Jinduiesc

Nu știu precis despre ce să scriu în noaptea asta, oricum de regulă nu știu precis nimic.

Mă simt rea, nervoasă și urâcioasă.
Complicată, complicândă, sătulă, apocaliptică.
Vreau să fiu nesimțită, nepăsătoare, anesteziată pentru totdeauna, necugetătoare, tâmpă, crudă, brută, relaxată, neștiutoare, oarbă, surdă, mută.

Mi-am pus căștile în urechi și vreau să fiu singură într-un colț întunecat, animal dornic de beznă.

Mi-a scris cineva deunăzi, mi-a zis că se regăsește în ceea ce scriu, că se descoperă pe sine chiar. M-am bucurat, deși nu știu de ce m-aș bucura că sunt pe lume mai mulți oameni ca mine.

Azi dimineață sau ieri, nici nu mai știu când, frunzărind a pierdere de vreme facebook-ul, am dat peste o postare a cuiva pe-un grup pentru  așa numiții "HSPs", "highly sensitive persons" adică, întreba cineva pe alții: cum e, după părerea lor, să fii așa ceva, e-o binecuvântare sau un blestem (sau poate ambele)?
Eu nu prea am trăit partea de binecuvântare a felului meu de-a fi. Poate mi-am făcut mereu singură viața nesuferită dar și viața, universul, divinitatea, piticii galbeni de pe planetele extraterestre au un fel aparte de-a mă scoate din minți lovindu-mă în moalele capului și sensibilităților din când în când, adesea, dacă nu cu vreun eveniment măcar cu vreun gând sau o emoție zguduitoare și dărâmătoare de sine.
Din punctul meu de vedere, în cea mai mare parte a timpului, e greu și mizerabil să fii prea-sensibil.
Viața e plină de neprevăzut și de probleme, oh câte probleme pot eu să vad - și, din punctul meu de vedere, e complicată, mult prea complicată, mult-mult-mult-mult prea complicată și prea intensă pentru gusturile mele. Trăiesc totuși, mă străduiesc să trăiesc și să mă bucur de viață si nu am de gând să mă sinucid prea curând, nu deceniul ăsta oricum.

Întotdeauna m-au revoltat cei ce presupun și spun că un om care gândește, se macină și se consumă și simte câte și mai câte, vai de capul lui, e un om slab. Ca și cum să fii puternic înseamnă să treci nemișcat, neatins, nemuritor și rece prin viață.
Nesimțit. Necugetător. Rece.
Imbecil.

Poate nicio altă trăsătură umană nu îmi e mai nesuferită pe lume precum îmi e nesimțirea. Am un cântar fin pentru nesimțire. O văd în mine, sunt și eu nesimțită ca tot omul dar mai rar decât ar trebui, mult prea rar după mine. Și-o văd și în alții într-o măsura sau alta și parcă nimic nu e mai urât pe lume ca nesimțirea.
Și mai dezirabil și mai atrăgător.
Și nimic mai greu de dus decât prea multă simțirea, când te apucă așa ceva nu poți să fii altfel decât aproape strivit.
E mai multă putere și demnitate în omulețul ce fuge plângând de-o răutate a nu știu cui decât în zece alții care nu mișcă un deget să-l ajute și-al unșpelea care îl face să plângă.

În seara asta, pentru că m-au apucat dracii, pentru că eu nu sunt și nici nu cred că voi fi așa și sunt invidioasă tare, pentru că asemenea oameni îmi pare că trec precum gâștele sau rațele sau alte orătănii prin apă și nimic nu-i tulbură și nimic nu-i atinge și nimic din ce simt și ce gândesc ei înșiși sau alții nu-i copleșește și nu le face viața mizerabilă, pentru că viața lor e simplă și nici nu și-o complică vreodată, pentru că una și alta, urăsc toți relaxații, toți echilibrații, toți nesimțitorii și necugetătorii lumii și toți nesimțiții.

Dac-aș fi

Dac-aș fi un personaj de roman aș fi probabil unul din personajele lui Dostoievski, aș fi tot femeie, desigur și din păcate, aș înnebuni, m-aș zvârcoli febril sub impactul cine știe cărui gând sau al unei emoții, aș râde nestăpânit și nebunește aflându-mă undeva pe linia foarte subțire între bucurie nestăvilită și deznădejde.

Dacă aș fi altcineva aș fi un vagabond, aș pleca prin lume cu un rucsac mic în spate, aș umbla desculță pe marginea șoselei încinse, aș dormi oriunde m-ar prinde noaptea, m-aș trezi în toiul nopții undeva într-un câmp departe de tot restul lumii. Și în bezna cea mai adâncă, așa cum povestește tata din copilărie, m-aș uita la cerul plin-plin-plin de stele și-aș avea impresia că umblu printre ele în timp ce pășesc. În timp ce pășesc pe pământul rece, în timp ce simt firele de iarbă sub tălpi, în timp ce adulmec ierburile, florile. Minutele, pașii, bătăile inimii.

De-aș fi într-o poveste aș umbla prin lume în căutarea norocului, a sorții, aș fi mezina, mi-aș lua lumea în cap, aș avea un cal răpciugos, m-aș lipi de grumazul lui în timp ce călăresc prin codrul des și nesfârșit, i-aș asculta respirația, am călatori nesfârșit, i-aș vorbi, m-aș ține bine de grumazul lui în timp ce mă duce departe, tot mai departe, nu știu unde.

Dacă aș fi scriitor aș bea mult și bine, apoi aș umbla bezmetică prin lume, aș vorbi cu unii și cu alții, aș studia nesfârșit oamenii, asfaltul, ploile, zimbrii, contratenorii. 

Dacă aș fi compozitor aș asculta muzica lumii, țevile, butonii, brichetele, pașii, claxoanele, tractoarele, musonii, furnicile, fumătorii și nefumătorii, balenele, aviatorii.

Dac-aș fi balerină, precum în visul meu de as'noapte, aș dansa până la epuizare, impresarul meu pește ar fi mulțumit, bătrânul ăla libidinos din visul de astă noapte, ce vis ciudat.

