Rădăcini

Când eram prin liceu, aveam vreo 16-17 ani cred, a murit bunicul. Era vară. În toamnă a murit și ultima bunică, apoi un unchi. Pe la 14 ani murise bunica, mama mamei - cum mi s-a răsturnat lumea atunci, ce tristeți lungi, îndelungi, nesfârșite apoi. Nu-mi amintesc acum mare lucru din anul cel cu multe morți, motive de tristețe doar, încă un an de tristeți, tristețea cea mare din vară, din toamnă apoi, din iarnă, din anul următor cu siguranță. Și nu numai. 

Aveam pe atunci camera mea, acasa la mine. Îmi amintesc lungi ore petrecute desenând într-un caiet cu foi cam gălbui, la masa din camera mea, la lumina unei veioze cu abajur roșu. Fusesem la București, acolo eram când am aflat că a murit bunicul, fusese o vizită frumoasă, senină, până atunci. Am făcut și fotografii, din câte țin minte. Printre ele una la Hanul cu Tei, în curte. Am început să desenez, nepricepută dar cu mare migală, curtea interioară a hanului. Mă ajuta cumva să desenez. Mi-am petrecut așa îndelungi ore, seri, zile. Pe fundal, nu mai știu din ce motive, pentru că mi le cumpărase tata probabil, mi-am pus și-am ascultat și tot ascultat și ascultat trei CD-uri cu Maria Tănase. De-atunci, de când am ascultat melodiile ei stând la mine în odaie și desenând ca să îmi ostoiesc tristețile, am îndrăgit nespus muzica Mariei Tănase. 

Cu Maria Tănase a început dragul meu mare și nespus pentru tot ce e țărănesc. Cu ea și cu bunicii, cu moartea lor, cu pierderea lor și a ceea ce era un colț de rai pentru mine, a lumii lor - o casă, o curte, sentimentul că pot oricând ieși din casă, că-s liberă să ies, fără să cer voie de la mama sau să dau înștiințare că ies din apartament, aerul, serile liniștite, băile în butoiul cu apă de ploaie sau picioarele spălate în ligheanul cu apă încălzită la soare, băile în șură sau în casă în vană, fructele, căpșunile ca fragii, mâncate cu smântână și cu mămăligă, roșiile și mărarul și tot ce mai era în grădină și toate plantele din care mă străduiam să fac leacuri, după-amiezile petrecute de una singură în curte, fierbând leacuri pe plită, în capace de tablă și recipiente de medicamente, ascultând guguștiucii, mirosul de cartofi fierți în coajă cu urzici, trenurile trecând pe linie, sigiliile culese de pe linie, trenul de Mosciva și locomotiva cu abur, gara, toloaca, grădina și cele două grădinițe, măturatul curții, via, pompa de apă, lăcrămioarele, pătura pe care ședeam în iarbă, în curte, șura, șepticul jucat cu bunicul, piesele de domino cu care deveneam arhitect, sobele, răcoarea din camera de dormit, mobila toată, tvr-ul noaptea la televizorul alb-negru, sforăitul bunicilor, cele patru odăi, cămara, sala sau holul, nu mai știu cum îi zicea bunica, gangul, florile din gang, brazii din grădiniță, coacăzele, florile din grădinițe, menta, porțile, portițele, gardurile, câinii, trandafirii, merii, perjul, turtele coapte pe plită, chișleacul, cartofii copți în rolă, ceaiul aproape roșu de tei, ceainicul roșu și cănile în care îl beam, cafeaua cu lapte, pernele și plapumile și cuverturile, mașina de cusut, merele și gutuile pe dulap, prăjiturile, mălaiul, pâinea, borșurile, ouăle prăjite de bunic, bunica gătindu-mi ceva bun, neapărat, de fiecare dată când veneam, scaunul bunicului, cu trei picioare, bastonul lui și plimbările lui pe timp de noapte, ochii lui albaștri, ochii albaștri ai bunicii, serile în care jucau table, mirosul casei, ușile, covoarele de pe jos, carpetele de pe pereții bucătăriei în care domeau bunicii, paturile lor separate, bătrânești, o rochie în dungi a bunicii, dulapurile, fotografiile vechi scoase rar din adâncul unuia dintre ele, iarba din curte, aleile ducând de colo-colo, geamurile, veceul de peste drum de cotețul găinilor, găinile, cușca câinelui, grajdul si porcul, lemnele, dulapul masiv din bucătăria de vară, găurit de cari, mirosul din casă, hainele dintr-un cuier, apa Sucevei, lunca și melcii, cochiliile mici, lutul gri, pietrele, focul în grădină, verile, iernile, sărbătorile cu mătușile, unchii, verii, verișoarele, părinții, frații, bunicii, mesele mari, veselia, jocurile, toate...și-atâtea și-atâtea altele.

