acolo, mă rodea, obsedant, strigam din când în când "e cineva acolo?" - înapoi nu primeam răspuns, bineînţeles, dar tot simţeam o umbră trecându-mi prin spate. Apoi am ieşit afară, cerul era roşu, parcă luase foc. Am mers pe stradă şi era pustie, nu era nimeni, am mers aşa cale lungă. Am ajuns la un gard, dincolo de gard era un câmp, pe câmp era un om, privea într-o baltă, nu ştiu ce vedea acolo, cerul roşu poate. L-am strigat. Am zis "domnule, dumneavoastră sunteţi, de ce sunteţi aici?". Nu a spus nimic însă, s-a întors spre mine şi avea, ştiţi, un gol întunecat în loc de faţă.
- Extraordinar, ce coincidenţă! Opriţi aici pe dreapta, cred că am ajuns.
joi, 9 octombrie 2014
Prea mult zgomot
Mi-e mintea așa neliniștită și plină și tulbure. Prea multe gânduri, prea multe întrebări, prea multe posibilități, prea multe potențiale răspunsuri, prea multe cuvinte, mult, mult, mult prea multe din toate. Un proces nesfârșit. Aș vrea să mă pot opri și să-mi golesc mintea de toate și să mă odihnesc. De câte ori nu mi-am mai dorit asta...
Câți oameni nu or fi ca mine? Nu sunt toți așa oare? Îi privești și nu ai idee ce e în ei de fapt, câte gânduri, câte dialoguri, câte monologuri, cât zgomot interior, câtă gălăgie. Umblăm prin lume în aparentă tăcere și înauntru clocotim de gânduri, gălăgie, o orchestră întreagă, instrumente dezacordate, dirijorul absent. Așa umblu eu, cel puțin. De-atâtea ori imi doresc liniște, liniște interioară, putină odihnă. Și nu o găsesc sau o găsesc așa de rar. Caut să fac măcar ordine în haos, muzică nu zgomot, nici asta nu reușesc adesea. De cele mai multe ori nu îmi găsesc liniștea până nu epuizez de îmi pus în scris, într-o formă sau alta, gândurile.
Aș fi vrut să scriu aici câte ceva din ce-am mai citit în ultima vreme despre intuiție și despre modul în care pare-se că funcționez. Mi-am tulburat și înnebunit însă mintea azi într-un roi haotic de gânduri și nu știu în ce măsură o să reușesc să scriu aici ce voiam să scriu. Cred că cea mai bună și concisă descriere a modului dominant în care funcționez ar fi asta. Citesc, spre exemplu, lucruri disparate pe un subiect, adun diverse date, le las să dospească undeva în mine și-apoi mi se năzăresc viziuni de ansamblu, idei unificatoare, planuri, scheme, structuri, legături, modele. Am obsesia întregului, în care totul trebuie să se lege cumva, să-și afle locul potrivit. Când scriu pe aici și nu numai, mi se năzăresc imagini, mi se năzăresc metafore, simboluri, totul curge de undeva fără să fac vreun mare efort pentru asta. M-am învățat de-o vreme să intru într-o stare, o caut tot mai des, îmi execut ritualul, deschid o ușă, aflu o încăpere, mi se descoperă încet interiorul ei și-l descriu - atât. E o stare bună, creativă, entuziasmantă, captivantă și eliberatoare cumva, în același timp. Am apoi parte de puțină liniște.
Ar fi prea multe de zis. Mult prea multe. Vreau puțină liniște, se lasă puțină liniște în mine, mă duc să mă culc.
Câți oameni nu or fi ca mine? Nu sunt toți așa oare? Îi privești și nu ai idee ce e în ei de fapt, câte gânduri, câte dialoguri, câte monologuri, cât zgomot interior, câtă gălăgie. Umblăm prin lume în aparentă tăcere și înauntru clocotim de gânduri, gălăgie, o orchestră întreagă, instrumente dezacordate, dirijorul absent. Așa umblu eu, cel puțin. De-atâtea ori imi doresc liniște, liniște interioară, putină odihnă. Și nu o găsesc sau o găsesc așa de rar. Caut să fac măcar ordine în haos, muzică nu zgomot, nici asta nu reușesc adesea. De cele mai multe ori nu îmi găsesc liniștea până nu epuizez de îmi pus în scris, într-o formă sau alta, gândurile.
Aș fi vrut să scriu aici câte ceva din ce-am mai citit în ultima vreme despre intuiție și despre modul în care pare-se că funcționez. Mi-am tulburat și înnebunit însă mintea azi într-un roi haotic de gânduri și nu știu în ce măsură o să reușesc să scriu aici ce voiam să scriu. Cred că cea mai bună și concisă descriere a modului dominant în care funcționez ar fi asta. Citesc, spre exemplu, lucruri disparate pe un subiect, adun diverse date, le las să dospească undeva în mine și-apoi mi se năzăresc viziuni de ansamblu, idei unificatoare, planuri, scheme, structuri, legături, modele. Am obsesia întregului, în care totul trebuie să se lege cumva, să-și afle locul potrivit. Când scriu pe aici și nu numai, mi se năzăresc imagini, mi se năzăresc metafore, simboluri, totul curge de undeva fără să fac vreun mare efort pentru asta. M-am învățat de-o vreme să intru într-o stare, o caut tot mai des, îmi execut ritualul, deschid o ușă, aflu o încăpere, mi se descoperă încet interiorul ei și-l descriu - atât. E o stare bună, creativă, entuziasmantă, captivantă și eliberatoare cumva, în același timp. Am apoi parte de puțină liniște.
Ar fi prea multe de zis. Mult prea multe. Vreau puțină liniște, se lasă puțină liniște în mine, mă duc să mă culc.
sâmbătă, 27 septembrie 2014
vineri, 26 septembrie 2014
Nelly şi Ellynée
 |
| Nelly şi Ellynée, întâlnite în rătăcirile mele prin presa anilor 1937-1938. Vremuri stranii. |
Înainte de culcare
Mă scufund în fotoliu, aproape adorm. Îmi țin de urât poveștile mele, nu contează că nu le citește mai nimeni sau nimeni, că-s proaste, că-s bune. Pentru mine au o funcție, au mai multe. Cred că sunt dependentă de ele.
Descărcare de energie, o legătură cu mine însămi, imagini, metafore, adâncuri neștiute vorbind, e bine, e plăcut, e așa de bine să scriu. Nu contează, nu mai contează nimic.
Se-aud artificii undeva afară.
Am nevoie să umblu prin lume, să încerc să fiu prezentă și atât, am ieșit azi, seara, să mă plimb vreo jumătate de oră, cu căștile în urechi, aproape că am dansat pe stradă. Și am privit în jur. Pentru unii e așa de firesc, poate nu înseamnă nimic, mai nimic, ceva ieftin, plictisitor, pentru mine e atât de mult, rețin impresii, lumea și oamenii mă impresionează, mă umplu cu imagini. Nu am o memorie foarte bună, nu știu să am așa ceva, oricum, dar apoi stau aici când simt nevoia și încep să se deruleze gânduri și imagini în mine, imagini diverse și cuvinte, amalgamuri, e atât de frumos, de plăcut. Vin singure, de la sine, se adună, se compun. Stau apoi și încerc să îmi dau seama ce înseamnă toate cele.
Am nevoie să văd lumea, să o simt, să văd oamenii.
Îmi place să privesc fugar în casele oamenilor când merg pe stradă, dacă am ocazia, interioarele caselor mi se par lumi aparte, atâtea povești nespuse, neștiute, misterioase. Oare cum trăiesc? Ce se întâmpla acolo? Interioarele vechi, mobilele vechi, astea sunt preferatele mele. Ma duc imediat înapoi, în alt timp.
Interioarele oamenilor, și mai și.
Îmi place să privesc oamenii din jur, pur și simplu, fără să-i judec, să-i observ. Dar fac asta mult prea rar sau deloc, mi-e cumva nefiresc. Nu privesc afară, privesc înauntru.
Mai departe, mai departe.
Îmi place să privesc oamenii, oamenii oarecare, deși o fac atât de rar, pentru că umblu prin lumea mea de fapt, nu umblu afară, umblu înăuntru și arunc din când în când afară o privire. Și-atunci, și-atunci văd oamenii chiar și pe dinăuntru puțin, dacă sunt atentă îmi comunică așa de multe despre ei, îi simt, văd părți din ei. Uneori pot să îi descriu, alteori lasă urme indescriptibile în mine.
Îmi plac oamenii, nu mă omor după fiecare în parte și totuși, totuși mi se par fascinanți în complexitatea lor, inepuizabili. Oricât i-ai desfășura, oricât ai încerca să îi cuprinzi în scheme, sunt zi de zi inepuizabili, schimbători, vii, complicați, cu un miez numinos, intangibil, lumină, umbre, adâncuri abisale, de neatins, istorii de zi cu zi o mie și una, o mie de file și-apoi încă o mie, zi de zi.
Oamenii nu sunt doar scheme logice suprapuse peste câteva bucăți de carne, nu sunt mecanisme, sunt necunoscuți, sunt altceva, sunt ceruri și adâncuri abisale, sunt metafore, sunt mituri, sunt tipare ancestrale, sunt infiniți, urâți și frumoși.
Adorm.
Somn. Noapte bună.
Descărcare de energie, o legătură cu mine însămi, imagini, metafore, adâncuri neștiute vorbind, e bine, e plăcut, e așa de bine să scriu. Nu contează, nu mai contează nimic.
Se-aud artificii undeva afară.
Am nevoie să umblu prin lume, să încerc să fiu prezentă și atât, am ieșit azi, seara, să mă plimb vreo jumătate de oră, cu căștile în urechi, aproape că am dansat pe stradă. Și am privit în jur. Pentru unii e așa de firesc, poate nu înseamnă nimic, mai nimic, ceva ieftin, plictisitor, pentru mine e atât de mult, rețin impresii, lumea și oamenii mă impresionează, mă umplu cu imagini. Nu am o memorie foarte bună, nu știu să am așa ceva, oricum, dar apoi stau aici când simt nevoia și încep să se deruleze gânduri și imagini în mine, imagini diverse și cuvinte, amalgamuri, e atât de frumos, de plăcut. Vin singure, de la sine, se adună, se compun. Stau apoi și încerc să îmi dau seama ce înseamnă toate cele.