Ce-aș citi

Viitorul în stele și palme.
Oamenii în ochi.
Adevărul în mine în zori de zi.
Aș citi romane cu țărani, romane în care să aflu lumea lor descrisă cu tot luxul ei, muzica lor, felul lor de a-și vedea și înțelege lumea, picioarele goale pe pământ, grădinile, grindinile, păpușoiul și barabulele, prășitul, gardurile si ogrăzile, obiectele și meșteșugurile, mâinile, uneltele, vorbele, felul în care își trăiesc zilele, zorii și apusurile, sobele și așternuturile, anotimpurile, gerul și arșița și bălegarul, munca, gospodăriile, interioarele, mâncarea, prispele, picioarele în opinci vara, focul, lemnul, varul cu vinețeală, cioplitorii și bârnele, brutalitatea și finețea, poveștile și basmele, serile, șezătorile, stelele și constelațiile, păstorii, lâna, inul și cânepa, țesăturile, dansul, mersul, mintea și sufletul, grajdurile, firele de iarbă sub tălpi și greutățile vieții, bărbile moșnegilor, cămeșile și picioarele despuiate ale copiilor, praful pe de pe ulițe, soarele printre frunze, pădurile, bolile și pocelile, descântecele, babele, mirosul din casă, lumina, ferestrele, o zi oarecare, iubirea, nevestele, pruncii, cuptoarele, pâinile, suferințele, podelele din lut, cântările cocoșului, ielele și zmeii, strachinile, burțile, cocenii, sărutările.
Urmele zilelor prin suflete.
Urmele zilelor pe piele.
Urmele omului pe Lună.
Minți.
Urmele de pe pereți.
Amalgamuri, amalgamuri.
Trecutul în ziduri.
Anotimpurile și timpurile în inelele din trunchiurile copacilor.
Visele.
Palmele, aș citi palmele, mâinile. 

New York, din nou

Nu stiu cum de mi-au scăpat fotografiile astea făcute de Radu când a fost la New York. Le-am redescoperit zilele trecute uitate într-un folder pe un card de memorie, scanate cu scannerul nostru cel rudimentar. 

Îmi plac cam mult, mai ales prima, așa că le pun aici.

Prea multe cuvinte

Căpșuni, înghețată cu căpșuni și muzică.

Muzica mă mișcă, uneori nu o mai suport, înghețata e congelată.

Dacă închid ochii nu îmi amintesc precis figura nimănui, nu aș putea desena pe nimeni din memorie, memoria mea nu are pic de precizie și de bogăție vizuală. 

Totul e doar o impresie, o pictură impresionistă în care contururile sunt foarte vagi, difuze, formele sunt neclare, însă tonurile de culoare, ansamblul, lumina, culoarea ei, atmosfera, toate astea contează mai mult și sunt mai mult decât grăitoare. 

Când intru într-o camera, văd un om și interacționez cu el nu procesez în mod conștient decât foarte rar ce anume din aspectul lui îi trădează ceva din trăiri și din emoții - însă percep ceva în el cu siguranță. Uneori ce simt e pentru mine cumva doar în atmosferă, în jurul lui. În lumea mea, dacă sunt atentă la ei, simt că oamenii au în jurul lor un nor subtil, ușor perceptibil, mai greu sau mai ușor interpretabil. Apoi ansamblul - o privire, schimbări ușoare în forma ochilor, mișcările gurii, mișcări ale mâinilor și picioarelor, tonul vocii și altele, toate raportate unele la altele dar indescriptibil percepute - ceva în mine caută constant să interpreteze totul. Mă lovește o idee - omul ăsta e așa și pe dincolo, se simte așa și pe dincolo, se raportează la mine sau la altă persoană într-un anumit fel. Uneori nu o pot articula nici pe aia foarte bine, gândurile mele nu au întotdeauna cuvinte. Uneori mă opresc asupra ideii și o disec și pun totul într-o ordine. Uneori pun comportamente si vorbe și simțăminte percepute în ordine, fac legături, construiesc pattern-uri, încerc să înțeleg ce e în spatele lor. Habar nu am cât de bine fac asta dar ceva mă tot face să fiu așa și să fac asta. 

Obișnuiesc să îmi fac o impresie despre ceva din felul de-a fi al unui om oarecare, despre firea lui, atitudinea lui față de cei din jur și față de mine și măsura în care îmi place sau ba și pot să am încredere în el din foarte puține impresii-interacțiuni cu el. Nu arunc însă, de obicei, încolo și încoace cu încrederea, nu dincolo de un anumit nivel oricum. 

Sunt un burete mai ales pentru emoții și sentimente negative, toate îmi intră pe sub piele și mă agresează, mă consumă sau mă molipsesc și pe mine, mă feresc de ele. Ale celor față de care-s mai deschisă mă afectează cel mai mult.

Mă molipsesc de râsul altora, chiar dacă nu mi se pare musai comic motivul pentru care râd, chiar dacă nu-s veselă. Când cineva cască în față mea, aproape imediat și garantat încep să casc și eu. Sufăr de empatie, pare-se. Nu pot suferi suferința altora, cu cât sunt mai deschisă față de un om se înmulțește și simpatia față de el și încep să sufăr și eu într-un fel sau altul atunci când el suferă. Dacă îmi fixez antenele sau senzorii asupra altcuiva pot participa într-o măsură destul de mare la ceea ce face și ceea ce simte. Uneori particip așa și la fericirea altora dar asta e puțin mai dificil - realizabil totuși.

Am făcut o facultate, sunt asistentă socială cu acte - sau în acte - însă, oricât de mult mi-aș dori să le-ofer alinare și ajutor și odihnă și ordine (genul ăla de ordine în viață și în sine de care oricine are nevoie într-o măsura sau alta) oamenilor suferinzi-necajiți de tot felul care-ar ajunge la mine de-aș profesa, nu o să pot face asta niciodată pentru că mă simt copleșită de necazurile lor și de norii lor de emoții negative și nu știu cum să mă apăr și m-ar apuca deznădejdea și tristețile și aș obosi teribil și știu sigur că aș ajunge să mă îmbolnăvesc psihic și fizic din cauza trăirilor lor și să blestem lumea, divinitatea (dacă mi-ar mai rămâne vreun dram din credința și-așa mult prea mică) și întreaga existență a omenirii. 

Simt nevoia să pun ordine în oameni și între oameni, să pun armonie și căldură și un bine mai mare în și între ei. Simt asta mai ales în raport cu unii deși, în genere, mă simt cumva datoare omenirii cu misiunea asta.

Am mai scris pe aici, mi-ar plăcea să fiu o muscă în sufletul oamenilor și să stau pe acolo după pofta inimii. Pentru că îmi plac oamenii, îmi plac nespus de mult toți în linii mari, în linii mici îmi plac mai ales unii. Dar mă simt bine în singurătate și prefer să-mi petrec timpul cu oameni puțini și aleși.