M-am întristat.

Starea

Vreau să îmi umplu urechile și mintea de muzică, să nu mai știu de nimic, să mă încovrig în mine, să mă odihnesc, să-mi fie bine înăuntru, o baie în apa mării.

Muzica și dansul.

Tăcerile și cuvintele,

Ochii și cu genele,

Buzele, sprâncenele,

Parcă spunea ceva un vechi cântec

Despre asta -

Cacofonia.

Oamenii.

Ascunzișurile,

Înnebunitor, nebunia.

Simțirea, nesimțirea.

Lehamitea.

Tăcerea.

Oboseala.

Odihna.

Calmul.

Versurile, muzica.

Scrisul.

Somnul.

Asta. 

Grâul

Nu mă mai ajunge somnul.
Mă visez plimbându-mă printre lanurile de grâu de una singură, respirând aer parfumat de sfârșit de iulie, înmiresmat de pârgul tuturor ierburilor, mergând kilometri peste kilometri pe câmpuri, pe cărări, pe la poalele și prin creierul munților.
E ceva atât de frumos, de liniștitor, de odihnitor, de calm în toată lumea vegetală, în pământ, în roadele lui, apoi în animalele simple, calde, bune.
M-aș culca oriunde pe pământ, în aer liber, aș dezgoli câte un bob de grâu și l-aș roade, nu m-aș mai întoarce.

Emil Brumaru

Pentru că nu mă pot concentra la altceva recitesc lucruri vechi, scrise de mine prin alte părți ale internetului. Printre ele, am găsit niște fragmente decupate din scrierile lui Emil Brumaru - le iau de acolo și le mut aici, sunt prea frumoase. Păcat că nu au diacritice - mi-e prea lene însă acum să le pun.

"Tin minte o seara cand, la Dolhasca, pe intuneric, m-am dus in gradina, intre copacii din spatele casei, am ingenuncheat si m-am rugat lui Dumnezeu sa nu-mi ia poezia, sa mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simteam ca pierd ceva definitiv, desi pe atunci scriam, umblam nauc de versuri, le pandeam si le prindeam uneori."

"Cred ca fac parte din categoria acelora care, ca si "sarmanul" Makar Alexeevici Devuskin, v-ar scrie scrisori chiar daca ar locui in acelasi bloc, la apartamentul 33, sa zicem!"

"Ce elegant trece timpul lui Turgheniev!
<<Mai trecura cativa ani. Era o zi rece de toamna cand, in fata celui mai mare hotel din Orasul S***, resedinta guberniei, se opri o caleasca. Din ea cobori un domn...>>Ai impresia ca domnul s-a urcat, dezinvolt, in caleasca in urma cu "cativa ani", care "trecura" doar ca el sa poata cobori, intr-o "zi rece de toamna", "in fata celui mai mare hotel din Orasul S***, resedinta guberniei..."! "

"Stimate domnule Lucian Raicu,
Exista placerea enorma de a da citate. Oare ea n-ar putea fi dusa pana la limita? De exemplu, sa copiezi tot Idiotul, sa comentezi cu un singur cuvant: fantastic!, si sa publici chestia asta. Pe urma, netulburat, sa copiezi Razboi si pace!"