Am nevoie să văd lumea, să o simt, să văd oamenii.
Îmi place să privesc fugar în casele oamenilor când merg pe stradă, dacă am ocazia, interioarele caselor mi se par lumi aparte, atâtea povești nespuse, neștiute, misterioase. Oare cum trăiesc? Ce se întâmpla acolo? Interioarele vechi, mobilele vechi, astea sunt preferatele mele. Ma duc imediat înapoi, în alt timp.
Interioarele oamenilor, și mai și.
Îmi place să privesc oamenii din jur, pur și simplu, fără să-i judec, să-i observ. Dar fac asta mult prea rar sau deloc, mi-e cumva nefiresc. Nu privesc afară, privesc înauntru.
Mai departe, mai departe.
Îmi place să privesc oamenii, oamenii oarecare, deși o fac atât de rar, pentru că umblu prin lumea mea de fapt, nu umblu afară, umblu înăuntru și arunc din când în când afară o privire. Și-atunci, și-atunci văd oamenii chiar și pe dinăuntru puțin, dacă sunt atentă îmi comunică așa de multe despre ei, îi simt, văd părți din ei. Uneori pot să îi descriu, alteori lasă urme indescriptibile în mine.
Îmi plac oamenii, nu mă omor după fiecare în parte și totuși, totuși mi se par fascinanți în complexitatea lor, inepuizabili. Oricât i-ai desfășura, oricât ai încerca să îi cuprinzi în scheme, sunt zi de zi inepuizabili, schimbători, vii, complicați, cu un miez numinos, intangibil, lumină, umbre, adâncuri abisale, de neatins, istorii de zi cu zi o mie și una, o mie de file și-apoi încă o mie, zi de zi.
Oamenii nu sunt doar scheme logice suprapuse peste câteva bucăți de carne, nu sunt mecanisme, sunt necunoscuți, sunt altceva, sunt ceruri și adâncuri abisale, sunt metafore, sunt mituri, sunt tipare ancestrale, sunt infiniți, urâți și frumoși.
Adorm.
Somn. Noapte bună.
joi, 25 septembrie 2014
Vecini
- O ştii pe bătrâna de la 9? A murit.
- Ei, nu mă aşteaptam. Odihnească-se în pace.
- Da. Mai dă-mi o înghiţitură şi mie.
- Poftim.
- Mă simt atât de singur, ştii.
- Nu ştiu ce să îţi zic.
- Ţi-am spus într-o zi, "dacă mor eu întâi, ceea ce e foarte probabil, să mă îngropi discret, fără tam-tam, cortegiu funerar de zece metri, bocitoare". Tot tacâmul, ştii.
- Iar eşti morbid.
- Da, ce să-mi faci.
- Şi a venit multă lume la ea, zici?
- Nu am spus nimic. Nu ştiu. Iţi dai seama, zace acolo fără suflare, uscată şi rece.
- Hai să schimbăm subiectul.
- Cred că o să merg la priveghi.
- Gata, taci. Mai ia o înghiţitură de aici.
- Îmi place cum şedem noi aici.
- L-ai văut pe ăla ieri?
- Ăla care?
- Nebunul ăla de la patru, îşi târa bastonul pe trepte, i-a ieşit o pisică în cale, i-a servit o înjurătură printre dinţi. Îmi place de el, cu pantalonii lui în carouri şi privirea plină de mânie.
- L-am mai auzit mai devreme, trântind uşile prin casă, în timp ce coboram treptele. Sunt cam abrupte pentru gusturile mele, ştii.
- Mda, ştiu.
- Diseara unde mergem?
- Nu ştiu. M-a chemat femeia aia, nu ştiu dacă o mai ştii, una înaltă şi brunetă, cu ghebă. Femeie muncitoare, cum îmi place mie. Mi-o imaginez spălând podele, deşi habar nu am cu ce se ocupă. Are un aer intelectual totuşi, nu pare chiar proastă. Trebuie să o vezi şi tu odată, cum şade plictisită pe scaun, în tăcere, rumegă nu ştiu ce gânduri, din când în când îmi spune câte o frază goală de sens pentru mine. Pentru că eu nici nu sunt acolo de fapt, îmi văd de călătoriile mele imaginare. Înţeleg câte ceva şi o aprob însă, din când în când. Zâmbeşte nedumerită. Dar rămâne cu mine, mi se adresează cu "drag prieten". Bruneta deşelată, înfrântă.
- Mai bine n-o cunosc, eu ştiu.
- Încă una pe listă. Deunăzi m-am dus la gară, să văd trenurile, mă plictiseam. M-am aşezat pe o bancă pe peron. Mi-a atras atenţia un individ târând un gemantan foarte mare, plin cu etichete, un bătrân. S-a oprit la un moment dat, a început sa privească în zare. A trecut o femeie pe lângă el, zâmbea dar nu lui, zâmbea pentru sine, pentru cine ştie ce gând, ce amorez, dă-o încolo şi pe aia. Ei, şi ăsta s-a uitat la ea aşa, cu toată tinereţea lui pierdută, nu ai fi bănuit dar era înăuntrul lui un domn galant cu ceva succes, un personaj cu demnitate şi cu farmec. L-am văzut pentru o clipă pe dinăuntru dar nu pot să ţi-l descriu acum. M-am dus să îmi cumpăr un covrig apoi şi cam asta a fost tot. Tot felul de oameni se urcă în trenuri, mi se pare fabulos.
- Tot singur mă simt.
- Nu ştiu, zău, cu ce să te ajut. Stăm de vorbă aici, nu e de ajuns?
- E drept că e mai bine. Povesteşte-mi, atunci. Pe cine ai mai văzut?
- Am văzut un individ trist, stătea la coadă, cu o sacoşă în mână. Şi-a cumpărat o pâine si două sticle de bere, săpun şi nu ştiu mai ce. Un tip uscăţiv, cu pielea trasă peste vene, artere, muşchi lungi şi subţiri, oase proeminente. Puţin exoftalmic. Cu o şapcă pe cap. M-am dus la el, zic, "bună ziua", s-a uitat înapoi la mine buimac. "Nu vreţi să schimbăm două vorbe? E un bar aici pe colţ, servim nişte bere, nişte mici", aşa i-am spus şi speram să accepte, poate îl mai înveseleam. În schimb s-a uitat la mine ostil şi s-a grăbit să iasă din magazin. "Treaba dumitale, stimabile", m-am gândit. S-a dus plescăind din şlapi şi cu pantalonii de trening atârnând pe el. Am mai văzut apoi un cuplu interesant, o ţigancă slabă, de vreo 40 de ani, îmbătrânită înainte de vreme, plină de riduri, cu un semn din naştere pe faţă, cu concubinul ei beat - sigur era concubinul - şi vorbăreţ, voia nu ştiu ce de la un om de pe stradă, îl oprise şi îi vorbea cu entuziasm, i-o arăta pe ea, a zis că e nevastă-sa. Apoi am umblat singur pe străzi, m-am aşezat pe o canapea uitată de cineva în faţa porţii. Acolo nu s-a întâmplat nimic. A trecut un câine. M-am ridicat şi-am plecat şi am discutat cu o duduie imaginară după care m-am lăsat dus de gânduri prin alte părţi. Am poftă să umblu şi să umblu, o poftă mare şi nestăvilită, visul meu cel mare, neîmplinit, pierdut în mici drumuri pe străzi. Şi-apoi oamenii, oamenii semi-opaci, oamenii semi-transparenţi, sunt sătul de ei şi totuşi îi văd mereu. Întâlniri cu străini pe străzi, rămân părţi din ei în mine, eu trec nevăzut.
- Am citit ieri un articol stupid, o afacere sentimentală. Îţi spun, numai la astea îmi stă gândul. Sunt un idiot. Nici nu are rost să îţi povestesc. Un imbecil...
- Nu mai exagera şi tu acum. Lasă, stai aici, de vorbă cu mine. Poftim încă o inghiţitură.
- În curând o să îmi iau câmpii şi o să plec. Bani nu mai am oricum. O să îi las o scrisoare de adio vecinului de la patru. Şi ţie una, poate. "Vă rog să mă iertaţi pentru tot deranjul, ştiu că am paşii cam grei, mă auzeaţi tropăind de colo-colo la miezul nopţii, îmi pare rău, eram neliniştit. Acum plec în altă parte, un oraş micuţ de provincie, încep acolo o viaţă nouă. Vă urez şi vă doresc tot binele din lume." Fix aşa o să îi scriu. Ţie nu ştiu ce însă.
- Ei, lasă că îţi vine ţie o idee.
- Ce mai vezi?
- Nimic momentan.
- Mai aştept.
- E mult întuneric în mine.
- Spune-mi o poveste.
- Nu mai pot acum, poate mai târziu, poate mâine.
- Mă duc, atunci, poate la priveghi, la 9.
- Ei, nu mă aşteaptam. Odihnească-se în pace.
- Da. Mai dă-mi o înghiţitură şi mie.
- Poftim.
- Mă simt atât de singur, ştii.
- Nu ştiu ce să îţi zic.
- Ţi-am spus într-o zi, "dacă mor eu întâi, ceea ce e foarte probabil, să mă îngropi discret, fără tam-tam, cortegiu funerar de zece metri, bocitoare". Tot tacâmul, ştii.
- Iar eşti morbid.
- Da, ce să-mi faci.
- Şi a venit multă lume la ea, zici?
- Nu am spus nimic. Nu ştiu. Iţi dai seama, zace acolo fără suflare, uscată şi rece.
- Hai să schimbăm subiectul.
- Cred că o să merg la priveghi.
- Gata, taci. Mai ia o înghiţitură de aici.
