Subsol

Îmi aduc aminte cum intram, pe cand eram mică, în adăpostul antiaerian de sub blocul de-acasă din Suceava.  Erau patru intrări în adăpost din câte îmi amintesc, lăsate deschise într-o vreme în care curtea era plină de copii. La baza blocului, spre exterior, dincolo de limita pereților, pe-o lățime de vreun metru și jumătate, sub niște plăci de beton, există un tunel acoperit cu plăci de beton - ce lipseau într-o anumită zonă pe vremuri, lăsând un șant adânc într-una din marginile interioare ale blocului în formă (aproximativă) de L (cu tendințe spre U, dacă punem și scara E). În șantul ăla cădeau din când în când mingi, gunoaie, animale, intrând în adâncurile pământului, adâncurile adăpostului. Mai erau apoi alte trei intrări în subteran lăsate descoperite. Blocul e construit pe un deal așa că, în capete, tunelul se ridica puțin deasupra nivelului solului iar intrările, late de vreun metru și ceva și înalte de vreo 50 de cm, erau lăsate deschise. Mai era apoi o gaură în pământ, o intrare în tunel, undeva la baza scării de bloc unde locuiam eu. 

Nu-mi amintesc cine a avut ideea, nu îmi amintesc ce vârstă aveam, dar într-o bună zi am intrat împreună cu majoritatea copiilor, prietenii și vecinii mei, sub pământ, în tunel. Nu mai țin minte pe care dintre intrări am intrat prima dată. Știu că le-am încercat pe toate în cele din urmă, oricum.
Era beznă înăuntru. De când mă știu am o oarece pasiune pentru lanterne. Pe vremea aia aveam una mică și subțirică primită de la tata, semăna cu un stilou și cu o lumânare în același timp iar capătul în care avea becul era dintr-un plastic verde translucid, lumina nu foarte puternic dar îmi plăcea enorm de mult, a fost și este lanterna mea preferată pe lume. Pe asta știu că am folosit-o în principal pe atunci, prin subsol. Îmi amintesc lumina ei verzuie. Îmi amintesc foarte bine mirosul de canal umed, dealurile de pământ și gunoaie pe care le coboram spre adâncuri, cum intram și mergeam aproape ghemuiți, apoi ne destindeam și întindeam putin trupurile la baza dealului. Apoi urmau intrările foarte înguste deschise între segmentele tunelului - pentru ca era împărțit în mai multe secțiuni - și efortul de a ne strecura prin spărturile alea înguste, de a trece mai departe, spre pântecele pământului. Acum că mă gândesc, cred că tunelul cu pricina era de aerisire - acum sunt închise intrările parcă, și-n caz de atac aerian și lume postapocaliptică o să ne sufocăm cu toții în adăpost. Tunelul duce spre zona de sub apartamente, în care sunt mai multe camere foarte încăpătoare, corespunzând poate structurii apartamentelor din bloc, nu mai țin minte. Știu că nu aveam toți lanterne și foloseam și lumânări - cumpărate de la biserica de lângă bloc sau luate din cutia conținând resturile celor aprinse de credincioși pentru vii și morți. Cred ca am ajuns să folosim în principal intrarea dinspre pădure, pentru că de-acolo se ajungea mai ușor în adăpostul antiaerian, la odăi. Băieții au amenajat la un moment dat o odaie sau două și-și petreceau zilnic niște timp în pântecele pământului, uneori împreună cu fetele. Îmi amintesc mănunchiuri de lumânări aprinse într-o odaie, lumina lor slabă și roșiatică. Urma apoi un joc - ascunsa-prinsa în întuneric, la care participam cu toții, fete și băieți. Se stingeau luminile, lumânările. Era beznă deplină, miros de beci și ceară și fum de lumânări. În întuneric cineva trebuia să găsească sau să prindă pe cineva. Era ceva infantil-erotic, foarte inocent și totuși nu prea, ciocniri de corpuri prin beznă. 

Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aș zice, poate, "bine". Am impresia că s-au deschis ușile adâncurilor mele, că răbufnesc de acolo toate lucrurile neglijate într-o lungă căutare a liniștii, odihnei, ordinii, luminii.