Ce scriam eu pe atunci: "Cum, dupa ce-am terminat de-mi scris lucrarea mea de licenta, bune toane m-au cuprins, am o stare sufleteasca tocmai buna pentru a vedea poezie, multa poezie pretutindeni. In aceasta atmosfera am scotocit azi pe raftul cu poezii pescuite de sora mea din marea de poezii a lumii si-am citit iar poezii de Emil Brumaru. Mie-mi plac numai un anume soi de poezii de-ale lui, dar soiul ala imi place mult de tot."


Alte scrieri citate apoi:

Scrisoare din Moldovita
Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii
Tremurand de infinita
Gingasie a luminii?

Si de ce se iau la harta
Ingerii langa cantoane?
De ce are roua scoarta
Si amurgul vechi bidoane
De ulei pentru elita
Leusteanului gradinii?

Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii?

Elegie
O, magazii de marfuri!
O, sfecle de zahar!
Sunt stampilat de ingeri,
Nu pot sa ma mai apar.
In sali de asteptare
Cu miros de harbuz
Beau iar dulci decilitri
De-amurg si fac abuz
Cu timbre daruite
De factorul postal,
Si-ador cantarul garii
Si-aromele de cal,
Si-ascult traverse calde
Sub linii spunand: ah!
Si scriu scrisori naive
Pe benzi de telegraf
Cu chimicul, in gura
Muiat, ca la-nceput.

Mi-e sufletul biletul
Pentr-un marfar pierdut.


Idila
In universul nostru dens si mic
Ursii mananca si nu fac nimic.

Vulpile dau de-a dura printre spini
Nevinovate,-aricii bruni si fini,

Sub maluri verzi racii stricati si moi
Deprind paraie sa curga inapoi.


Idila
E-atat de rosu bulionul
cand canta-n casa gramofonul,

Si-atat de galbena-i lumina
Prin care umbla-ncet gaina,

Si-atat de verde leusteanul;
Oh, langa el sta-ntins ligheanul

Pe un pamant atat de negru,
Pe un pamant atat de negru...

Fragment de scrisoare:
"Gasesc pietre plate, gaurite, in care-mi pot infige creioanele ascutite! Fac un fel de arici cu tepi grosi, galbeni, de "Koh-I-Noor"!! Cand sfarsesc de jumulit ariciul, s-a terminat si scrisoarea."

Sunt

De ce mai scriu aici? Mă ajută să dorm mai bine probabil.

Un poem în proză, vă rog, sigur că da, sigur.

Azi sunt un gândac îngropat sub pământ, pământul e negru și mult și dens și e întuneric, aș vrea să mă târăsc în sus prin el dar îmi alunecă labele multe și mici și mă afund, încet, zvârcolit și sigur, în sufocare, în adâncuri.

Sunt vulcanul Popocatepetl, mai am puțin și explodez, râuri roșii de lavă, roci vulcanice imense zburând de colo-colo prin univers, norul de cenușă va înconjura planeta de trei ori și jumătate, iernile vor fi nesfârșit de lungi, Soarele o să dispară din ceruri și oamenii vor recurge prin întuneric la canibalism.

Sunt o femeie bătrână, stau și tricotez, tricotez nebunește din gânduri, șosete aspre din lână de oaie țurcană, să-i înțepe nesfârșit pe nepoți.

Sunt un nebun dintr-o carte, am cămașă de forță și tot tacâmul, sunt foarte tăcut în mod obișnuit - dar atunci când grăiesc o fac în versuri, iscusit meșteșugite și nespus de armonioase fonetic, i le spun zidului în nopțile cu greieri, atunci simt că ating corzile sensibile ale cosmosului, că vibrează toate în pieptu-mi, că sunt sufletul oamenirii, unul în toți.