- Îmi place cum şedem noi aici.
- L-ai văut pe ăla ieri?
- Ăla care?
- Nebunul ăla de la patru, îşi târa bastonul pe trepte, i-a ieşit o pisică în cale, i-a servit o înjurătură printre dinţi. Îmi place de el, cu pantalonii lui în carouri şi privirea plină de mânie.
- L-am mai auzit mai devreme, trântind uşile prin casă, în timp ce coboram treptele. Sunt cam abrupte pentru gusturile mele, ştii.
- Mda, ştiu.
- Diseara unde mergem?
- Nu ştiu. M-a chemat femeia aia, nu ştiu dacă o mai ştii, una înaltă şi brunetă, cu ghebă. Femeie muncitoare, cum îmi place mie. Mi-o imaginez spălând podele, deşi habar nu am cu ce se ocupă. Are un aer intelectual totuşi, nu pare chiar proastă. Trebuie să o vezi şi tu odată, cum şade plictisită pe scaun, în tăcere, rumegă nu ştiu ce gânduri, din când în când îmi spune câte o frază goală de sens pentru mine. Pentru că eu nici nu sunt acolo de fapt, îmi văd de călătoriile mele imaginare. Înţeleg câte ceva şi o aprob însă, din când în când. Zâmbeşte nedumerită. Dar rămâne cu mine, mi se adresează cu "drag prieten". Bruneta deşelată, înfrântă.
- Mai bine n-o cunosc, eu ştiu.
- Încă una pe listă. Deunăzi m-am dus la gară, să văd trenurile, mă plictiseam. M-am aşezat pe o bancă pe peron. Mi-a atras atenţia un individ târând un gemantan foarte mare, plin cu etichete, un bătrân. S-a oprit la un moment dat, a început sa privească în zare. A trecut o femeie pe lângă el, zâmbea dar nu lui, zâmbea pentru sine, pentru cine ştie ce gând, ce amorez, dă-o încolo şi pe aia. Ei, şi ăsta s-a uitat la ea aşa, cu toată tinereţea lui pierdută, nu ai fi bănuit dar era înăuntrul lui un domn galant cu ceva succes, un personaj cu demnitate şi cu farmec. L-am văzut pentru o clipă pe dinăuntru dar nu pot să ţi-l descriu acum. M-am dus să îmi cumpăr un covrig apoi şi cam asta a fost tot. Tot felul de oameni se urcă în trenuri, mi se pare fabulos.
- Tot singur mă simt.
- Nu ştiu, zău, cu ce să te ajut. Stăm de vorbă aici, nu e de ajuns?
- E drept că e mai bine. Povesteşte-mi, atunci. Pe cine ai mai văzut?
- Am văzut un individ trist, stătea la coadă, cu o sacoşă în mână. Şi-a cumpărat o pâine si două sticle de bere, săpun şi nu ştiu mai ce. Un tip uscăţiv, cu pielea trasă peste vene, artere, muşchi lungi şi subţiri, oase proeminente. Puţin exoftalmic. Cu o şapcă pe cap. M-am dus la el, zic, "bună ziua", s-a uitat înapoi la mine buimac. "Nu vreţi să schimbăm două vorbe? E un bar aici pe colţ, servim nişte bere, nişte mici", aşa i-am spus şi speram să accepte, poate îl mai înveseleam. În schimb s-a uitat la mine ostil şi s-a grăbit să iasă din magazin. "Treaba dumitale, stimabile", m-am gândit. S-a dus plescăind din şlapi şi cu pantalonii de trening atârnând pe el. Am mai văzut apoi un cuplu interesant, o ţigancă slabă, de vreo 40 de ani, îmbătrânită înainte de vreme, plină de riduri, cu un semn din naştere pe faţă, cu concubinul ei beat - sigur era concubinul - şi vorbăreţ, voia nu ştiu ce de la un om de pe stradă, îl oprise şi îi vorbea cu entuziasm, i-o arăta pe ea, a zis că e nevastă-sa. Apoi am umblat singur pe străzi, m-am aşezat pe o canapea uitată de cineva în faţa porţii. Acolo nu s-a întâmplat nimic. A trecut un câine. M-am ridicat şi-am plecat şi am discutat cu o duduie imaginară după care m-am lăsat dus de gânduri prin alte părţi. Am poftă să umblu şi să umblu, o poftă mare şi nestăvilită, visul meu cel mare, neîmplinit, pierdut în mici drumuri pe străzi. Şi-apoi oamenii, oamenii semi-opaci, oamenii semi-transparenţi, sunt sătul de ei şi totuşi îi văd mereu. Întâlniri cu străini pe străzi, rămân părţi din ei în mine, eu trec nevăzut.
- Am citit ieri un articol stupid, o afacere sentimentală. Îţi spun, numai la astea îmi stă gândul. Sunt un idiot. Nici nu are rost să îţi povestesc. Un imbecil...
- Nu mai exagera şi tu acum. Lasă, stai aici, de vorbă cu mine. Poftim încă o inghiţitură.
- În curând o să îmi iau câmpii şi o să plec. Bani nu mai am oricum. O să îi las o scrisoare de adio vecinului de la patru. Şi ţie una, poate. "Vă rog să mă iertaţi pentru tot deranjul, ştiu că am paşii cam grei, mă auzeaţi tropăind de colo-colo la miezul nopţii, îmi pare rău, eram neliniştit. Acum plec în altă parte, un oraş micuţ de provincie, încep acolo o viaţă nouă. Vă urez şi vă doresc tot binele din lume." Fix aşa o să îi scriu. Ţie nu ştiu ce însă.
- Ei, lasă că îţi vine ţie o idee.
- Ce mai vezi?
- Nimic momentan.
- Mai aştept.
- E mult întuneric în mine.
- Spune-mi o poveste.
- Nu mai pot acum, poate mai târziu, poate mâine.
- Mă duc, atunci, poate la priveghi, la 9.
marți, 23 septembrie 2014
Un pescar
De capătul pontonului se apropie o barcă. Mă îndrept într-acolo. Marea e liniştită, gri sub norii denşi, cu orizonturile şterse de ceaţă. Barca - o pată verzuie pe marea gri, plutind destul de repede. Silueta întunecată din barcă vâsleşte energic, mişcându-şi braţele, vâslele, lovind apa ritmic. Câte un val mic loveşte piciorul pontonului, îmi place zgomotul lui. În jurul bărcii zboară agitaţi câţiva pescăruşi.
Am ajuns la capăt.
A ajuns şi el. Poartă o salopetă albastră, nişte ciubote, o căciulă neagră. Are ochi albaştri şi e foarte ars de soare. O voce gravă. Palme mari, oase mari, noduroase, pielea galbenă pe degete, unghiile tăiate din carne. Înalt, masiv.
- Bună seara, îi spun.
- Bună seara, răspunde.
- Aţi prins ceva?
- Sigur.
- Cum e în larg?
- De ce mă întrebaţi?
- Sunt curioasă, atât.
- E rece. Bate vântul puternic şi e rece. Acum e ceaţă şi-i linişte. E bine. Sunt foarte singur. Arunc năvodul, îl văd cum se scufundă. Ştiţi culoarea apei, domnişoară? Ştiţi albastrul întunecat al largului? Privesc mereu în el. Şi când închid ochii văd doar năvodul, strâns în jurul peştilor. Uneori mă las pe spate şi privesc cerul, îmi place cerul azi, e nespus de frumos, apăsător, tulbure. Aţi văzut pescăruşii? Tot ce îşi doresc e să mănânce. Nu aşa suntem cu toţii? Eu însă arunc năvodul şi aştept, aştept să treacă orele, privesc în zare, privesc cerul, mă plictisesc apoi, privesc în apă, înăuntru. Ştiţi peştii, domnişoară? Iubesc zbaterea lor, arcuirile, solzii, mi-e milă când se sufocă şi totuşi. Zâmbesc şi sunt mulţumit, în sfârşit. Vâslesc, plec mai departe. Mă reazem, stau liniştit, aştept. Marea e darnică, până la urmă, să ţineţi minte.
- Bine, vă mulţumesc, spun eu - şi plec.
Nu privesc în urmă. Ştiu însă ce face, îl văd în mine mişcându-se.
Am ajuns la capăt.
A ajuns şi el. Poartă o salopetă albastră, nişte ciubote, o căciulă neagră. Are ochi albaştri şi e foarte ars de soare. O voce gravă. Palme mari, oase mari, noduroase, pielea galbenă pe degete, unghiile tăiate din carne. Înalt, masiv.
- Bună seara, îi spun.
- Bună seara, răspunde.
- Aţi prins ceva?
- Sigur.
- Cum e în larg?
- De ce mă întrebaţi?
- Sunt curioasă, atât.
- E rece. Bate vântul puternic şi e rece. Acum e ceaţă şi-i linişte. E bine. Sunt foarte singur. Arunc năvodul, îl văd cum se scufundă. Ştiţi culoarea apei, domnişoară? Ştiţi albastrul întunecat al largului? Privesc mereu în el. Şi când închid ochii văd doar năvodul, strâns în jurul peştilor. Uneori mă las pe spate şi privesc cerul, îmi place cerul azi, e nespus de frumos, apăsător, tulbure. Aţi văzut pescăruşii? Tot ce îşi doresc e să mănânce. Nu aşa suntem cu toţii? Eu însă arunc năvodul şi aştept, aştept să treacă orele, privesc în zare, privesc cerul, mă plictisesc apoi, privesc în apă, înăuntru. Ştiţi peştii, domnişoară? Iubesc zbaterea lor, arcuirile, solzii, mi-e milă când se sufocă şi totuşi. Zâmbesc şi sunt mulţumit, în sfârşit. Vâslesc, plec mai departe. Mă reazem, stau liniştit, aştept. Marea e darnică, până la urmă, să ţineţi minte.
- Bine, vă mulţumesc, spun eu - şi plec.