Am impresia că am deschis o poartă spre niște adâncuri din care nu știu precis ce-o să răsară.

Am o poftă ciudată de viață, ceva țipă în mine. Mai ales simțurile mele mult neglijate își cer nu știu ce drepturi, ochii, mâinile, nasul și papilele, urechile, toate tânjesc după ceva, după intensitate, sunt treze și vor să exploreze, să simtă...și-apoi sunt copleșită de nevoia de a consuma, exploata, exprima, arde cumva ceea ce trăiesc.

Mă scufund într-o mare străină, în ape ciudate - și încerc în diverse moduri să ies de acolo, să respir. Când reușesc, debordez de-o energie nouă și ciudată, sunt prezentă în lume (ce lucru intens și ciudat pentru mine) și debordez de o poftă de o viață nu tocmai luminoasă, solicitantă pentru simțuri, intensă pentru corp, riscantă poate, oricum îmbătătoare.

Cred că vreau să urc pe un munte, doar că momentan umblu tulbure și dezorientată, pierdută poate, printr-o pădure.

Trece dorul mărunțel

Am descoperit cântecul ăsta al Mariei Tănase într-o noapte, acasă la Suceava. De-atunci e preferatul meu din toate cântecele ei. Îl pot asculta la nesfârșit. Și-l cânt și eu cu drag și încântare din când în când.

Foaie verde didițel, 

Pe deal pe la Cornățel,

Trece dorul mărunțel,

Cu dragostea după el - 

Ca vaca după vițel,

Ca oița după miel.

În versuri

Pentru că nu mă pot aduna și concentra și pentru că tot am aici în odaie, la îndemână, o carte cu versuri, din care unele-s tare frumoase...

Pentru că uneori versurile astea, rodul minților unor țărani analfabeți, mi se par mai frumoase ca oricare altele. Și pentru că prin ele își vădesc și ei frumusețea.

Frunză verde trii zmicele,
Pe sub lună, pe sub stele, 
Pe deasupra casei mele
Sboar-un stol de rândunele.
Acele nu-s rândunele,
Acele-s gândurile mele.
Eu mă bat cu gândurile
Ca apa cu valurile,
Pe sub toate malurile.
Mă culc să mă odihnesc,
Gândurile mă topesc. 


Eu mă duc, codrul rămâne,
Frunza plânge după mine.
Frunza s-o legăna-n soare,
Eu mă legăn pe picioare;
Frunza s-o legăna-n vânt
Eu mă legăn pe pământ. 

Un fel de-a comunica, un fel de-a atinge

Cred că aveam în jur de 16 ani când am început să fiu fascinată de fețele oamenilor. Am descoperit cam pe atunci că, dacă mă uit destul de mult și de bine la un om, pot să percep și să simt nu numai ceva din ce simte dar și ceva din felul lui de a fi. Cam tot pe atunci am descoperit voluptatea cea mare a privirii oamenilor.

Întâi am început să desenez fețe de oameni. Nu am putut mai niciodată să desenez după un model, nu unul viu oricum. Simțeam nevoia să imi exprim emoțiile cele multe și mari și copleșitoare cumva, așa că le-am desenat sub forma unor chipuri de oameni, născocite, ivite din mine. Mi se pare și astăzi că poate cel mai reușit desen pe care l-am făcut vreodată e ăsta (scanat cândva prin tinerețile mele și adăugit cu un efect ieftin in photoshop pe fundal, cred ca un "ocean ripple"):

Nu eram prea fericită pe vremea aia, după cum se vede. Ce învățam și exprimam eu pe atunci sunt câteva din literele unui alfabet emoțional, înscrise pe chipurile oamenilor.

Nu am mai desenat nimic de foarte mult timp și uneori simt nevoia să fac asta din nou. Nu pot. Nu cred că aș putea să creez ceva valoros în felul ăsta. M-am oprit asupra visului de a fotografia oameni - aparatul e o ascunzătoare, o mască în spatele căreia mă ascund, din spatele căreia pot privi, analiza, simți, înțelege. Poate nu suprind prea bine ceea ce văd - însă simpla experiență a privirii mă mulțumește.