Vreau să fiu și sunt conectată cu oamenii deși lucrul ăsta mă consumă și mă înnebunește uneori. Sufletul meu tot tânjește după conexiune, după o comunicare mai adâncă, după o legătură deplină, după comuniune.

Am văzut de curând un film scurt, pare-se că tot ce ne separă e pielea, eu mi-aș da-o jos bucuroasă pe a mea uneori. 

Sunt o mare de emoții și de sentimente prea intense și de gânduri mult prea multe și sunt un ochi ce le veghează și le analizează în același timp, încearcă să le înțeleagă, să le pună în ordine, să le transforme. Sunt mult prea conștinentă de mine, de tot ce se mișcă în mine. 

Sunt copleșită întotdeauna de ceea ce simt.

Sunt o apă și când sunt neliniștită, când sunt prea plină de orice nu știu ce să mai fac cu mine, dau în clocot, dau pe dinafară. Și am nevoie să exprim ceea ce trăiesc, ceea ce gândesc, ceea ce simt - altfel simt că o să explodez, o să rup toate zăgazurile, o să fac poc.

De-asta scriu, de-asta caut felurite mijloace de a mă desfășura spre a mă liniști.

Viața mea interioară e mult prea intensă. 

Asta-s eu, defilez pe-aici, ăsta mi-e exhibiționismul, ăsta e, mă și văd pășind țanțoșă în fundul sufletului gol și ridicol. Dar e o mare eliberare în defilarea-mi. 

Mi-ar plăcea și îmi place nespus să fiu deplin transparentă pentru cineva fără să mai fie nevoie de atâtea cuvinte. 

Pe Lună

Astăzi vreau să emigrez pe Lună.
Mă și văd în costumul meu spațial, costumul meu alb cu casca și vizeta lui, mă văd țopăind de colo-colo, văd craterele și griul și îmi imaginez cum o fi praful pe Lună - cică Luna e plină de praf.
Praf stelar și Pământul la mare-mare depărtare, cu toți oamenii lui, toate bacteriile și coleopterele și himerele și sufletele și florile și bancurile de pești și gustul amar și gustul sărat.
Răzbate dintr-o cană un miros ca de prăjitură, dar e doar miros de iaurt cu căpșuni strivite cu furculița.
Pe Lună cred că e liniște, nu latră niciun câine, nu se închide și nu se deschide nicio poartă, sigur e liniște pe acolo, o să mă așez pe marginea unui crater și o să încep să cânt în interiorul costumului meu spațial alb, o să fie frumos.
Pe Lună o să fiu singură, dacă o să îmi vină să țip o să o pot face în voie, o să pot să fac acrobații prin atmosfera ei rarefiată și-o să sar sus-sus-sus pentru că, nu-i așa, atracția gravitațională e de șase ori mai slabă acolo.
O să mă întind pe jos și-o să privesc cerul infinit, o să număr stelele, asteroizii, cometele, sateliții, munții de gunoi cosmic, navele extraterestre, îngerii și toate celelalte corpuri celeste.
Din când în când o să închid ochii și-o să adorm.
O să rememorez toate și tot.
O să îi pun niște întrebări arzătoare lui Dumnezeu și, fiindcă tot sunt acolo, poate o să îmi și răspundă.
N-o să mă atingă nimeni și n-o să ating pe nimeni, n-o să mai aud nimic uneori - sau poate o să încep sa aud muzica sferelor. Poate o să încep să rezolv ecuații și să descifrez tainele Universului, toate îmi vor fi brusc mult mai clare, de unde venim și încotro mergem, toate vor fi altfel văzute de pe Lună.
O să uit tot.
O să mă plimb mult, kilometri peste kilometri peste kilometri, ani și ani, în căutarea iepurelui din Lună.
N-o să-l găsesc.
O să îmi fie dor de mâncarea de pe Pământ și aș prefera să nu îmi fie dor de oameni.
O să îmi fie dor de ploaie și de aer, pentru că la un moment dat o să mi se termine oxigenul.

Mormântul Elefantului

În seara asta scriu cu Buena Vista Social Club și cu o fetească neagră în sânge - al cărei efect piere încet, din păcate - cu o supă așteptându-mă să o termin în oala luată de pe foc în bucătărie și cu Radu ghemuit-culcușit sub cuvertură.

Vineri seară am făcut înghețată cu cafea și rom și ciocolată rasă, oarecum dansând pe Buena Vista Social Club în bucătăria casei, a ieșit cam bună, așa, le-am lăsat-o altora moșternire, o să mai fac o porție în curând, musai, poate chiar mâine.

Postarea asta trebuia să fie despre empatie, neuroni-oglindă, bebeluși, învățare, comunicare, emoții, iubire, adulți și altele. Dar nu mai am poftă să scriu despre așa ceva.

Mi-ar plăcea momentan să trăiesc într-o țară sud-americană, mi-ar plăcea să trăiesc la mare sau lângă o apă oricum, să mă scufund în apă din când în când, apa mă relaxează și mă liniștește, aș vrea să umblu 20 de km printr-un câmp până pic lată de oboseală, aș vrea sa mă trezesc în zori în fiecare zi și să aud păsările cântând, aș vrea să îmi miroasă a fân proaspăt cosit, aș vrea să fac băi de soare și să scriu poezii în proză.

Minutul 17 și ceva, s-a schimbat ritmul.

Îmi amintesc zilele din copilărie în care stăteam pe-afară, în fața blocului, și jucam cărți, campionate îndelungi din diverse jocuri, ședeam jos pe trepte, jos pe beton, jucam-jucam-jucam, eram cu toții cartofori, uneori spărgeam semințe, parcă.

Îmi amintesc vremurile când fugeam în pădure, trebuia să ajung acasă înainte să își dea seama mama că lipsesc din fața blocului, nimeni nu îi păzea pe ceilalți. Umblam prin pădure deși nu aveam deloc voie acolo, de frica oamenilor răi. Și era un loc, îi spuneam Mormântul Elefantului, eram convinși de o poveste pe care nu știu cine o născocise,  cum că acolo fusese îngropat acum multă-multă vreme un elefant ce venise în Suceava cu circul, ni se părea un loc sacru, extrem de misterios, plin de farmec, magic, în visele și fanteziile mele nocturne mormântul elefantului se deschidea, coboram în el, în pământ, în întuneric - și înăuntru se petreceau lucruri adânci, ascunse, al căror loc nu l-aș fi găsit mai potrivit niciunde altundeva.