Azi sunt un profet în deșert, în ochii mei se reflectă focul, văpaia, pustiul, disperarea, singurătatea, urâtul infinit.

Fragmente

Mă descompun, mă descompun benefic, mă descompun frenetic în lumină și căldură și emoții, mă descompun periculos, mă descompun fioros, mă descompun în mii de bucăți și toate strălucesc. Plutesc. 

Azi pe drum, prin soare, un gând, o imagine - am o ființă geamănă, întindem o mână una spre alta, stăm față în față, stăm față în față într-o găoace de ou și suntem pe Lună. Văd atât de clar imaginea, nu e prima dată, nu e prima ce mi se năzare, e prima pe care o descriu aici însă. Aș desena-o daca aș avea cum, sunt eu cu părul lung, port poate o rochie, sunt eu de două ori, întind spre mine, îngemănată, câte o mână. În jurul nostru e o găoace, se vede un contur subțire, atât. Suntem pe Lună și totul e alb-negru, suntem desenate în creion sau în tuș poate. Orizonul e rotund, sunt poate și cratere, suntem în adânc de beznă și totuși vizibile, luminate. O imagine simplă, miez de noapte în miez de zi. 

Pentru mine totul are o semnificație.

Atât. 

Pe scurt, la ce m-aș pricepe

Pe scurt, la ce m-aș pricepe eu cel mai bine.
M-aș pricepe să zac, să zac precum fosilele formate pe fundul unui lac, în cuaternar să zicem, să zac pietrificat.
Să zac în iarbă, să zac privind cerul, să număr norii, să număr cocorii, să număr trecătorii încercând să nu se împiedice de mine.
Să zac într-un lac, lumina pătrunzând albastră până la mine.
Să zac într-un pat 5 ani nemișcată, tăcută, absentă, precum un pacient dintr-o carte din care am citit astăzi.
Să zac nesfârșit, netulburat.
Să zac în întuneric într-o pătură, la cald.
Să zac pe bancheta unui tren transsiberian, să privesc lanurile de grâu, brazii, taigaua, Tunguska, mujicii, urșii.
Să zac într-o berărie, să zac într-o gară, să zac pe șosea și să zac într-o doară, așa.
Să zac precum un pește pe uscat, deshidratat.
Să zac pe Himalaya, cadavru congelat, să văd șerpașii, alpiniștii, să respir aerul extrem de rarefiat.
Să zac, să zac.
Să zac. 

Unde

În seara asta aș pleca într-o călătorie, nu am mai făcut asta de ceva zile.

Unde șade inspirația mea, șade adânc în mine, șade turcește și uneori bate din picioare, bate din aripi, întinde mâinile spre mine, mă privește în ochi, vorbește, tace.
Ia-o în ușor, nu mai fi așa de serioasă, scrie.
Ascultă The Doors.
Când eram mică voiam să mă fac scriitoare, printre altele, am vrut multă vreme să mă fac arheolog, să sap în pământ, în burta istoriei, să dezgrop lumi. Mai apoi a început să îmi placă să sap în mine, în vise, în adâncuri. Îmi amintesc ani de fascinație pentru vise, simboluri, procese ascunse, dicționarul meu de căpătâi cel de simboluri. Am un tip de personalitate curios, zice-se, mă fascinează adâncurile mele și-ale omenirii, din rândurile celor ca mine se nasc profeții zice Jung, nebuni cu o viziune, cu presimțiri, cu priviri intense, dornici să citească în suflete, in văzduh, în semne, în vise. În oameni.
În mine e deschisă o poartă, e deschisă de-o vreme, de-acolo vin lucruri, în ultima vreme au legătură cu lumea de-afară și senzațiile, vin și simboluri, vin de toate.
Înăuntru inspirația șade turcește.
Dacă aș fi altcineva aș pleca la drum în noapte, în noapte mi-aș întâlni sinele, l-aș întreba: "Încotro?". Ar zice siropos "spre tine", "unde e asta" aș zice, "e pe undeva în lume, șade turcește poate, tace, vorbește, ascultă, ascunde, se-ascunde", și-apoi ar spune "atenție, atenție, vine spre tine, vine apocalipsa, vine", "când și de ce?" aș zice, "ascultă, ar spune, după apocalipsă vine o lume", "ascultă", ar zice, "vocea profetului în deșert, nu se știe cine, vine spre tine", "am înnebunit" aș zice, "nu știu" ar spune, "poate că da".