Voiam să scriu, de fapt, despre un fel de comunicare, un fel de comunicare ce mă fascinează, mă atinge, mă încântă și uneori mă tulbură foarte tare. E vorba de toate lucrurile pe care nu le transmitem prin cuvinte ci prin simpla noastră prezență fizică, prin corpul nostru, toate gesturile mici pe care le facem și, mai ales, prin ochi și privirea lor. E vorba de banala - mai curând deloc banala - comunicare nonverbală, sau cum i-o fi zicând. Toată lumea comunică într-o măsură sau alta în felul ăsta. Fascinant mi se pare însă cum unii oameni - în special bebelușii dar și unii adulți - percep și înțeleg într-o măsură mai mică sau mai mare, cuprinzând cu privirea și apoi cu mintea, fără să mai fie nevoie de cuvinte, alți oameni. Unii poate percep doar o anumită vibrație emoțională, alții sunt capabili de mai mult chiar.

Mă întreb uneori dacă sunt singura care visează oameni simțindu-le lumile interioare, simțindu-i (uneori, deseori, nu întotdeauna însă) - simțind ceea ce sunt, cum sunt, ce simt, cum mă simt pe mine.

Să fii astfel simțit, să fii astfel de transparent - e un mod de a fi atins, îmbrățișat cu blândețe - sau poate, uneori, lovit. Orice astfel de privire e o atingere.

Poveste cu un dor trecător

Nu știu dacă sunt de vină primăvara, soarele, căldura, mugurii și florile, dacă o fi muzica, dacă o fi de la locul în care mi-am petrecut zilele în ultimele două saptămâni (cu aproximație), dacă e legat de oamenii cu care am avut de-a face acolo, dacă sunt de vină anii de singurătate și de tăceri în preajma unor cărți și caiete, anii de cufundare în sine, toți și prea mulții ani de cumințenie prea mare și prea multă, de rutină, lunile recente de alergătură și anii de îndatoriri domestice de care ajung sa fiu sătulă, dacă e vorba de pornirile autoritare pe care nu le mai pot suferi și de abuzurile față de spațiul personal pe care, tot așa, nu le mai pot inghiți, dacă e din cauza fricii imense și intense în fața tezei pe care nu prea cred c-o pot scrie la timp și care s-a transformat brusc din lucrarea visată ani de zile într-o povară uriașă de care nu știu cum să scap, dacă e vorba de vreo nevoie mare și intensă de frumos și de artă trezită la viață în mine din nou, dacă e vreo silă de tot ce e rodul prea bogat și prea complicat al minților și-al științelor, daca e corpul meu prea plin de poftă de viață și de energie...poate că e de la toate, poate e doar din cauza unora din lucrurile astea, poate e din cauze neștiute, poate e din cauze nemenționate. M-au izbit zilele trecute - ca și altă dată, de altfel, pentru ca nu e prima dată, doar că mereu trec peste - o poftă ș-un regret pentru o altă viață, alta decât cea reală a mea. Aș face uneori totul altfel, aș încerca să fiu altfel și altcineva, aș alege altceva. Trec de la a fi o ființă liniștită în pielea și viața ei, una aproape fericită, la a fi o alta, una în plină furtună - sau în plin butoi cu melancolie. Și m-am măcinat și m-am foit și am regretat toate lucrurile ce nu au fost sau nu pot fi și am visat la o eliberare de toate și m-au fascinat tot felul de fantasme - deși m-am luptat cu mine să mă abțin și să nu fac asta. Și m-a durut rău capul - probabil din cauza frământărilor - și-am fost tulbure și lunatică. Oricum ar fi, nu am unde și cum fugi și oriunde m-aș duce nu pot scăpa de mine, nu prea am ce să fac, nu am unde mă ascunde altundeva decât în mine și-n gândurile mele.