A venit cândva circul în Suceava, aveau și elefanti, am fost și eu la circ atunci, fugeam de la școală în pauze ca să vedem elefanții scoși la plimbare, mâncau frunze din copac, niște uriași gri rupând din niște copaci tineri, subțirei, pe cartodrom.

M-a izbit acum amintirea unor vise recurente, ce e drept nu am mai avut un asemenea vis de mult timp - cobor în subteran, într-o lume care e un soi de lumea-cealaltă, lucuri necurate-rele se petrec pe acolo, unele lucruri sunt îngropate acolo, nu îmi amintesc precis acum, din păcate. Adâncurile alea sunt întunecate, luminate roșiatic și pline de mister, mă înfioară, cobor și cobor, explorez.

"Fui la ilusión de tu vida".

Ritm nou.

Când eram mică eram un copil vesel, energic. Apoi m-au copleșit grijile, tristețile,gândurile, sensibilitățile, altele, nu mi-am mai revenit vreo 20 de ani sau mai mult, oare mi-am revenit vreodată? Nu știu, nu cred.

"A caballo vamos pal monte"

Îmi amintesc cum stăteam în grădinița din spatele casei bunicii, pe un scăunel pe aleea mică de beton de lângă casă, erau acolo doi brazi, multe flori, coacăze. Casa bunicilor îmi bântuie visele, mereu, mereu.

Îmi amintesc zăpada scârțâind sub picioare în zilele cu ger strașnic, îmi amintesc atât de multe și totuși mult prea puțin.

Miroase a bujori, bujorii roz pe cale să se ofilească, totul se ofilește, of.

Nu pot să scriu despre nimic serios-științific aici.

Mă duc să termin supa. 

Cartofi noi cu ardei iute, ghimbir și usturoi

...și un ou ochi moale și niște roșii cherry. Sau prânzul meu de azi.

Cred că e cel puțin a patra oara în ultima lună când îmi gătesc asemenea cartofi. Îi fac tot mai iuți mereu, aș vrea să amorțesc și pace și tot nu reușesc. De obicei îi mănânc fără altceva alături, azi aveam și câteva roșii cherry puse la pachet de Radu și am căpătat și un ou de țară.
Cartofi din-ăștia face mama mea la cuptor și pune în tavă boia de ardei nu prea iute, usturoi și ghimbir proaspăt ras - ce rezultă e armonios și bun-bun-bun. Cred că are rețeta de la Jamie Oliver, nu știu precis, pare a fi ceva gândit de el. Pe aici pe unde stau nu-i pot face în cuptor (sau nu am răbdare și nici timp), nu am avut boia și cred ca nici ghimbir proaspăt nu era prin casă. Așa că am pus cartofii noi, mici și frumoși, cu tot cu coajă, la prăjit și-ntre timp am pregătit într-o strachină amestecul de mirodenii - fulgi de ardei iute, puțin ulei de măsline în care au stat la macerat ardei iuți, jumătate de linguriță de ghimbir pudră, un cățel mare de usturoi tocat, sare, încă niște ulei ca să se lichefieze amestecul și să se ungă bine cartofii cu de toate. Toate cele de mai sus merg puse și la prăjit (deși ghimbirul pudră pus în uleiul de prăjit nu știu cum merge, cred că e mai bine să fie pus acolo proaspăt), dar asta în cazul în care nu intenționați să mai folosiți uleiul cu pricina la ceva mai apoi. Când s-au făcut rumeni-aurii-frumoși cartofii, i-am scos, i-am tuflit în farfurie, i-am amestecat bine-bine. Am tăiat roșiile, am prăjit oul. Cantitățile pentru mâncarea asta așa simplă nu sunt fixe, fiecare poate să-și pună după pofta inimii de toate - combinația de mirodenii e însă sigur bună. M-am dus sus în camera, le-am fotografiat în fel și chip, din n-șpe unghiuri, le-am așezat pe un tocător de lemn (că de, tot e rețetă a la Jamie Oliver), nu mi-a plăcut nimic din ce-a ieșit. M-am lăsat păgubașă, am luat și eu un cartof în furculiță că leșinam de foame, l-am trecut prin niște ulei rămas pe fundul farfuriei - și m-a lovit în sfârșit inspirația, am făcut o serie de fotografii ca cea de mai sus, am ales-o pe asta, sper că e bună.  E un început, oricum. Am obosit, nu am poftă de munci intelectuale, cred că mă duc să gătesc din nou. 

Câțiva pași

Uneori aș vrea să dansez și nu am cu cine, dansez singură prin cameră, prin mine.

Alteori aș vrea să mă plimb.

Lumea e frumoasă, mult prea frumoasă.

Azi m-am trezit imitând pe stradă legănarea unui baiat, unui tânăr, ritmul lui, urca dealul cu o chitară în cârcă, purta un hanorac și avea niște șnururi albe atârnând de glugă, se legănau ritmic, de colo-colo, m-am legănat și eu, nici nu știu dacă în realitate sau în sinea mea, ce mai contează, l-am imitat și l-am simțit, tânăr și fraged și emotiv, puțin trist, trecând pe lângă mine.

O plimbare prin cartier, țigani prin case vechi, țigani prin curți, oameni carnali, mulți, sfidători-liberi, îmi amintesc doar un culoar lung, ferestre, niște rufe puse la uscat, poate niște mizerie, niște țigani mici fugind, un țigan grizonat cu mustață privindu-mă lung, am plecat.

O curte cu o alee mică ducând spre casa părăginită și pierdută aproape sub verdeață, mică, joasă, cu acoperișul mare și copleșitor, separându-mă de curte un gard de fier forjat, dalele de piatră ale aleii sărite, ierburi crescând sălbatic în locul lor. I-am făcut o fotografie.

O casă părăsită, pe ea atârnând iederă, două ferestre mari acoperite cu scânduri bătute în cuie, crăpate pe ici pe colo, nu mai știu ce culoare avea, nu mai știu nimic, deasupra gardului pusă sârmă ghimpată.

Niște femei la balconul unei case cu mai multe etaje, lângă niște rufe puse la uscat, privindu-mă.  

Străzi și străduțe, la un moment dat am ieșit undeva și nu mai știam nici de unde vin, nici încotro ar trebui să o apuc, lumea e un labirint, până la urmă am recunoscut ceva din stradă și-am plecat mai departe.