Unde să mai călatoresc? Undeva adânc în mine, ce-o fi pe acolo, umbre, lumini, insule, e muzică, sunt amintiri, sunt cuvinte, sunt odăi, păduri, vise, năluci, iar umbre, sunt ape și ogoare, iepuri, cicluri solare și ale lunii, maree și pești și sfere și scoici și lumini multicolore, merg toate în călatorie, încotro, unde?

La mine în fotoliu

La mine în fotoliu e petrecere cu lăutari, le bag dolari în buzunare, curge șampania, în măsele face poc caviarul, dau semnificativ din mâini.
Îmi vine să râd.
Să râd.
Ha.
La mine în fotoliu e ring de dans, doamnele se învârt pe tocuri ținute de mâini de domni transpirați, mirosind a loțiune de ras ieftină, cu cămașă și cravată și proaspăt rași.
Avem și lumini de discotecă, colorează oamenii frumos în ringul de dans.

La mine în fotoliu domnișoarele așteaptă să le poftească domnișorii la dans. Domnișori cu voci în schimbare, obraji presărați cu acnee și ochi galeși. Domnișori fini și sensibili, domnișori galanți, domnișori în blugi și cu șepci stupide.

La mine în fotoliu e petrecere și voiam să spun asta lumii.
Justin Timberlake.
Ha. 

Poezii

Nu am fost niciodată vreun mare cititor de poezii, sunt foarte necunoscătoare, sunt incultă și nu am niciun cult pentru poezie, nu am fost niciodată vreun poet deși, din mania scrisului, am scris și așa ceva, niște porcării, e încă un mod în care am căutat să mă exprim. Nu mi-a plăcut niciodată-niciodată să învăț poezii. Mi-au plăcut mult doar unele, puține. Am căutat poezii, le-am citit, le-am apreciat, le-am savurat numai în anumite momente, momente în care le-am putut simți, adânci, înțelege, cuprinde frumusețea.
Mi se întâmplă însă să îmi pară plin de poezie un loc, un moment, plină de poezie întâlnirea cu un om sau cu niște oameni, plină de poezie o imagine, pline de poezie sunete, pline de poezie strada, autobuzul, aleea, pavajul sau asfaltul, lumina prin fereastră, o ceașcă pe pervaz, ploile torențiale, piața agroalimentară, trenul, munții, pădurile, frunzele și crengile în lumina vreunui anotimp, ceața, oamenii, maxi-taxiul, sacoșele, mâinile, călatorii, pietonii, străzile și mașinile. Văd atunci ceva din atmosferă, ceva indescriptibil, abia inteligibil, frumos copleșitor, greu de numit, cerând cuvinte puternice, capabile să surprindă armonia, emoțiile, atmosfera, ritmul, simbolurile, sensurile, adâncimile și înălțimile, intensitățile, particularitățile, unicitatea, asemănările.
Altădată poezia lumii mă cuprindea și surprindea rar, în ultima vreme simt că lumea e plină de poezie și mi-e tot mai foame de poezie, nu din cea a scriitorilor musai, poezie din cea a lucurilor de zi cu zi, a clipelor, realității.
De-altfel mai toate poeziile ce-mi plac mult au o anumită concretețe și simplitate și sunt mai ales despre poezia momentelor, despre frumusețea nemaipomenită, mișcătoare, cutremurătoare aflată în pântecele realității.
M-aș face zilele astea și poet, poet nepriceput și leneș și sortit, bineînțeles, ratării, pipăind încântat pântecele burduhănos al realității, ascultându-i, spintecându-i, sondându-i mațele.