Nu privesc în urmă. Ştiu însă ce face, îl văd în mine mişcându-se.
vineri, 19 septembrie 2014
1938
De ceva vreme o oarece parte din mine trăieşte în anul 1938, într-un început de toamnă.
L-am primit în sufragerie.
Arăta puțin ridicol în costumul prea larg.
I-am strâns mâna la intrare, era slabă și totuși moale, pielea fină, caldă, uscată. I-am prins mâna cu ambele palme, am încercat să îl reasigur de toată prietenia.
- Îmi pare bine să te văd după atâta vreme, știi.
Mi-a zâmbit larg, deschis. S-a scuzat apoi pentru costumul prăfuit. L-am poftit să intre mai grabnic, să se așeze oriunde poftește. A ales un scaun dintr-un colț al camerei. Nu i-am spus nimic, mi-am tras și eu un scaun lângă al lui, am adus și o măsuță veche, din altă cameră. S-a oferit să mă ajute, l-am refuzat.
- Cu ce să te servesc? Cafea, vin, tărie? Sau apă, simplă? Nu mai țin minte ce bei de obicei.
- Mi-e indiferent, mi-a spus atunci, privindu-mă cu o umbră de tristețe.
Am umplut o carafă cu vin, am adus-o, am pus alături de ea paharele. A luat paharul lui, l-am umplut pe jumătate, l-a privit îndelung în timp ce îl ținea în mâna sprijinită pe picior, fără să spună nimic.
- De unde vii? l-am întrebat într-un târziu.
- Am fost la moșie, spuse, și ridică într-un final paharul de vin. Bău din el, dintr-o dată, mai mult de jumătate.
- Ce mai face boierul?
- E ocupat toată ziua, umblă de colo-colo prin grădină, recită poezii. Se încuie în birou din când în când. Seara stă pe prispa conacului, fumează şi citeşte. Bea coniac şi îi tremură mâinile tot mai slabe.
- Să înțeleg că v-ați certat iar?
- Nu, am refuzat să îi fac pe plac.
- Spune-mi, te rog, ce mai e nou. A trecut atât de mult timp...
- A trecut. Nu știu, mai nimic. Țăranii robotind, ca de obicei. Sunt atât de mulți și acum, lucrând pământurile moşiei. Salută politicos când treci pe lângă ei pe câmpuri, îşi scot căciula, femeile vorbesc fără să-şi ridice privirea, "ziua bună, boierule". Sunt aspri şi zdraveni şi totuşi par atât de fragili şi de lipsiţi de apărare, cu straiele lor sărmane de zi cu zi, încovoiaţi sub soarele puternic, albul cămăşilor strălucind...Nu ştiu cum să îi descriu mai bine. Am colindat toate câmpurile. M-am întors mereu la conac. Ai spune că, dincolo de automobilul din curte şi de alte câteva obiecte, nimic nu s-a schimbat, pluteşte în aer un miros vechi de secole, luminile şi umbrele sunt aceleaşi, aceleaşi sunetele paşilor pe podele, prin curte, aceiaşi oamenii, aceleaşi gesturile, acelaşi cursul zilelor.
- La fel, mereu la fel.
- Da, aşa e.
- Pe ea ai văzut-o?
- Da, a sosit la mijlocul lui iulie.
- Şi cum a fost?
- O aşteptare nesfârşită. M-a lăsat să stau pe lângă ea. Mi-o amintesc cel mai clar cum stătea lungită în hamac, legânându-se, întoarsă spre mine, cu bărbia sprijinită pe mâna cu care se ţinea de marginea hamacului, privindu-mă în timp ce îi vorbeam. Nu mi-a spus nimic de fapt, ştii, mi-a povestit câte ceva din când în când. O joacă, atât. Eu bănuitor, chinuit, ea zâmbind.
- Şi nu...nu s-a întâmplat nimic?
- Nimic. Stătea uneori atât de aproape de mine...Nu am îndrăznit, ştii. În fiecare zi. Nimic. Obsedant. Au trecut zilele pe nesimţite, eu biet animal umblând pe câmpuri, rătăcit, tânjind. M-a ars soarele, mi-am întărit tot trupul tot umblând şi umblând, mi-am umplut mintea cu toate peisajele moşiei, cu ţăranii...Am obosit până la urmă.
Îşi acoperi jumătate din faţă cu palma. Mă privi puţin cu ochiul descoperit, îl închise apoi. Nu am ştiut ce să îi spun.
- Pe aici ce s-a mai întâmplat? spuse după câteva minute de tăcere. Boierul nu cumpără ziare, nu ascultă radioul. Nu mai ştiu nimic. Am coborât din tren şi m-am tot uitat în jur prin gară şi apoi, pe străzi, căutând să îmi dau seama ce e nou, ce e nou în oameni, cum s-a schimbat oraşul. Şi apoi, de câteva zile...dar spune-mi tu, mai bine.
- Suntem tensionaţi cu toţii. Ne cutremurăm din te miri ce. Citesc zilnic ziarele şi mă fascinează cazurile tot mai numeroase de sinucideri. Gazetarii se străduiesc să ofere descrieri cât mai plastice, cum au făcut-o, de ce, în ce circumstanţe. Când umblu prin oraş simt un şuvoi negru curgând prin noi toţi, umflat, tot mai umflat, aşteptând să se reverse. Dame cochete, domni cu pălării şi baston, tineri cu ochi şi trupuri arzând, muncitori jerpeliţi, toţi sunt la fel. Noaptea oraşul petrece sălbatic, se descătuşează energiile. Îi vezi către zori desfiguraţi, obosiţi, tărându-şi trupurile, epuizate. Par mai liniştiţi, apoi totul o ia de la început. Polemicile sunt tot mai aprinse. Grupurile tot mai strânse. Îi vezi uneori stând şi discutând, sunt fascinaţi, au descoperit Omul, fiinţa mesianică. Dogoresc şi duhnesc, plini de emoţie. Mă înspăimânt.
- Şi eu.
Bău şi restul de vin, dintr-o dată.
- Aş vrea să plecăm, ştii, aş vrea să plecăm dar nu ştiu unde. O să ne ajungă inevitabil şi pe noi.
- Ştiu.
Se ridică brusc.
- Trebuie să plec.
- Îmi pare rău.
- O să revin.
- Bine, te mai aştept. Ştii, poate ar trebui să îi scrii măcar, să îi spui.
- Inutil. Aş vrea să plec, nu mai pot zăbovi. O să încerc să nu...Dar nu, nu ştiu ce o să fac.
Nu termină însă propoziţia. Nu am înţeles, nu am mai întrebat însă.
I-am strâns iarăşi mâna. A ieşit grăbit, i-am ascultat paşii pe scări. L-am privit plecând pe fereastră. Îi cunosc atât de bine mersul, ritmul paşilor. Uneori îmi dau seama cum se simte doar privindu-l mergând.
Păcat.
L-am primit în sufragerie.
Arăta puțin ridicol în costumul prea larg.
I-am strâns mâna la intrare, era slabă și totuși moale, pielea fină, caldă, uscată. I-am prins mâna cu ambele palme, am încercat să îl reasigur de toată prietenia.
- Îmi pare bine să te văd după atâta vreme, știi.
Mi-a zâmbit larg, deschis. S-a scuzat apoi pentru costumul prăfuit. L-am poftit să intre mai grabnic, să se așeze oriunde poftește. A ales un scaun dintr-un colț al camerei. Nu i-am spus nimic, mi-am tras și eu un scaun lângă al lui, am adus și o măsuță veche, din altă cameră. S-a oferit să mă ajute, l-am refuzat.
- Cu ce să te servesc? Cafea, vin, tărie? Sau apă, simplă? Nu mai țin minte ce bei de obicei.
- Mi-e indiferent, mi-a spus atunci, privindu-mă cu o umbră de tristețe.
Am umplut o carafă cu vin, am adus-o, am pus alături de ea paharele. A luat paharul lui, l-am umplut pe jumătate, l-a privit îndelung în timp ce îl ținea în mâna sprijinită pe picior, fără să spună nimic.
- De unde vii? l-am întrebat într-un târziu.
- Am fost la moșie, spuse, și ridică într-un final paharul de vin. Bău din el, dintr-o dată, mai mult de jumătate.
- Ce mai face boierul?
- E ocupat toată ziua, umblă de colo-colo prin grădină, recită poezii. Se încuie în birou din când în când. Seara stă pe prispa conacului, fumează şi citeşte. Bea coniac şi îi tremură mâinile tot mai slabe.
- Să înțeleg că v-ați certat iar?
- Nu, am refuzat să îi fac pe plac.
- Spune-mi, te rog, ce mai e nou. A trecut atât de mult timp...
- A trecut. Nu știu, mai nimic. Țăranii robotind, ca de obicei. Sunt atât de mulți și acum, lucrând pământurile moşiei. Salută politicos când treci pe lângă ei pe câmpuri, îşi scot căciula, femeile vorbesc fără să-şi ridice privirea, "ziua bună, boierule". Sunt aspri şi zdraveni şi totuşi par atât de fragili şi de lipsiţi de apărare, cu straiele lor sărmane de zi cu zi, încovoiaţi sub soarele puternic, albul cămăşilor strălucind...Nu ştiu cum să îi descriu mai bine. Am colindat toate câmpurile. M-am întors mereu la conac. Ai spune că, dincolo de automobilul din curte şi de alte câteva obiecte, nimic nu s-a schimbat, pluteşte în aer un miros vechi de secole, luminile şi umbrele sunt aceleaşi, aceleaşi sunetele paşilor pe podele, prin curte, aceiaşi oamenii, aceleaşi gesturile, acelaşi cursul zilelor.
- La fel, mereu la fel.
- Da, aşa e.
- Pe ea ai văzut-o?
- Da, a sosit la mijlocul lui iulie.
- Şi cum a fost?