M-am dus la vale, l-am întâlnit pe băiatul cu șnururile legănânde. 

Mi-a atras atenția un loc plin de verdeață peste drum de parc. O deschizătură într-un gard mai mult improvizat, o potecă mergând spre o casă, la vale. O casă prea frumoasă, fără ferestre, fără uși, toate smulse, rupte, podeaua pe jumătate smulsă, gunoaie înăuntru, lumina pătrunzând înăuntrul ei prin găurile cele mari ale pereților, frunze și vegetație, pustiu, pereții exteriori scorojiți, frumos colorați, grinzile din lemn întunecat sub scoperiș, cioplite frumos. Câini lătrând undeva, la distanță nu foarte mare. Am coborât trepte pietruite, pe lânga casă. Puțin mai departe, o movilă cărămizie - bucăți de pereți, bucăți de-acoperiș, sau așa îmi pare. Alte clădiri ceva mai departe în pustiul vechi și verde. Nu am mai îndrăznit să înaintez. "Spitalul dermato venerian" am văzut scris apoi, din stradă, pe o tăbliță pe un chioșc. Urmează să fie demolat. 

Un miros familiar, un miros vechi și tulburător din curtea și casa bunicii simțit pe lângă o casă, un miros de verdeață și poate nu numai, m-am ridicat pe vârfuri și-am adulmecat peste gard, nu știu a ce mirosea, nu mi-am dat seama. 

Am găsit drumul spre casă, ultima parte a drumului, soarele și căldura, poarta cărămizie - sau așa îmi pare. Un ceai în bucătărie. 

Muzică, aș vrea să dansez, dansez în mine.  

Haine

Mi-e prea somn ca să mai încropesc altceva afară de o postare-întrebare despre haine.

Până acum ceva vreme, nu eram nicidecum conștientă de ce soi de haine îmi plac realmente sau mi se potrivesc realmente, se potrivesc adică felului meu de-a fi, viselor mele, ideilor mele despre cum sunt și cum aș vrea să fiu, cum aș vrea să trăiesc...și așa mai departe.

Asta probabil din cauză că am fost cumva deconectată de corpul meu pentru foarte-foarte multă vreme (mai întotdeauna) și-atunci nu m-am îngrijit mai niciodată de aspectul lui și niciodată nu am avut o relație prea bună cu afurisitul de corp. 

Totuși, cumva și cândva în ultimii ani am început să îmi fac o idee despre hainele pe care mi le doresc și care mi se potrivesc. Nu știu însă la ce bun, pentru că dulapul meu e plin tot de foarte diversele haine cumpărate sau moștenite de-a lungul multor ani în care habar nu am avut precis ce vreau, am luat bucuroasă ceea ce am primit de la sor-mea mai mare și când am cumpărat ceva am luat tot ce era mai ieftin și într-o măsura sau alta mai drăguț. 

Zilele astea aș purta doar ce mi se pare mai frumos și mai potrivit mie dar ce am prin dulap mai (foarte) rar corespunde cu ce mi-aș dori. Oricine dorește poate să își facă o idee despre ceea ce caut și ceea ce mi-ar plăcea să port căscând gura pe contul meu de pe Pinterest, aici. 

Singura și măreața mea problemă e ca habar nu am de unde să fac rost de asemenea haine - deși nu sunt nicidecum în vreun stil ieșit din comun, mi-e foarte-foarte greu să îmi găsesc asemenea haine în magazinele obișnuite, găsesc foarte rar ceva ce să fie realmente ce mi-aș dori și mi-ar trebui. Are cineva vreo idee sau vreo recomandare, pe unde aș putea căuta și găsi asemenea haine (și accesorii și așa mai departe)? 

Cam atât. 

Pa-pa

Mă simt adesea în ultima vreme de parcă mi-ar fi plecat rațiunea la plimbare, într-o călătorie într-o țară străină si exotică pe care nu am cum să o mai cunosc în lipsa ei, pa-pa, Miruna dând timid din mânuță cu ochii ei albaștri largi deschiși de mirare, din sforțarea de a face ceva ce are un înțeles abia cuprins de mintea ei micuță, pa-pa intelect, pa-pa, la revedere, unde ești și ce mă fac eu fără tine, unde e unealta muncii mele?, uite-o, nu-i!, nu mi-a mai rămas mare lucru, nu știu de ce să mă apuc, să mă apuc de fund și să sar în sus, așa spunea parcă bunica mea cândva acum o mie de ani. 

Oamenii sunt ciudați, închiși în corpurile lor și inaccesibili, ce trist, aș vrea uneori să îi citesc, aș vrea să fiu o muscă pe pereții sufletelor lor, să ma uit în ei cu o indiscreție supremă, mai ales în unii, nu mi-ar mai trebui altceva, extaz, poate doar puterea de a zbura de acolo oricând vreau sau să pot să închid miriadele de ochi de muscă în sufletele oamenilor în care mă situez și mă holbez și să rămân totuși înăuntrul lor atât cât vreau, în liniște, da, totul ar fi minunat, atât de dubios, ciudat, indiscret, perfect.

Mă liniștește să scriu pe-aici dar nu pot să fac asta tot timpul, să scriu mereu, să stau mereu cu ochii în ecran și să tastez frenetic, clape de pian, tactactac, ochii se usucă și vai, lumina albastră, miopia, forte miopia, lentile de contact ce se usucă, dioptrii crescânde, tot mai mult, tot mai mult, până o să ajung oarbă, baba oarba prin parcarea din fața blocului din Suceava, o sa mă urc pe ceva deasupra pământului, sunt câteva asemenea locuri în parcare, te urci pe ceva și baba oarba te găsește mult mai greu. 

Corpul meu prost făcut, cernobîlian.

Viața mea emoțională, ducă-se pe pustie, fâl-fâl.

Noaptea trecută am stat trează, m-am culcat pe la cinci în zori, la un moment dat am stat pe terasa-balcon de vorbă cu vecinii, am ascultat muzică și am cântat și m-am rotit vâj-vâj cu scaunul, era să îmi sucesc piciorul pe podeaua acoperita cu gresie alunecoasă și am stat mai mult și mai mult de vorbă cu unul din ei, unul poetic-sentimental-puțin-teatral-și-beat (dacă citești asta și descrierea nu corespunde, te rog să mă ierți și să nu te superi) a fost tare frumos.