Mi l-a recomandat Eliza pe Matei Vișniec de curând. Îl proclam oficial, în această perioadă ciudată a vieții mele, poetul meu preferat.
Pun aici și două poezii peste care am dat rasfoindu-i o carte - mi-au plăcut mult, le pun aici după criterii obscure, poate semnificative sau poate nu.


A fost găsit un mort

În lanul de grâu a fost găsit un mort
un mort înalt cu mâinile subțiri
din buzunarul său au căzut de altfel
și câteva țigări umezite

cei doi tractoriști s-au așezat obosiți
lângă trupul viguos al mortului
o vreme l-au privit în tăcere strivind
boabe de grâu între măsele

mai apoi s-au întins cu fața în sus
au privit cerul mai atenți ca oricând
la urma urmei spuse unul dintre ei
ce-am realizat noi în viață?

O iluminare

Pe șoseaua plină de noroi
autobuzul nostru s-a izbit aseară
de un animal ciudat, un animal
spun specialiștii
cum de mult nu mai trăiește pe planeta noastră

noi, cei o sută de călatori
am coborât iluminați
și-am stat de veghe lângă trupul ud al animalului
până când acesta mirat și obosit de singurătate
și-a dat duhul cu un zvâcnet ușor

atunci am văzut cu toții
că duhul animalului semăna perfect
cu animalul, cu ploaia și cu noroiul
semăna foarte bine cu întinderea câmpului
și mai semăna de-a dreptul izbitor
cu șoferul autobuzului
și cu fiecare dintre noi

Haiduc

Azi vreau să fiu haiduc, să fur din frumusețea universului, să fur fire din fibrele ce îi fixează regulile și rosturile, să împletesc cu ele bucle în timp și insule în spațiu, să șed în ele legănându-mă, bucurându-mă nebunește de pradă.
Aș avea un ochi verde și unul albastru, o mustață stufoasă. Mi-aș purta cușma, o cămașă veche și roasă, cojocul, chimirul, ițarii, cioarecii din lână aspră. În picioare aș avea cizme cu pinteni, ar zornăi când aș fugi de potere printre planete, asteroizi și cozi de comete. Murgul meu ar galopa nebunește, am intra în codru, ne-ar atinge și zgâria crengile, am strivi iarba și-am sorbi doar ploile. Am fugi peste 500 de leghe. Sfârșiți de melancolie ne-am opri, am aștepta cuminți să ne-ajungă poterele. Am scoate atunci pistoalele, am scoate pumnalele, ne-am sfâșia cărnurile, am sângera privind cerul, ne-am da duhul frumos, aș păstra în chimir buclele, insulele.

Planuri pentru carieră

Azi m-aș face scriitor ratat, am convenit și cu Radu, aș putea să îmi descarc nervii scriind zilnic tot ce mai tună prin mine, bun, rău, de prost gust, cui îi pasă, aș fi fericită măcar atunci, scriind, aș putea trăi 100 de vieți în 33 de epoci istorice, 2 fire epice majore cu 67 de variațiuni pe temă. Aș mâzgâli caiete peste caiete, șervețele uscate și umede, bucăți de hârtie igienică, fețe de masă, coperte și pagini de cărți, documente electronice, navete spațiale. 

M-aș face scriitor, aș scrie nesfârșit, nu mai contează de ce, pentru ce, pentru cine.