- O aşteptare nesfârşită. M-a lăsat să stau pe lângă ea. Mi-o amintesc cel mai clar cum stătea lungită în hamac, legânându-se, întoarsă spre mine, cu bărbia sprijinită pe mâna cu care se ţinea de marginea hamacului, privindu-mă în timp ce îi vorbeam. Nu mi-a spus nimic de fapt, ştii, mi-a povestit câte ceva din când în când. O joacă, atât. Eu bănuitor, chinuit, ea zâmbind.
- Şi nu...nu s-a întâmplat nimic?
- Nimic. Stătea uneori atât de aproape de mine...Nu am îndrăznit, ştii. În fiecare zi. Nimic. Obsedant. Au trecut zilele pe nesimţite, eu biet animal umblând pe câmpuri, rătăcit, tânjind. M-a ars soarele, mi-am întărit tot trupul tot umblând şi umblând, mi-am umplut mintea cu toate peisajele moşiei, cu ţăranii...Am obosit până la urmă.
Îşi acoperi jumătate din faţă cu palma. Mă privi puţin cu ochiul descoperit, îl închise apoi. Nu am ştiut ce să îi spun.
- Pe aici ce s-a mai întâmplat? spuse după câteva minute de tăcere. Boierul nu cumpără ziare, nu ascultă radioul. Nu mai ştiu nimic. Am coborât din tren şi m-am tot uitat în jur prin gară şi apoi, pe străzi, căutând să îmi dau seama ce e nou, ce e nou în oameni, cum s-a schimbat oraşul. Şi apoi, de câteva zile...dar spune-mi tu, mai bine.
- Suntem tensionaţi cu toţii. Ne cutremurăm din te miri ce. Citesc zilnic ziarele şi mă fascinează cazurile tot mai numeroase de sinucideri. Gazetarii se străduiesc să ofere descrieri cât mai plastice, cum au făcut-o, de ce, în ce circumstanţe. Când umblu prin oraş simt un şuvoi negru curgând prin noi toţi, umflat, tot mai umflat, aşteptând să se reverse. Dame cochete, domni cu pălării şi baston, tineri cu ochi şi trupuri arzând, muncitori jerpeliţi, toţi sunt la fel. Noaptea oraşul petrece sălbatic, se descătuşează energiile. Îi vezi către zori desfiguraţi, obosiţi, tărându-şi trupurile, epuizate. Par mai liniştiţi, apoi totul o ia de la început. Polemicile sunt tot mai aprinse. Grupurile tot mai strânse. Îi vezi uneori stând şi discutând, sunt fascinaţi, au descoperit Omul, fiinţa mesianică. Dogoresc şi duhnesc, plini de emoţie. Mă înspăimânt.
- Şi eu.
Bău şi restul de vin, dintr-o dată.
- Aş vrea să plecăm, ştii, aş vrea să plecăm dar nu ştiu unde. O să ne ajungă inevitabil şi pe noi.
- Ştiu.
Se ridică brusc.
- Trebuie să plec.
- Îmi pare rău.
- O să revin.
- Bine, te mai aştept. Ştii, poate ar trebui să îi scrii măcar, să îi spui.
- Inutil. Aş vrea să plec, nu mai pot zăbovi. O să încerc să nu...Dar nu, nu ştiu ce o să fac.
Nu termină însă propoziţia. Nu am înţeles, nu am mai întrebat însă.
I-am strâns iarăşi mâna. A ieşit grăbit, i-am ascultat paşii pe scări. L-am privit plecând pe fereastră. Îi cunosc atât de bine mersul, ritmul paşilor. Uneori îmi dau seama cum se simte doar privindu-l mergând.
Păcat.
marți, 16 septembrie 2014
Departe
Șed într-un fotoliu de piele. Bat cu degetele iritată în marginea lui. Nu știu cine sunt, privesc speriată într-o oglindă, pe perete, în față. O oglindă ovală si mare, cu rama din lemn. Nu-mi dau seama cu cine semăn. Îmi frec fruntea, sprâncenele. În urmă îmi rămâne pielea roșie.
"- Domnule, i-am spus, mă simt amețită."
M-a adus aici. Pe drum nu am vorbit nimic, m-am prăbușit pe bancheta mașinii lui, am zăcut. Nu știu unde sunt.
Îmi amintesc începutul zilei. M-am spălat pe față, m-am privit în oglindă. Mi-am supt puțin obrajii, să văd cum mi-ar șade. Mi-am tras pielea obrajilor în jos, dezgolindu-mi orbitele. Mă dor atât de tare ochii uneori, strâng atunci tare din sprâncene, strâg pleoapele, îmi crispez toți mușchii. Mă ascund undeva unde e întuneric.
Mi-am făcut apoi cafeaua. Ibricul era roșu și nu prea mare, caimacul a ieșit întocmai cum trebuie de mult și de mare.
Ce-am mai făcut? Am deschis geamul, am privit crengile, sunt aproape goale. Câțiva stropi de apă rămași ici și colo, aerul rece. Pe stradă trecătorii, grăbiți. Un copil mergând încet, pierdut, stingher, aruncându-și parcă picioarele unul în fața celuilalt.
Nu mai știu. O conversație.
"- De unde ești? am întrebat.
Mă privi atunci putin ciudat.
- Nu mă cunoști? Curios.
- Nu am nici cea mai vagă idee cine sunteți."
Eram pe peron, el avea o valiză mare, maro, și un ziar așezat pe genunchi. Stătea jos pe o bancă.
"- Domnișoară, să nu vă supărați pe mine dar arătați cam ofilită.
- Nu prea dorm, știți.
- Am înțeles.
- Pot să vă ofer ceva?
- Un sfat?
- Pentru ce?
- Aș vrea să plec de aici diseară. Încotro m-ați sfătui să o apuc?
- E o întrebare dificilă. Să vedem.
- Să vedem.
- Ați putea lua rapidul de seară spre mare.
- Spre mare?
- Spre mare.
- Bine, vă mulțumesc."
M-am ridicat atunci și am plecat.
Apoi am mers, am mers și am privit casele, m-am întrebat care din ele or fi de toleranță. "Ce denumire ciudată", mi-am zis.
Am pornit-o pe jos spre centru, pe bulevardul cel mare. Dintr-o curte se auzea o muzică ciudată. M-am oprit in fața porții și am stat să o ascult, m-am tot gândit și gândit și-apoi am intrat înăuntru, în curte. O familie întreagă ședea în jurul unei mese la umbră, bărbatul gras, cu o burtă mare, ieșind de sub maieu, și aproape chel. Femeia lui slăbănoagă și brunetă, cu colțurile tuturor oaselor ieșindu-i prin pielea foarte bronzată. Doi copii rotunjori, cu pielea întunecată, o fată și un băiat, șezând lângă bărbat. Pe-un colț al mesei mari, patefonul. S-au uitat la mine cu ochii mari, mirați. S-au uitat așa vreun minut, am rămas împietrită. Mi-am cerut scuze și m-am retras închizând poarta zgomotos. Am pășit mai departe.
Mi-era foarte somn. M-am oprit pe marginea drumului, la umbra unui copac. Mi-am adus genunchii la piept, m-am ghemuit, am început să fredonez încetișor un cântec în timp ce priveam spre capătul străzii. Am început să aștept. Mi s-a făcut foarte cald, era toiul amiezii și strada pustie.
"- Strada Pacienței, ați zis?
- Nu, a Sapienței."
Străzile din literatură.
Sunt pe strada Mântuleasa acum, vechea mea prietenă.
"- Domnișoară, vă este rău? Cum vă simțiți?
- Ce știi dumneata? Du-te de aici."
M-am uitat la el cu furie și a plecat.
Mă prăbușisem pe trotuar.
Visele, visele cu ochii deschiși, privirea goală, întoarsă spre sine. Gura întredeschisă, respirația aproape tăiată. Apoi amețeala, căderea.
"- Aveți idee unde sunteți?
- Nu, dumneavoastră?
- Adevărul e că nici eu.
- V-am întrerupt?
- Nu făceam nimic important, știți.
- Mi s-a părut totuși."
M-am ridicat și am plecat.
Am decis să mănânc ceva de prânz. Am cumpărat ceva de la un vânzător ambulant.
Apoi nu mai ține minte mai nimic. Individul, mașina.
Sunt aici, mă privesc în oglindă. Nu mai știu cum să mă întorc acasă. Nu știu pe cine aștept. Mă ridic clătinându-mă, merg spre o ușă, o deschid, ies, o trântesc.
Afară e aproape întuneric, sunt amețită, confuză, mă clatin.
"- Cine ești? îl întreb pe băiețelul care-și aruncă picioarele aproape.
- Sunt vecinul dumneavoastră, nu mă mai știți?
- Îmi pare rău, cred că nu.
- E ciudat, să știți.
- Imi imaginez.
- Vă rog să o păstrați."
Și-mi întinde o piatră. O păstrez.
Nimic nu are sens, o să iau primul tramvai, o să plec, o să adorm în timp ce privesc pe fereastră.
"- Cu bine, i-am spus.
- Cu bine.
- Când te intorci?
- Nu știu.
- Bine.
- Cândva o să plec și eu."
Departe, foarte departe în mine.
"- Domnule, i-am spus, mă simt amețită."
M-a adus aici. Pe drum nu am vorbit nimic, m-am prăbușit pe bancheta mașinii lui, am zăcut. Nu știu unde sunt.
Îmi amintesc începutul zilei. M-am spălat pe față, m-am privit în oglindă. Mi-am supt puțin obrajii, să văd cum mi-ar șade. Mi-am tras pielea obrajilor în jos, dezgolindu-mi orbitele. Mă dor atât de tare ochii uneori, strâng atunci tare din sprâncene, strâg pleoapele, îmi crispez toți mușchii. Mă ascund undeva unde e întuneric.
Mi-am făcut apoi cafeaua. Ibricul era roșu și nu prea mare, caimacul a ieșit întocmai cum trebuie de mult și de mare.
Ce-am mai făcut? Am deschis geamul, am privit crengile, sunt aproape goale. Câțiva stropi de apă rămași ici și colo, aerul rece. Pe stradă trecătorii, grăbiți. Un copil mergând încet, pierdut, stingher, aruncându-și parcă picioarele unul în fața celuilalt.