Să fiu singură, prezentă și trează în mine, nu știe nimeni cum e, chiar nu știe, eu cu mine, intens și neștiut, rău și bine.

Iată și părul meu, mai nou e cam portocaliu sub soare, nu se asortează cu hainele mele roz, dragele de ele, oribil, oribil, oribil, îl tot spăl să se ducă nebunia. 

M-am mai trezit în zori zilele astea pentru o scurtă vreme, apoi am adormit la loc, m-am trezit pe la ora la care m-am culcat ieri, iubesc zorile și în zori, nu știu de ce, cântă miriade de păsări, ciripesc nemaipomenit, de obicei mă trezesc atunci limpede-cristalină, totul mi-e clar, mintea și inima.

Muzica, băiete, și dă-i bice, călătorim până departe, îmi vine să cânt.

Noapte bună.

Versuri

Din toate cărțile mele cu versuri de-ale țăranilor aleg și-mi plac doar unele, doar cele mai pline de emoție. 

De-ar fi dorul ca vântul,

S-ar aprinde pământul. 

*

Săraci dragostele noastre

Ne-au rămas pustii pe coaste

Ș-am fost eu vineri la ele:

Răsărise viorele,

Viorele flori adânci, 

Când le vezi, mândruțo, plângi.

*

Săraci cărările mele!

Cum crește iarba pe ele!

Las să crească,

Boii-o pască,

Crească cât îs gardurile,

Ca s-o bată vânturile

Ca pe mine gândurile.

*

Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș codrului:

Codrui-i jalnic ca și mine,

Că nici frunză nu-i rămâne,

Numai goale crengurele

Să le bată vânturele,

Vânturele, vremurele,

Ca pe mine gândurele.

Balcic

De vineri până sâmbătă am fost în Balcic. De mai multă vreme îmi doream să ajungem acolo. A fost nemaipomenit de frumos însă mult diferit de așteptările mele.

Nu prea mă pricep eu, însă încerc să îl descriu.

Când am ajuns era ceață, o ceață densă, acoperind dealurile înalte. Tot orașelul e construit pe dealuri abrupte, verzi, pline de vegetație, unele curmate printr-o prăpastie, mărginite de pereți din calcar alb. Presărate peste tot pe dealurile abrupte sunt case, vile, uneori izolate, înconjurate de vegetație, alteori înghesuite unele în altele. Străzi în pantă, unele pietruite, trepte. Sunt și case și clădiri vechi, unele de tip turcesc, având catul de sus ieșit în afară, albe sau cu zidurile din piatră. La intrarea în Balcic sunt blocuri urăte, pe măsură ce cobori spre mare începe zona vilelor și a clădirilor mai vechi. Jos de tot, lângă mare, sunt iar vile dar și hoteluri mari - mai ales hoteluri - apoi, la marginea mării, terase-restaurante, separate de hoteluri de-o alee cu chioșcuri și tarabe cu suveniruri, magneți, pălării, vederi. Balcicul are și un mic port, cu o macara sau două, o zonă pentru vase pescărești, mai mari și mai mici, apoi o zonă pentru câteva yachturi și mici bărci pescărești și pescari cu rutina lor tihnită, bărci plutind repejor spre port în timp ce deasupra lor zboară agitați nuștiucâți pescăruși. Sunt multe diguri pe care stau oameni și privesc spre larg sau pescuiesc în tihnă, mișcându-se încet, rar, lin, așteptând. Marea era calmă, liniștită, limpede, aproape lipsită de valuri și mai mult gri, reflectând norii și ceața. Meduze plutind la marginea digurilor. Miros de pește și de scoici putrezite din loc în loc. O clădire mare, o fabrică probabil, dărăpănată, un hotel imens și urât în construcție. Două clădiri vechi, părăsite, pustii, aproape de mare, pe una e scris cu chirilice "taverna". Câteva petice mici de plajă, pe-unul din ele scoici micuțe al căror sidef e colorat, pătat în violet - nenumărate nuanțe de violet și, pe ici pe colo, indigo. Micul castel al reginei Maria, o casă născocită de o femeie, grija și atenția ei pentru a alege, ordona, colecționa obiecte și frumos. Grădina lui amenajată cu aceeași grijă, un spațiu plin de semnificații, oglindire atent gândită a unei lumi interioare, totul atent ales și așezat. Foișorul îmbrăcat în iederă, două cascade, capela micuță cu ziduri din piatră, băncile - o bancă micuță din piatră în mijlocul unui urcuș greu, o bancă din lemn, cioplită, din drag pentru măestria meșterilor țărani, o bancă din lemn și metal, cu linii moderne, ale vremurilor ei. O parte de grădină, cea mai frumoasă, amenajată deasupra "cuibului singuratic" al reginei, e terasată, cu plante crescând aproape sălbatic pe zidurile ce mărginesc o potecă șerpuită pe-abruptul dealului. Presărate prin gradină, vile cu ziduri albe sau din piatră  și acoperișuri cu olane cărămizii, cu ferestre nu prea mari, cu ramele din lemn brun-închis, delimitând mici ochiuri, pătrățele din sticlă - construite și ele cu respect pentru arhitectura veche a locului, nemaipomenit de frumoase și de armonioase în mijlocul belșugului de vegetație. Apoi grădina botanică, ce cuprinde tot fostul domeniu regal, atât de parfumată - am mirosit liliac, bujori, lămâiță, salvie, mai multe soiuri de lavandă, mentă parcă, rozmarin, tarhon. Erau și cireși înfloriți, covoare de flori mici si colorate, nenumărate neamuri de cactuși, trandafiri așteptând să le vină vremea să înflorească - și multe altele, dar atât am reținut. Am degustat vin. Am mâncat: guvizi prăjiți, o supă extraordinară de pește, o salată cu roșii, vinete și ardei copți, lipie cu brânză, napolitane cu halva. Am dormit într-o cameră mirosind a umezeală și poate mucegai, cu tapet roșu-burgund pe un perete. La micul dejun, nimic remarcabil afară de napolitane; am băut două cafele. Mi-a părut rău când am plecat. Ne-am promis că ne întoarcem. 



Aș fi pus aici și fotografii -  însă le las acum, le postez poate mai tărziu,  singure, ca să-și spună povestea singure.