Tot azi, pornind de la un caval, cavalul meu în care-am suflat cu patimă dar liniștit, egal și cu putere pentru prima dată după niște ani cred, mi-am amintit cum mi-ar plăcea să fiu cioban, să șed pe munte în haine murdare, cu șubă și pulovăr de lână, ciubote de cauciuc, pantaloni groși cu petice în genunchi si pe fund, căciulă pe-o ureche. Să urmăresc oile toata ziua, pe dealuri, pe stânci, printre brazi, pe poteci și spre izvoare, să respir aer tare și curat, aromat cu cimbrișor și nu numai, să-mi duc nestingherit singurătățile și melancolia, gândurile nesfârșite, nebunia, bucuria, tăcerea. 

Aș avea și-o bâtă. Sigur că aș avea măcar un câine, unul lățos. 

Aș avea pielea arsă de soare, crăpată de vânt. Aș avea mâinile mari, late, zdravene, butucănoase, unghiile murdare cu cenușă și pământ. Aș avea o traistă, în ea câte ceva de-ale gurii. 

Ce-aș putea fi eu mai bine afară de-un cioban melancolic și contemplativ, să trebuiască doar să mân și să adun și să mulg oile, să pot să șed si să mă uit în zare în vreme ce-s pierdut în mine, să deschid ochii spre lume și oi din când în când, să admir norii, munții, bolovanii, stâncile, apele, buruienile și noroiul și ploile, câinii și oamenii puțini și rari și sălbăticiunile, așa, din când în când. Să miros florile, oile, balega, noroiul, brazii, pinii și molizii, stâncile umede, lâna, fumul, brânza, bârnele stânii. 

Aș fi sterpar și-aș dormi doar sus pe sub stânci, zgribulit pe sub șubă, pulovăr și bluză și maieu și piele, pantaloni cu petice, izmene și șosete de lână, ciubote, căciulă, mi-aș face și-un foc, aș asculta vântul și copacii și frunzele și păsările, aș avea un caval dosit pe undeva, în fiecare seară mi-aș cânta de dor, de jele, de toate cele. M-aș bucura uneori că nu mă aude și nu mă știe nimeni, că sunt eu cu mine și-atât. 

Aseară o stradă

Aseara o stradă plină de oameni, valuri-valuri și curenți, bancuri de pești, păstrăvi înotând împotriva curentului, alge, vâltori, mormoloci și oameni atingându-se de mine, sunt copleșită și nu am de cine mă ține.
În marea de oameni nu pot sta decât cu nervii amorțiți, muzica trece prin mine, e bine, oameni se mișcă, o mare cu unde și valuri, încep să mă simt bine.
Mă doare spatele, sunt bucuroasă dar nu e nimeni cu mine ca să știe, mă uit la niște oameni dansând cu flăcări, le lipsește muzica, ritmul pulsându-le în vene, e frumos dar nu-i destul de bine.

Noaptea orașul e plin de oameni vii și atât de tineri, o viață necunoscută aproape mie, mi-am dus durerea de spate acasă.

Călătoare

Nu știu de unde să încep, nu știu încotro să o apuc, ascult riders on the storm la nesfârșit.

Vreau să visez, să umblu fără minte prin noapte.