Uneori stările astea se rezolvă cu un roman citit - sau poate cu mai multe. Reușesc în felul ăsta să trăiesc viețile altora și-s satisfăcută așa. De multe ori se rezolvă cu o poveste derulată și trăită în mintea mea, o poveste care e în linii mari aceeași mereu, una pe care îmi imaginez că aș scrie-o, aș transforma-o într-un roman - dar sunt aproape convinsă că n-o s-o pot scrie niciodată, din lipsa vreunui talent deosebit pentru a scrie, mai ales a descrie. La urma urmei sunt la fel de mulțumită și cu visul de a scrie, cu planul, cu entuziasmul, cu trăirea unei povești în lumea și taina mea. Trăiesc ceva oarecum similar îndrăgostirii atunci când încep să mă pierd în povești și-n viețile oamenilor din ele. Ca și atunci, totul e încă plin de mister, mintea și simțurile și sufletul vor să descopere, să cunoască, să atingă, să cuprindă, să îmbrățișeze - și totul e atât de fermecător și sunt dornică să devorez, să explorez, să călătoresc tot mai departe în teritoriul ăsta vast, să mă scufund, să trăiesc, să simt și să savurez.

În fine.

Am revenit la bibliotecă după o absență ce mi se pare lungă. Am pierdut un mic recital de pian luni la prânz. Păcat. Dar azi a mai fost unul, o bucurie. Nu pot scrie ce trebuie să scriu de fapt - însă scriu lucrurile astea, atât de personale, ca să le pun pe un blog, al meu, ca să am emoții apoi pentru că le citesc unii și altii.

Azi e marți. Custozii îmi zâmbesc frumos, pentru că azi mă recunosc și nu mai avem nevoie de cuvinte, de întrebările și de restul cuvintelor stereotipe, de zi cu zi. De parcă aș fi fugit în lume, aș fi umblat prin furtuni și deșertăciuni și agitații și pasiuni și-acum mă întorc la vechii mei prieteni liniștiți, eu, cititorul risipitor - și ei mă primesc zâmbind tăcuți și e așa de bine. Biblioteca e refugiul în care îmi găsesc liniștea și echilibrul, locul în care pot să mă încui ziua întreagă fără niciun regret pentru lumea de afară, ferită de orice mare ispită. E sihăstria în care se sting emoțiile mele. Mi-am găsit loc la margine, sub acoperișul de sticlă, pot privi cerul, pot asculta sau ignora micile zgomote ale celorlalți refugiați - sunete șoptite ale cărților, mâinilor, tastelor, buzelor - și mă pot bucura de compania lor liniștită.  

Înăuntru

Înăuntru sunt singură în marea asta albă, e liniște, nu știu încotro e mai bine să o iau. Dar îmi place locul ăsta și-aș mai zăbovi un pic aici.

Mi-e dor să scriu aici pe blog. Nici nu știu despre ce. Mi-e greu să scriu. Dar mi-e dor să scriu pe aici. 

Marea

Deși am o mie de alte lucruri de făcut, nu îmi pot lua gândul de la mare.
M-am gândit drept urmare să pun aici câteva imagini din călatoria de anul trecut, ca să nu mă bucur singură de așa priveliști.
Nu știu dacă astea sunt niște peisaje extraordinare în Grecia - poate că sunt ceva comun și sunt zone și mai și pe acolo. Dar mi se par nemaipomenit de frumoase și mi-e dor să miros marea, să-i văd nenumăratele nuanțe de albastru, să ma scufund în apa ei sărată.