Visam un Balcic scăldat într-o lumină anume, orbitoare poate, visam la un Balcic întâlnit prin lucrările pictorilor interbelici, Tonitza și altii, și într-un roman citit acum un an sau doi sau trei într-o vară, Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Din toate am rămas doar cu vagi amintiri - case mici și albe, mahalale pe dealuri, turci, tătari și țigani, calcare, căldură multă și uscată și o lumină aparte, copleșind totul. Din roman, pe care l-am uitat aproape complet și pe care l-am recitit pe jumătate de duminică până luni, îmi rămăsese în minte doar o vagă amintire a Balcicului, țesută în mine din câteva fragmente. Am rămas cu o vagă amintire a unei zile de plajă acolo, o femeie observând ce e în jur, apoi o mahala undeva sus, case albe și sărăcăcioase, exotismul oamenilor și cele două personaje între care se înfiripă ceva si-apoi o noapte, o furtună, un cort și un sărut, o scenă frumoasă - și atât.

"Mi se părea că abia acum descopăr Balcicul. Parcă eram într-altă lume, pe undeva prin Maroc, aşa cum îl ştiam din desenele lui Ştefan Popescu reproduse într-un album şi din filme. Casele erau adăposturi răzleţe, mai scunde decât un stat de om, şi rudimentare ca nişte desene stângace de copii, adică un fel de cuburi strâmbe, cu două ferăstruici, cu geamul împărţit în patru, o uşă şi un coş. Unele erau din stuf, nespoite, altele spoite galben-violent, altele în roz-ţipător, dar cele mai multe, albe de te dureau ochii. Îţi venea să strigi: „Ajunge, e prea mult alb!” Ferăstruicile, cât un ghiveci de muşcată – floare care aproape nu lipsea în geamurile cârpite sau sparte.
Fiecare din colibe avea câte o vatră strâmbă şi o droaie de copii aproape goi cu picioare ca fusele, cu pântecele umflat.
— Atâţia ochi negri frumoşi şi atâţia dinţi albi ai mai văzut? m-a întrebat Alex.
— Nu. Dar nici atâta mizerie.
— Uite o casă cu lacăt, îmi arătă Alex.
Coliba era ceva mai mare decât cele obişnuite; lacătul – imens. Celelalte nu aveau nici clanţe, nici broaşte, nici lăcat. Înăuntru, unele aveau, ca mobilă, câte o saltea sau două, pe jos; altele, o rogojină. Numai în câteva din ele am văzut divan de acela turcesc, scund şi îngust, de-a lungul pereţilor, cum aveau şi bunicii la Constanţa, şi tingiri de cupru atârnate pe pereţi. Nu era nimeni înăuntru. Toată viaţa era afară. Un tătar bătrân, cu barba albă şi cu turban roşu, lat, aşezat turceşte în faţa cocioabei lui, o fetiţă de vreo cinci ani, cu un copil de câteva luni în braţe, o femeie cu sânul gol, alăptând un plod, un băiat care cânta Cara-câz pe o vioară cu două coarde numai, o fată care venea cu o cobiliţă pe umeri păreau, în cadrul acestui cartier oriental, pânze într-o expoziţie de pictură.
Copiii s-au strâns în jurul nostru, cu mâna întinsă;
— Dai parale. Dai parale.
De ce înaintam, coborând şi urcând, colibele luau înfăţişări de case.
Aveau câte o curte, erau mai apropiate unele de altele, cu număr la poartă, şi drumurile voiau parcă să devină străzi.
Copiii în jurul nostru se înmulţeau:
— Dai parale. Dai parale.
Am făcut imprudenţa la început, când erau mai puţini, să le dau câţiva lei.
— Rău ai făcut, mi-a spus Alex. Să vezi ce o să păţim acum.
De peste tot se adunau, chemaţi parcă de larma unei tobe, copii de toate vârstele. Nu mai puteam înainta. Stăteau în faţa noastră şi se produceau cu tot ce ştiau: fetele dansau, graţioase, ridicau mâinile din coate, pocneau degetele mijlocii cu cele groase, în chip de castaniete, şi toţi, în cor, cântau tărăgănat Cara-câz.

— Cara-câz înseamnă fata neagră, mi-a explicat Alex Apoi i-a întrebat pe ei: Dar Ghürlü unde e?
Mai mulţi au întins o mână şi au spus: „Dai parale”, iar cu mâna cealaltă au făcut un semn din care am înţeles că, dacă le dă bani, o aduc pe Ghürlü Alex le-a dat câte un leu. Câţiva băieţi au zbughit-o. Ceilalţi, cu mâinile întinse, vorbeau cu toţii deodată, în limba lor, de data asta părând să aibă drepturi, încruntaţi. Nu înţelegeam decât atât: „Dai parale”.
— Într-o zi mi-au tras treningul de pe mine. Cu ăştia nu-i de glumit! Mi- a atras atenţia Alex.
Am întrebat, amuzată:
— Cine-i Ghürlü?
Alex a răspuns, zâmbind misterios:
— O să vezi.
Mi-a trecut prin minte că Alex ar putea fi îndrăgostit de Ghürlü. Băieţii s-au întors parcă mai mulţi decât plecaseră. Între ei – o fetiţă. Ţinea mâinile la spate, se legăna, puţin stingherită de privirile noastre, lăsa capul în jos, sau îl ridica şi parcă întreba: „Ce doriţi?” Noi tăceam şi o priveam uluiţi. De sub basmaua albastră ieşea o coadă neagră, lucioasă, încolăcită chiar în mijlocul frunţii. Cum de şi-o fi descoperit pieptănătura asta ciudată, care-i venea atât de bine? Ochii lungi de tot, castanii, catifelaţi, albul albăstrui şi trist ca un amurg, privirea lor când resemnată, când uimită. Colţurile ochilor, spre nas,
erau foarte apropiate, iar liniile lor curbe se deschideau exagerat de mult, ridicându-se apoi, ca nişte cozi lungi, pe tâmple. Marginea pleoapelor parcă era desenată cu un vârf de cărbune. Nasul pornea drept în prelungirea frunţii, gura – desăvârşit arcuită – se închidea cu buze pline şi roşii sau se deschidea pentru a ne arăta potcoava albă a dinţilor mărunţi, şi totul era încadrat în ovalul armonios al obrazului.
— Tu nu vrei parale, Ghürlü?
A clătinat capul şi m-a privit cu ochii măriţi, în timp ce-şi strângea şi mai mult mâinile la spate şi se legăna ca o trestie:
— Nu, nu.
— Ghürlü nu ia bani, a surâs Alex.
Ghürlü ne-a dansat şi ea. Parcă era o plantă legănată de vânt. Aş fi vrut, la plecare, s-o iau cu mine. Îmi părea nefiresc s-o las acolo, cum mi-ar fi venit greu, zărind o piatră rară în drum, să trec mai departe, fără s-o ridic. Alex mi-a spus că Ghürlü e orfană şi o creşte tot cartierul. Corul: „Dai parale, dai parale”, a reînceput. Alex a reuşit să-i împrăştie, ameninţându-i cu bătaia, dar, o clipă mai târziu, făceau iar zid înaintea noastră. Gluma se îngroşa. Din pragul unei case, un bătrân, cu Turban alb, a venit cu băţul şi i-a împrăştiat, dar o parte din ei s-au adunat iar, cerc viu în jurul nostru. Atunci i-am făcut să înţeleagă că nu mai avem bani la noi, c-o să le dăm acasă. De data asta ne-au lăsat să mergem mai departe, iar ei au venit după noi, cântând liniştiţi Cara-câz. Între mine şi Alex se legăna cuminte Ghürlü. De după dealurile aurii, în liniştea caldă a serii, se auzeau clopoţei de turmă.
— Luna e sus, păcat, a spus Alex, trebuia să ne fi urcat pe un deal mai înalt, puţin mai înainte, s-o vezi cum răsare de după Capul Caliacrei."