Aș vrea să zac pe bancheta unei mașini gonind fără oprire, mi-aș pune ochelarii de soare, din când în când m-aș uita la mine în oglinda retrovizoare, ar fugi pe lângă mine câmpurile, rapița, păpușoiul, satele, soarele, din când în când am intra în ceață, în ploaie, în lapoviță și ninsoare.
Aș coborî într-un oraș oarecare, acolo aș pleca într-o nesfârșită plimbare, aș căuta centrul, străzile ar fi un labirint, aș urmări umbrele, pisicile, cotloanele, curțile interioare.
M-aș opri pe o terasă, aș comanda o băutură răcoritoare, m-aș îmbăta îngrozitor, m-aș duce de-a dura la vale.
Aș ajunge în câmp. Acolo aș umbla cu țeasta descoperită sub soare, pielea mi s-ar înroși foarte tare, aș transpira și când aș ajunge, într-un târziu, în câmpul de grâu copt aș desena spirale.
Mi-ar fi cald, nespus de cald, aș întrezări fete morgane, mi-ar șiroi sudoarea pe frunte, pe spinare, pe șale, m-aș bronza în conturul maieului alb, pe obraji și pe degetele de la picioare.
La apus soarele ar fi uriaș și roșu, ar adia brusc un vânt plin de răcoare, copacii s-ar balansa fericiți și frunzele ar intona imnul înainte de culcare.
În amurg aș intra în codrul cel mare, de prin tufișuri m-ar pândi creaturi cu priviri strălucitoare, frunze mi-ar foșni putrede pe sub picioare, m-aș înțepa în spini, aș sorbi cu buzele însângerate și crăpate din ascunse izvoare.
Aș vâna căprioare.
Aș înjgheba un foc și-aș frige câteva ciuperci și aș jupui sălbatice căprioare, le-aș descărna și dezosa și ciopârți nemilos cu mațele strigând de nerăbdare.
Cu burta plină m-aș întinde sub cer, m-aș scărpina și-aș căsca până la epuizare, licuricii ar roi undeva departe, aș folosi piei de căprioare drept învelitoare.
Pământul ar mirosi a sânge și-a cruzime față de animale.
Dimineața m-aș trezi cu cearcăne și cu o mare mirare, căci voi fi visat un cerb cuprins de disperare.
Aș porni la drum cuprinsă de blazare, picioarele mi-ar fi foarte murdare, hainele împuțite și traista plină de carne.
În primul sat m-aș angaja văcar, aș pleca în zori și m-aș întoarce pe înserate, aș mânca mămăligă cu lapte, brânză, urdă, ceapă, de sărbători sarmale. Aș dormi în pod prin fân și-aș asculta noaptea, iubindu-se, nenumărate rozătoare.
Într-o zi aș pleca departe, aș uita de tot, de toate.
Aș naviga nesfârșit și liber, fără minte și fără simțire, printre ochi și priviri, mâini și burți și picioare, blocuri, trăsuri și camioane, autostrăzi, himere, concasoare. 

Nimic și nimeni

Azi nu prea am cuvinte, nu am nici inspirație.

Azi, am decis, nimeni nu știe ce e în nimeni.

O călătorie scurtă cu autobuzul, autobuzul 312, l-am așteptat puțin în stație ascultând muzică, tot drumul până acolo l-am petrecut în muzică și dialoguri interioare. Nimic anormal, totul atât de banal, e atât de personal zice melodia, scriu despre mine mult, probabil egotism, nimic de povestit. O domnișoară cu părul negru prins în coc stă pe un scaun în față și vorbește la telefon, vreo doi oameni în spate și eu aș vrea să scriu scrisori, poezii, romane, nuvele, nu aud pe nimic și pe nimeni, în mine se aude doar muzica, trec pe lângă semafoare, cercul roșu și deasupra lui luna, frunzele, mașinile aliniate, blocurile, ferestrele. Într-o intersecție trei omuleți roșii-roșii. Miros de frunze pe strada mea, invadând prin ferestre autobuzul 312. Poate într-o zi o să schimbăm traseul, o să fugim afară din București, acolo o să oprim în câmp și-o să frigem un miel în proțap, oamenii vor fi mulți și roșii în jurul flăcărilor, alteori negri, vor șușoti despre vecinii lor de la bloc și despre administratori, despre Piața Sudului, nemurire și roșii.


Mai devreme, cu bicicleta la vale, mirosuri, mirosuri, teiul, îmi place sa pedalez repede și-apoi să mă ridic în picioare în timp ce bicicleta gonește, îmi place aerul prin care vâjâi atunci, vâj, vâj, vâj, aerul pe piele.

Codrule cu frunză multă, păsările-n tine cântă. 

Nu mai am nimic de spus, nimic de comunicat, nu mai scriu pentru nimeni, nu azi, aștept ziua de mâine.