Nu mai știu. O conversație.
"- De unde ești? am întrebat.
Mă privi atunci putin ciudat.
- Nu mă cunoști? Curios.
- Nu am nici cea mai vagă idee cine sunteți."
Eram pe peron, el avea o valiză mare, maro, și un ziar așezat pe genunchi. Stătea jos pe o bancă.
"- Domnișoară, să nu vă supărați pe mine dar arătați cam ofilită.
- Nu prea dorm, știți.
- Am înțeles.
- Pot să vă ofer ceva?
- Un sfat?
- Pentru ce?
- Aș vrea să plec de aici diseară. Încotro m-ați sfătui să o apuc?
- E o întrebare dificilă. Să vedem.
- Să vedem.
- Ați putea lua rapidul de seară spre mare.
- Spre mare?
- Spre mare.
- Bine, vă mulțumesc."
M-am ridicat atunci și am plecat.
Apoi am mers, am mers și am privit casele, m-am întrebat care din ele or fi de toleranță. "Ce denumire ciudată", mi-am zis.
Am pornit-o pe jos spre centru, pe bulevardul cel mare. Dintr-o curte se auzea o muzică ciudată. M-am oprit in fața porții și am stat să o ascult, m-am tot gândit și gândit și-apoi am intrat înăuntru, în curte. O familie întreagă ședea în jurul unei mese la umbră, bărbatul gras, cu o burtă mare, ieșind de sub maieu, și aproape chel. Femeia lui slăbănoagă și brunetă, cu colțurile tuturor oaselor ieșindu-i prin pielea foarte bronzată. Doi copii rotunjori, cu pielea întunecată, o fată și un băiat, șezând lângă bărbat. Pe-un colț al mesei mari, patefonul. S-au uitat la mine cu ochii mari, mirați. S-au uitat așa vreun minut, am rămas împietrită. Mi-am cerut scuze și m-am retras închizând poarta zgomotos. Am pășit mai departe.
Mi-era foarte somn. M-am oprit pe marginea drumului, la umbra unui copac. Mi-am adus genunchii la piept, m-am ghemuit, am început să fredonez încetișor un cântec în timp ce priveam spre capătul străzii. Am început să aștept. Mi s-a făcut foarte cald, era toiul amiezii și strada pustie.
"- Strada Pacienței, ați zis?
- Nu, a Sapienței."
Străzile din literatură.
Sunt pe strada Mântuleasa acum, vechea mea prietenă.
"- Domnișoară, vă este rău? Cum vă simțiți?
- Ce știi dumneata? Du-te de aici."
M-am uitat la el cu furie și a plecat.
Mă prăbușisem pe trotuar.
Visele, visele cu ochii deschiși, privirea goală, întoarsă spre sine. Gura întredeschisă, respirația aproape tăiată. Apoi amețeala, căderea.
"- Aveți idee unde sunteți?
- Nu, dumneavoastră?
- Adevărul e că nici eu.
- V-am întrerupt?
- Nu făceam nimic important, știți.
- Mi s-a părut totuși."
M-am ridicat și am plecat.
Am decis să mănânc ceva de prânz. Am cumpărat ceva de la un vânzător ambulant.
Apoi nu mai ține minte mai nimic. Individul, mașina.
Sunt aici, mă privesc în oglindă. Nu mai știu cum să mă întorc acasă. Nu știu pe cine aștept. Mă ridic clătinându-mă, merg spre o ușă, o deschid, ies, o trântesc.
Afară e aproape întuneric, sunt amețită, confuză, mă clatin.
"- Cine ești? îl întreb pe băiețelul care-și aruncă picioarele aproape.
- Sunt vecinul dumneavoastră, nu mă mai știți?
- Îmi pare rău, cred că nu.
- E ciudat, să știți.
- Imi imaginez.
- Vă rog să o păstrați."
Și-mi întinde o piatră. O păstrez.
Nimic nu are sens, o să iau primul tramvai, o să plec, o să adorm în timp ce privesc pe fereastră.
"- Cu bine, i-am spus.
- Cu bine.
- Când te intorci?
- Nu știu.
- Bine.
- Cândva o să plec și eu."
Departe, foarte departe în mine.
sâmbătă, 13 septembrie 2014
212 zile
Cine mai sunt în seara asta?
Sunt o femeie de 30 și ceva de ani, îmi văd picioarele, dresurile, fusta plisată, pantofii cu toc, o haină cu guler de blană. Mă uit în jos, mă uit la trotuar, îmi privesc vârfurile pantofilor, picioarele mi se împleticesc puțin, e probabil de la oboseală sau de la paharul de vin pe care l-am băut la masă, puțin mai devreme.
Mă simt foarte superficială, în casa mea plină de reviste de modă, parfumuri, bijuterii și nenumărate haine aruncate pe scaune, pe podea, peste tot. Nu e niciodată ordine - și nici că îmi pasă. Aștept să ajung acasă, să ascult un disc oarecare, să îmi îmbrac halatul din mătase, să mă așez pe un scaun în bucătărie, să îmi sprijin capul într-o palmă, să stau și să privesc în gol preț de vreo jumătate de oră, depănând amintiri, revăzând. O să beau încet trei pahare cu apă.
Trec mașini pe lângă mine și știu că în tot orașul nu se mai aude niciun claxon, am citit ieri într-un ziar că au fost interzise. Pe o alee număr platanii, sunt mulți și bătrâni pe partea asta de drum. Mai trece, din când în când, câte un om pe lângă mine. Puțin îmi pasă acum, încerc să îmi amintesc versurile unui cântec auzit într-o seară într-o cârciumă. Am fost mulți atunci, am stat de vorbă până în zori, mi-au făcut ochi dulci doi chelneri și încă trei bărbați tineri și beți. Pe doi îi mai cunoscusem cândva, într-o noapte, nu îmi amintesc însă când.
Nu sunt o femeie frumoasă, nu reușesc să înțeleg ce văd cu toții la mine. Am părul brunet și rar și e tuns scurt, fața rotundă, sprâncene foarte subțiri, ochi căprui banali, mari și migdalați, nasul cam coroiat, o gură mică și roșie, pielea albă, câțiva pistrui. Încerc să mă văd frumoasă în oglindă - dar nu reușesc. Ce-i drept, zâmbesc foarte mult. Zâmbesc forțat și cam fals, încerc să mă văd prin ochii lor. Cum aș putea să nu zâmbesc? Îi văd beți și avizi de plăcere, îmi par ridicol de simpli, plați, lipsiți de adâncime, cu trupuri grele, de plumb. Nu reușesc să mai văd nimic dincolo de pielea și de carnea lor. Simpatici totuși. Le zâmbesc. Nu îmi place realmente niciunul, plec întotdeauna singură spre casă, îmi adâncesc mâinile în buzunare, merg liniștită, pierdută printre gânduri ușoare.
Îmi place să observ trăsăturile oamenilor. Domnul gras cu pantaloni cu bretele, sprâncenele subțiri, câteva fire, nasul borcănat, ochelari dincolo de care i se văd ochii micuți, o gură cu buze pline, expresie amară - oare unde l-am văzut? Am văzut într-una din seri un cuplu simpatic, ea creață și brunetă, cu un zâmbet larg și cald, ochii mari și cam bulbucați, fața ovală, bărbia ascuțită. Vorbea foarte mult, râdea. El ascultând-o, slab, șaten, puțin cam șters, o mustăcioară, dinți mari și galbeni, de fumător, ochi frumoși însă, o privire blândă, umedă, strălucitoare din când în când.
Îmi place să fiu prezentă în încăpere și-atât.
Trec pe lângă niște curți cu garduri destul de joase, privesc puțin prin ferestre, zăresc bucăți de sobe, candelabre, pereți, șifoniere, uneori biblioteci. Într-o casă o femeie plimbându-se de colo-colo prin cameră.
Aștept ziua de mâine, aștept să mă întorc la hârtiile mele, la rutina funcționărească. Să mă pierd printre dosarele ticsite pe masă, să completez încet formulare, să scriu tacticos cifre cu mintea goală, să îmi sorb încet cafeaua, să ies pe balcon să fumez.
După-amiază o să plec din nou spre casă, la fel ca și azi, poate o să întâlnesc vreun prieten, o să imi spună "Nina, dragă, haide să ieșim în seara asta în oraș". Și o să accept.
Adie puțin vântul, s-a făcut mai răcoare. Îmi amintesc vremurile când eram măritată, mi-l amintesc pe el nervos și nevoiaș, eu incapabilă să îi ofer ceva, vreo parte din mine. Privindu-l dintr-un colț, adâncită în mine. Scoțându-l din minți. Absențele lui și nopțile mele petrecute pe pervaz, fumând, așteptând să îi văd silueta apărând, să-l recuosc după mers. Apoi tăceri reci vreme de mai multe zile. Cred că el e mai bine acum.
Am grăbit pasul.
Am ajuns în fața casei. Am primit în cutia poștala ziarul de azi. Intru și mă dezbrac, îmi pun halatul, aprind o lampă în bucătărie, are un abajur cărămiziu, o lumină slabă si odihnitoare. Mi-am umplut primul pahar cu apă, mi-am ocupat locul pe scaun. În seara asta citesc și ziarul.
Sunt o femeie de 30 și ceva de ani, îmi văd picioarele, dresurile, fusta plisată, pantofii cu toc, o haină cu guler de blană. Mă uit în jos, mă uit la trotuar, îmi privesc vârfurile pantofilor, picioarele mi se împleticesc puțin, e probabil de la oboseală sau de la paharul de vin pe care l-am băut la masă, puțin mai devreme.
Mă simt foarte superficială, în casa mea plină de reviste de modă, parfumuri, bijuterii și nenumărate haine aruncate pe scaune, pe podea, peste tot. Nu e niciodată ordine - și nici că îmi pasă. Aștept să ajung acasă, să ascult un disc oarecare, să îmi îmbrac halatul din mătase, să mă așez pe un scaun în bucătărie, să îmi sprijin capul într-o palmă, să stau și să privesc în gol preț de vreo jumătate de oră, depănând amintiri, revăzând. O să beau încet trei pahare cu apă.