Cu trenul

Mi-am amintit ieri de trenuri. 

Cand eram mică, țineam foarte mult la o locomotivă cu aburi garată în depoul din satul bunicilor și mă pasiona un tren internațional verde, care trecea o data sau de două ori pe zi pe linia ferată apropiată de casa bunicilor, cu mare viteză, șuierând într-un anume fel. Era trenul de Moscova. Oriunde aș fi fost și orice aș fi făcut, când auzeam trenul de Moscova apropiindu-se fugeam cu sufletul la gură în grădină sau la o poartă din curte ca să îl pot vedea și să îi pot face cu mâna.

Până acum vreo 4 luni, cea mai mare parte a calatoriilor mele prin lume au fost făcute cu trenul. Aproape nouă ani am mers în fiecare lună cu trenul până la Suceava și înapoi, câte 7 ore dus și 7 ore întors.

Deseori, visele mele sunt și ele pline de trenuri - trenuri pe care le pierd, trenuri ce mă duc în locuri necunoscute, în locuri noi și ciudate, trenuri ce mă duc la bunici, în locuri de mult timp pierdute.

Mi-am amintit azi dimineață de-un fragment dintr-o carte pe care-am citit-o acum mai multă vreme, o carte ce mi-a placut mult-mult - Zenobia lui Gellu Naum. Din toata cartea, fragmentul de mai jos mi-a rămas cel mai clar în minte și mi-a plăcut cel mai mult - aș vrea să fug și eu așa cu trenul uneori, să iau primul tren spre nicăieri anume, să cobor, să descopăr, să simt toată poezia din jur, să mă bucur, să fiu așa de liberă.


"18. înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul cînd trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar cînd ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.
Vara, cînd oboseam sau cînd arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcîmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.
Iarna, pe şosele pustii, vîntul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de spaimă, vîram cîteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo pînă se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsînd altora locul.
Aşa se face că, pe cînd locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mîncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.
La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors pînă unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu pînă la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
Cît a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrînd parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemuisem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborît.
Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scînduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise cîteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.
Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?", am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul", se ghicea un drum în beznă, pe lîngă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnînd vitele şi scîrţîit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfîrşit de lung; izbeam în dreapta şi în stînga, orbeşte, cu sacul de mînă, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atîţia cîini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu, unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învîrteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit nici unul să alunge haita.
La capătul satului m-am oprit să răsuflu, cîinii rămăseseră în urmă, le auzeam mîrîitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lîngă un pîlc de salcîmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adînc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.
După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din cînd în cînd şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bîjbîit pe fundul gropii pînă ce am găsit, apoi am adormit.
Cînd m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Cîinii se liniştiseră.
Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zis că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie galben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pîlc de salcîmi, m-am culcat la umbra lor.
Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din cînd în cînd, prinsă la gît cu o cureluşă subţire."

Ușa sensibilă

Camera mea cea mare și frumoasă are o ușă prea sensibilă. Poate nu întâmplător.
Ușa mea vibrează, se mișcă, se trântește, bubuie în funcție de mișcările din casă. Ușa mea este mișcată de cele mai mici și subtile lucruri și-mi dă fiori și mă tulbură.

Poate nu e tocmai întâmplător că tocmai camera mea are o asemenea ușă.
Doar de aș fi și eu pe interior așa de luminoasă, ordonată, neaglomerată și armonioasă cum e camera mea.

De când mă știu am o ușă prea sensibilă. Cea mai mare parte a vieții mele am urât chestia asta la mine. Să fii copleșit de emoțiile proprii mult prea des, mișcat și mișcat și mișcat, înnebunit în vâltoarea propriilor gânduri, tulburat și lipsit de odihnă, mișcat de lumea exterioară ție și permeabil față de ea chiar dacă nu îi dai atenție și locuiești mai mult în tine, copleșit și înnebunit de tot ce e prea strident pentru simțuri, prea mișcat de oameni și emoțiile lor chiar dacă te străduiești să ții ușa închisă cu trei rânduri de lacăte - pentru că ușa e prea sensibilă și ce e dincolo ajunge la tine invariabil.

De fiecare dată când ceva nu-mi dă pace, când mă tulbură, nu știu ce și cum să mai fac ca să mă anesteziez - ca să îmi aflu liniștea, odihna, concentrarea, puterea de a lucra ceva.

Acum vreo 2-3 ani, neștiind ce să mai fac cu mine, căutând cu frenezie o soluție, un anestezic, am dat de o autoare și de cărțile ei despre oamenii care-s prea sensibili. Mi-am cumparat două din cărțile astea și m-au ajutat să înțeleg într-o măsura mai mare ce e cu mine - și să pun ceva mai mult preț pe felul meu de-a fi și pe oamenii ca mine. E un club foarte select și frumos Clubul Celor Prea Sensibili dar mai nimeni nu-și dorește să facă parte din el. Mi-e somn și vreau să mă culc și nu mai am răbdare să scriu - vă las cu testul ăsta, cine știe ce rezultat vă iese (aș fi curioasa). Dacă nu e clar deja, eu obțin mereu un scor măreț.