Buletin de știri

Am băut niște fetească neagră demidulce de la Beciul Domnesc sau cum îi zice - ea și cu cea de la Prahova Valley sunt cele mai bune din soiul ăsta de pe piață, după părerea mea și-a lui Radu.
(De fapt, feteasca neagră si negrul de Drăgășani sunt cele mai bune vinuri/soiuri românești din cele câteva încercate de noi până acum.)
Asta după ce m-am chinuit să fac niște falafel - până pe la ora 00 fără ceva. A ieșit ceva...
Și m-am pleoștit, după activitatea asta și vin.
Dom'le, nu îmi mai ajunge timpul. Am în sfârșit parte de ceva energie, sunt în sfârșit mai bine dispusă, în genere, așa - în linii mari, că-n alea mici nu bag mâna-n foc că sunt și nici nu vreau să cercetez. Și vreau să fac așa de multe lucruri! Așa de multe! Am așa o listă lungă de lucruri pe care le-aș face bucuroasă...Am parte de zile în care sunt tare ocupată și faptul că reușesc să fac ceva într-o zi, orice, contribuie substanțial la voia mea bună...și-aș face tot mai multe, tot mai multe. Și-s așa înceată. Mi-a zis mama mea cândva că am doar două viteze: încet și foarte încet. Mare adevăr.
Nu îmi mai ajunge timpul așadar. Aștept să se lungească zilele cumva.
Aș scrie și aici, aș mai posta, dar nu mi-ajunge timpul.
Așa.
Ce să mai zic?
Îmi place să merg la bibliotecă. Să stau cu nasul în cărți vechi. Să scriu cu rollere sau linere - sau cum le mai zice acum - multicolore pe un carnețel sau pe un caiet.
Să merg pe jos de la BCU spre metrou - spre stația lui 381, de fapt.
Să cumpăr cărți deși știu că trebuie să mă opresc pentru că, în curând, n-o să mai am loc pentru ele.
Să împrumut romane de la bibliotecă, deși nu am mai făcut asta de multă vreme.
Îmi place să merg 10 km ținându-l pe Radu de mână, să luăm trenul dintr-o gară pustie numită Voila sau altcumva, să mâncăm covrigi cu de toate toată ziua în Brașov, să facem fotografii precum turiștii japonezi.
Îmi place să stau pe fotoliul meu din colțul meu de cameră, lângă bibliotecă.
Îmi place tare mult colțișorul ăsta al meu.
Îmi place să îmi beau ceaiul sau cafeaua dimineață.
Mi-ar plăcea să nu mă mai trezesc dimineața pururea obosită, cu dureri de spate și de cap.
Îmi place să mă întâlnesc cu niște prieteni - deși asta se întâmplă mult prea rar.
Îmi place când e răcoare în cameră, îmi place să am flori în casă.
Visez în continuare să mă trezesc devreme dimineața dar nu fac asta niciodată.
Vreau să merg iar la înot, să merg iar cu bicicleta.
Mi-ar plăcea să (mai) ajut pe câte cineva, să mai ajut oameni.
Îmi place să scriu despre ce îmi place, mă face să mă simt bine.
Îmi place sa fac băi de soare în mijloacele de transport în comun.
Cam atât, pentru ca trebuie să trimit un e-mail restant de multă vreme.

Vreau niște zăpadă.