Trec mașini pe lângă mine și știu că în tot orașul nu se mai aude niciun claxon, am citit ieri într-un ziar că au fost interzise. Pe o alee număr platanii, sunt mulți și bătrâni pe partea asta de drum. Mai trece, din când în când, câte un om pe lângă mine. Puțin îmi pasă acum, încerc să îmi amintesc versurile unui cântec auzit într-o seară într-o cârciumă. Am fost mulți atunci, am stat de vorbă până în zori, mi-au făcut ochi dulci doi chelneri și încă trei bărbați tineri și beți. Pe doi îi mai cunoscusem cândva, într-o noapte, nu îmi amintesc însă când.
Nu sunt o femeie frumoasă, nu reușesc să înțeleg ce văd cu toții la mine. Am părul brunet și rar și e tuns scurt, fața rotundă, sprâncene foarte subțiri, ochi căprui banali, mari și migdalați, nasul cam coroiat, o gură mică și roșie, pielea albă, câțiva pistrui. Încerc să mă văd frumoasă în oglindă - dar nu reușesc. Ce-i drept, zâmbesc foarte mult. Zâmbesc forțat și cam fals, încerc să mă văd prin ochii lor. Cum aș putea să nu zâmbesc? Îi văd beți și avizi de plăcere, îmi par ridicol de simpli, plați, lipsiți de adâncime, cu trupuri grele, de plumb. Nu reușesc să mai văd nimic dincolo de pielea și de carnea lor. Simpatici totuși. Le zâmbesc. Nu îmi place realmente niciunul, plec întotdeauna singură spre casă, îmi adâncesc mâinile în buzunare, merg liniștită, pierdută printre gânduri ușoare.
Îmi place să observ trăsăturile oamenilor. Domnul gras cu pantaloni cu bretele, sprâncenele subțiri, câteva fire, nasul borcănat, ochelari dincolo de care i se văd ochii micuți, o gură cu buze pline, expresie amară - oare unde l-am văzut? Am văzut într-una din seri un cuplu simpatic, ea creață și brunetă, cu un zâmbet larg și cald, ochii mari și cam bulbucați, fața ovală, bărbia ascuțită. Vorbea foarte mult, râdea. El ascultând-o, slab, șaten, puțin cam șters, o mustăcioară, dinți mari și galbeni, de fumător, ochi frumoși însă, o privire blândă, umedă, strălucitoare din când în când.
Îmi place să fiu prezentă în încăpere și-atât.
Trec pe lângă niște curți cu garduri destul de joase, privesc puțin prin ferestre, zăresc bucăți de sobe, candelabre, pereți, șifoniere, uneori biblioteci. Într-o casă o femeie plimbându-se de colo-colo prin cameră.
Aștept ziua de mâine, aștept să mă întorc la hârtiile mele, la rutina funcționărească. Să mă pierd printre dosarele ticsite pe masă, să completez încet formulare, să scriu tacticos cifre cu mintea goală, să îmi sorb încet cafeaua, să ies pe balcon să fumez.
După-amiază o să plec din nou spre casă, la fel ca și azi, poate o să întâlnesc vreun prieten, o să imi spună "Nina, dragă, haide să ieșim în seara asta în oraș". Și o să accept.
Adie puțin vântul, s-a făcut mai răcoare. Îmi amintesc vremurile când eram măritată, mi-l amintesc pe el nervos și nevoiaș, eu incapabilă să îi ofer ceva, vreo parte din mine. Privindu-l dintr-un colț, adâncită în mine. Scoțându-l din minți. Absențele lui și nopțile mele petrecute pe pervaz, fumând, așteptând să îi văd silueta apărând, să-l recuosc după mers. Apoi tăceri reci vreme de mai multe zile. Cred că el e mai bine acum.
Am grăbit pasul.
Am ajuns în fața casei. Am primit în cutia poștala ziarul de azi. Intru și mă dezbrac, îmi pun halatul, aprind o lampă în bucătărie, are un abajur cărămiziu, o lumină slabă si odihnitoare. Mi-am umplut primul pahar cu apă, mi-am ocupat locul pe scaun. În seara asta citesc și ziarul.
A dormit 212 zile
Sofia, 24 (Radio Central). - Un funcționar poștal din Târnova, care s'a culcat în noaptea de 2 decembrie 1937, a dormit de atunci 212 zile, deșteptându-se abea acum câteva zile. În tot timpul acestui somn avea, cam de două ori pe zi, momente în care era pe jumătate treaz, fapt pe care cei din jurul lui l-au speculat ca să-l hrănească.
Când s'a trezit definitiv, nu știa deloc că a dormit 212 zile și s'a îmbrăcat ca să se ducă la serviciu.
miercuri, 10 septembrie 2014
Domnișoară
Azi aș scrie o poveste, una scurtă, nu știu de care. Farmecul e că habar nu am despre ce e, ce conține. Habar nu am cum începe. Să fie.
Sunt într-un bar și beau whisky.
- Încă unul, îi spun barmanului.
Se uită tăcut la mine și-mi întinde paharul.
Îl torn rapid pe gât, mă strâmb și plătesc.
- Pe curând, asta e tot ce pot spune.
Pornesc atunci pe străzi, cerul e gri si plouă mărunt, îmi privesc reflexia în vitrine, sunt înalt și lung și port un trenci, port pălărie. Sunt un om tânăr, înalt dar adus de spate, beat și trist, îmi vâr mâinile în buzunare, caut țigările, caut chibriturile.
Nu mai știu unde sunt.
Sunt în Piață Unirii, traversez podul peste Dâmbovița și număr pescărușii, mă hotărasc, nici azi nu mă sinucid, dacă aș avea o pâine aș putea hrăni pescărușii, i-am hrănit într-o iarnă, le aruncam pâinea și o prindeau, se năpusteau și o prindeau în cioc.
Mă atinge cineva ușor pe umăr. Este cunoscutul meu, Dumitriu X. Nu am nicio poftă să vorbesc cu el, știu că e din soiul care pălăvrăgește, tare aș vrea să plec. Îi zâmbesc afabil totuși, mă și mir.
- Ai văzut azi caii?
- Nu, nu știu despre ce vorbești.
- Ei, erau unii, puțin mai departe, îi mâna cineva prin mijlocul orașului, îți dai seama? Ceva foarte curios.
- La ce oră?
- Ora prânzului parcă, nu mai știu. Dumneata ce mai faci?
- Uite, ca de obicei la ora asta, mă plimb.
- Miroși puțin a băutură, îmi spune atunci. Și zâmbește cu înțeles.
Decid să plec atunci.
- La revedere, stimabile.
- Atât de curând? spune el, în timp ce eu deja grăbesc pașii.
Sigur, miros a băutură, ce știe el. Merg mai departe, mă feresc de trecători cu greu pe trecerea de pietoni. Observ tot felul de femei. Unele prea fardate, unele grase, unele cu mersul legănat, altele pierdute, unele melancolice, unele cu picioarele subțiri, osoase, sub ciorapii de mătase. M-aș opri, aș opri una și-aș apuca-o de mână, îi și văd ochii îngroziți. I-aș zice "domnișoaro, ești foarte parfumată azi!" apoi i-aș da drumul și aș pleca foarte grăbit, nu are decât să mă uite apoi, dacă mai poate. Zâmbesc, îmi simt mațele goale sub toate rândurile de haine.
Știu că sunt foarte slab, o văd, o văd în ochii lor, tuturor femeilor. Dar nu mai contează, îmi văd mușchii întinși și subțiri, pielea goală și albă în oglindă, sunt cald și respir. Ce știu ele, e de-ajuns și atât. Și-apoi sunt eu, eu înăuntru. Iar am fantezii. "Domnișoară, ce te uiți așa la mine, vezi cumva ceva înauntru, vrei să mă despoi?". Îmi vine să râd. Dar mă văd oamenii în jur și las privirea în pământ. Zâmbesc totuși pe sub mustăți.
Mi s-au cam udat hainele și nu îmi mai rezistă mult pantofii. Am obosit. Port conversații imaginare. Cu duduia de la magazin.
"- Duduie, cât e kilogramul de mere?
- 15 lei.
- De ce or fi așa de scumpe? îi spun în timp ce mă uit la ochii ei foarte rotunzi, încercând să nu-mi cobor privirile.
- Nu știu, chiar nu știu."
Visez lucruri necurate cu duduia de la magazin. Mă simt singur și infect. Am ajuns în fața blocului. Îmi văd în geamul ușii obrajii supți, ochii adânciți în orbite, firele de păr populându-mi obrajii. Îmi duc mâna prin păr și peste obraji, zâmbesc batjocoritor. Salut portarul.
Scările sunt multe, în spirală, miroase blocul a locuințe de babe, le văd în cămășile lor de noapte și în halate, cu părul pe bigudiuri, șezând pe canapele, privind în gol, moțăind. Cu pielea zbârcită, mirosind a naftalină din cauza tuturor pernelor brodate cu care sunt împresurate. Lasă în urmă miros de vechi și de om bătrân, ceva indescriptibil, invadând casa scării.
Am ajuns la ușa propriei garsoniere. Sunt obosit, abia mă mai mișc după șase etaje. Mi-e frică de lift.
La mine în casă întotdeauna e penumbră, las jaluzelele grele perpetuu în jos, las uneori placuțele întredeschise, mă bucur de jocul de lumini, linii, umbre. Am un fotoliu într-un colț. E aproape de pat, aproape de fereastră. Acolo șed. Sigur că mă simt singur aici.
"- Dumneavoastră cum v-ați simți, domnișoară?
- Foarte bine, spune ea, foarte bine. Aș adormi aici, e răcoare.
- Sigur, așa spuneți toate, apoi vă ridicați și plecați."
Domnișoara mă privește galeș.
"- Dumneavoastră, spune ea, sunteți aproape mort.
- Știu, e un lucru cert."
Dar mă opresc din mărturisire înainte să înceapă efuziunile sentimentale. Văd, văd cu ochii minții tot felul de scene, mașinile trecând pe stradă jos, o femeie cu un plod, niște copaci, apoi o clădire înaltă, un turn, mă întreb ce e acolo, de ce îl văd. Am obosit.
"- Dumneavoastră, domnișoară, aveți o piele extraordinară, ceva ce nu am mai atins, vă rog să acceptați acest avans pentru plăcerea indubitabilă pe care urmează să o simt!"
Mai apuc să văd doar perdeaua, contrastând oarecum cu odaia tot mai gri, apoi o față de masă, un scaun, câteva haine aruncate pe el. Văd candelabrul și inchid ochii. Las capul pe spate, amețit.
"- Domnișoară, vă spun sincer, nu mai sunt treaz."
Îmi simt corpul greu, viu și plin.
Sunt într-un bar și beau whisky.
- Încă unul, îi spun barmanului.
Se uită tăcut la mine și-mi întinde paharul.
Îl torn rapid pe gât, mă strâmb și plătesc.
- Pe curând, asta e tot ce pot spune.
Pornesc atunci pe străzi, cerul e gri si plouă mărunt, îmi privesc reflexia în vitrine, sunt înalt și lung și port un trenci, port pălărie. Sunt un om tânăr, înalt dar adus de spate, beat și trist, îmi vâr mâinile în buzunare, caut țigările, caut chibriturile.
Nu mai știu unde sunt.
Sunt în Piață Unirii, traversez podul peste Dâmbovița și număr pescărușii, mă hotărasc, nici azi nu mă sinucid, dacă aș avea o pâine aș putea hrăni pescărușii, i-am hrănit într-o iarnă, le aruncam pâinea și o prindeau, se năpusteau și o prindeau în cioc.
Mă atinge cineva ușor pe umăr. Este cunoscutul meu, Dumitriu X. Nu am nicio poftă să vorbesc cu el, știu că e din soiul care pălăvrăgește, tare aș vrea să plec. Îi zâmbesc afabil totuși, mă și mir.
- Ai văzut azi caii?
- Nu, nu știu despre ce vorbești.
- Ei, erau unii, puțin mai departe, îi mâna cineva prin mijlocul orașului, îți dai seama? Ceva foarte curios.
- La ce oră?
- Ora prânzului parcă, nu mai știu. Dumneata ce mai faci?
- Uite, ca de obicei la ora asta, mă plimb.
- Miroși puțin a băutură, îmi spune atunci. Și zâmbește cu înțeles.
Decid să plec atunci.
- La revedere, stimabile.
- Atât de curând? spune el, în timp ce eu deja grăbesc pașii.
Sigur, miros a băutură, ce știe el. Merg mai departe, mă feresc de trecători cu greu pe trecerea de pietoni. Observ tot felul de femei. Unele prea fardate, unele grase, unele cu mersul legănat, altele pierdute, unele melancolice, unele cu picioarele subțiri, osoase, sub ciorapii de mătase. M-aș opri, aș opri una și-aș apuca-o de mână, îi și văd ochii îngroziți. I-aș zice "domnișoaro, ești foarte parfumată azi!" apoi i-aș da drumul și aș pleca foarte grăbit, nu are decât să mă uite apoi, dacă mai poate. Zâmbesc, îmi simt mațele goale sub toate rândurile de haine.
Știu că sunt foarte slab, o văd, o văd în ochii lor, tuturor femeilor. Dar nu mai contează, îmi văd mușchii întinși și subțiri, pielea goală și albă în oglindă, sunt cald și respir. Ce știu ele, e de-ajuns și atât. Și-apoi sunt eu, eu înăuntru. Iar am fantezii. "Domnișoară, ce te uiți așa la mine, vezi cumva ceva înauntru, vrei să mă despoi?". Îmi vine să râd. Dar mă văd oamenii în jur și las privirea în pământ. Zâmbesc totuși pe sub mustăți.
Mi s-au cam udat hainele și nu îmi mai rezistă mult pantofii. Am obosit. Port conversații imaginare. Cu duduia de la magazin.
"- Duduie, cât e kilogramul de mere?
- 15 lei.
- De ce or fi așa de scumpe? îi spun în timp ce mă uit la ochii ei foarte rotunzi, încercând să nu-mi cobor privirile.
- Nu știu, chiar nu știu."
Visez lucruri necurate cu duduia de la magazin. Mă simt singur și infect. Am ajuns în fața blocului. Îmi văd în geamul ușii obrajii supți, ochii adânciți în orbite, firele de păr populându-mi obrajii. Îmi duc mâna prin păr și peste obraji, zâmbesc batjocoritor. Salut portarul.
Scările sunt multe, în spirală, miroase blocul a locuințe de babe, le văd în cămășile lor de noapte și în halate, cu părul pe bigudiuri, șezând pe canapele, privind în gol, moțăind. Cu pielea zbârcită, mirosind a naftalină din cauza tuturor pernelor brodate cu care sunt împresurate. Lasă în urmă miros de vechi și de om bătrân, ceva indescriptibil, invadând casa scării.
Am ajuns la ușa propriei garsoniere. Sunt obosit, abia mă mai mișc după șase etaje. Mi-e frică de lift.
La mine în casă întotdeauna e penumbră, las jaluzelele grele perpetuu în jos, las uneori placuțele întredeschise, mă bucur de jocul de lumini, linii, umbre. Am un fotoliu într-un colț. E aproape de pat, aproape de fereastră. Acolo șed. Sigur că mă simt singur aici.
"- Dumneavoastră cum v-ați simți, domnișoară?
- Foarte bine, spune ea, foarte bine. Aș adormi aici, e răcoare.
- Sigur, așa spuneți toate, apoi vă ridicați și plecați."
Domnișoara mă privește galeș.
"- Dumneavoastră, spune ea, sunteți aproape mort.
- Știu, e un lucru cert."
Dar mă opresc din mărturisire înainte să înceapă efuziunile sentimentale. Văd, văd cu ochii minții tot felul de scene, mașinile trecând pe stradă jos, o femeie cu un plod, niște copaci, apoi o clădire înaltă, un turn, mă întreb ce e acolo, de ce îl văd. Am obosit.
"- Dumneavoastră, domnișoară, aveți o piele extraordinară, ceva ce nu am mai atins, vă rog să acceptați acest avans pentru plăcerea indubitabilă pe care urmează să o simt!"
Mai apuc să văd doar perdeaua, contrastând oarecum cu odaia tot mai gri, apoi o față de masă, un scaun, câteva haine aruncate pe el. Văd candelabrul și inchid ochii. Las capul pe spate, amețit.
"- Domnișoară, vă spun sincer, nu mai sunt treaz."
Îmi simt corpul greu, viu și plin.
marți, 9 septembrie 2014
Colecții
Iar am poftă să scriu și nu știu despre ce. Aștept puțină inspirație.
Poate despre cum îmi place să îmi pierd vremea pe pinterest, am acolo colecții peste colecții, din când în când simt nevoia să intru acolo și să adun file pentru dicționarul meu vizual - ce mi-ar plăcea să port, în ce soi de spațiu mi-ar plăcea să locuiesc, ce soi de păpuși, jucării, textile, împletituri și chestii croșetate, ilustrații și fotografii îmi plac, ce-aș coase, cum aș grădinări, ce soi de lucruri mă definesc, în genere. Mă simt bine printre colecțiile mele, îmi dau senzația că știu cine sunt și ce vreau, măcar din câteva puncte de vedere.
Poate că oamenii sunt doar colecții de colecții, așezate în sertare ordonate frumos sau mai mult răvășite, în interiorul unor ființe altfel balansându-se pe o mare de incertitudini. Și plutim fiecare într-o supă primordială, un haos lichid și întunecat, agățându-ne de colecții, încercând să nu le pierdem, încercând să nu ne pierdem.
- Ce faci tu? zise.
- Fac colecții, numeroase colecții, mă întreb cine mai sunt, o să merg și la o ghicitoare.
- Unde le pui?
- Nu știu, am aici o cutie mare, încerc să le ordonez, încerc să le fac să intre toate.
- Ești singur?
- Sigur, cum să nu, așa sunt mereu.
- Foarte bine, așa credeam și eu.
- Măcar am timp de colecții.
- Desigur, este esențial.
- Am uitat ceva, dar nu mai știu ce.
- În fine, o să treacă.
Poate despre cum îmi place să îmi pierd vremea pe pinterest, am acolo colecții peste colecții, din când în când simt nevoia să intru acolo și să adun file pentru dicționarul meu vizual - ce mi-ar plăcea să port, în ce soi de spațiu mi-ar plăcea să locuiesc, ce soi de păpuși, jucării, textile, împletituri și chestii croșetate, ilustrații și fotografii îmi plac, ce-aș coase, cum aș grădinări, ce soi de lucruri mă definesc, în genere. Mă simt bine printre colecțiile mele, îmi dau senzația că știu cine sunt și ce vreau, măcar din câteva puncte de vedere.
Poate că oamenii sunt doar colecții de colecții, așezate în sertare ordonate frumos sau mai mult răvășite, în interiorul unor ființe altfel balansându-se pe o mare de incertitudini. Și plutim fiecare într-o supă primordială, un haos lichid și întunecat, agățându-ne de colecții, încercând să nu le pierdem, încercând să nu ne pierdem.
- Ce faci tu? zise.
- Fac colecții, numeroase colecții, mă întreb cine mai sunt, o să merg și la o ghicitoare.
- Unde le pui?
- Nu știu, am aici o cutie mare, încerc să le ordonez, încerc să le fac să intre toate.
- Ești singur?
- Sigur, cum să nu, așa sunt mereu.
- Foarte bine, așa credeam și eu.
- Măcar am timp de colecții.
- Desigur, este esențial.
- Am uitat ceva, dar nu mai știu ce.
- În fine, o să treacă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)