Despre părinți și copii

În ultima vreme am gândit niște gânduri ce cred c-ar trebui împărtășite lumii, supuse dezbaterii, etc.
Citesc bloguri, majoritatea bloguri de părinți cu copii mici și foarte mici. Contextul e mai larg de atât dar e de-ajuns să plec de aici.
Sunt în țara asta nenumărate femei care sunt nevoite să se despartă de copiii lor de numai 11-12 luni sau poate mai multe, în cazul cel mai fericit, pentru a se întoarce la munca salariată, la serviciu. Și situația lor și a copiilor lor tare mă mai revoltă. Nu știu de unde să pornesc în a-mi expune ideile.
Eu am crescut cu mama tot timpul acasă. Știu că mama mea a renunțat la multe pentru asta, că și-ar fi dorit să mai muncească și în afara casei. Știu în același timp că prezența ei lângă noi trei, zi de zi, a însemnat enorm de mult pentru noi - nu vreau să fiu lipsită de modestie, dar suntem niște oameni bine crescuți, cu bun simț, bine școliți și bine citiți, foarte bine hraniți, ținem mult să fim împreună și s-avem o relație caldă și apropiată cu oamenii dragi nouă...ținem foarte mult unii la alții, la relațiile bune în familia noastră și la părinții noștri, in special la mama. Cele mai dragi două ființe pentru mine sunt mama și Radu - făra ierarhizare. Pe mama o iubesc de-mi dau lacrimile numai când mă gândesc la asta. Și știu cât de mult, de enorm de mult a muncit mama pentru noi toată viața. Eu respect și prețuiesc foarte mult tot ce-a făcut mama de-a lungul timpului, pentru noi. Mă frustrează însă o lipsă de echilibru în gândire pe care o regăsesc chiar la mama - nu știu din vremea cărei generații de femei a început lucrul ăsta dar s-a împământenit ideea că o femeie care stă acasă și are grijă de casă și de copii nu lucrează, o femeie care nu este salariată, nu e angajata cuiva nu are un serviciu, nu are de lucru, practic. Mama mea, una dintre cele mai harnice persoane pe care le cunosc, consideră că o femeie trebuie musai să fie angajată și mai ales salariată (subliniez) ca să se poată considera realizată, independentă, demnă de stimă de sine. Așa a fost crescută mama, cu ideea asta, și sunt sigură că are o părere proastă despre sine și ce a realizat ea în viața asta tocmai pentru că nu a fost salariata cuiva - chiar dacă a muncit și a făcut atât de multe lucruri bune de-a lungul timpului, chiar dacă e o femeie foarte creativă si inteligentă care-a crescut trei oameni și se pricepe să facă și a făcut o mulțime de lucruri. Știu că e bine si plăcut să ai un venit propriu - dar ma întristează că femeile din generația mamei mele dar și multe altele din generații mai tinere nu au foarte clar în minte cât valorează munca făcută fără plată în bani și nici că poți să fii demnă, împlinită și bine plătită nefiind salariată.

Așadar, nu vreau să spun că toate femeile ar trebui să stea acasă să aibă grijă de copiii lor și de cele ale casei - și atât. Vreau să spun, în primul rând, că ar trebui să depășim, tot mai multe și mai mulți, anumite mentalități nocive. Ceea ce femeile fac acasă și pentru copiii lor este enorm de important și de valoros și nu poate fi cuantificat în bani. Este o muncă enorm de utilă societății. Mamele noastre ar trebui să primească toate medalii, să li se ridice statui.
În al doilea rând, sunt frustrată de rezultatul unei lupte pentru drepturi, pentru libertăți. Ceea ce feminismul a urmărit să obțină pentru femei e bun - mai multă libertate, mai multe drepturi, mai multe opțiuni. În timp însă, opțiunile s-au redus semnificativ. Ceea ce pentru femei putea să insemne libertate și drept de a alege s-a transformat ușor - sau abrupt - în normă, obligație, necesitate. De nevoie, trebuie să te intorci la munca de 8-9-10 ore pe zi chiar dacă bietul tău copil e încă foarte-foarte mic. Pentru stat, dreptul femeilor de munci, de a face orice vor ele, când vor, e o oportunitate pe care o speculează pentru angrenarea lor în mecanismul și visul creșterii economice perpetue, fără limite, așa cum a fost el conturat până acum. Citiți strategiile Uniunii Europene - pentru binele nostru, zice-se, Uniunea e avidă de resurse umane, tot mai multe cât mai multe, care să intre în malaxor, în mecanismul predefinit-prestabilit pentru noi, fără să-și pună prea multe întrebări despre calea pe care o apucă. Economia nu-și și nu-ți permite să nu produci bani vreme de minim 8 ore pe zi. De aceea nu-și și nu-ți permite să îți crești tu, atipic, copiii. Nu e UE chiar bau-bau - caută să promoveze si flexibilizarea muncii - dar mai ales a celei salariate. Independența de salarii și de marele capitalism nu e promovata prea mult, nu există interese pentru asta într-o lume în care puterea politică derivă de regulă din cea economică iar puterea economică a unor companii le permite acestora să depășească și să supună puterea politică a unor state. Eu cred că putem să ne putem întrebări și putem schimba ceva, dacă ne străduim.
În toată viața ta - și a copiilor tăi - apuci să îți petreci toate zilele, tot timpul alături de copilul tău vreme de un an sau doi. Atât. Apoi, doar resturile - câteva ore seara si numărul fix de zile libere la care îți dă dreptul legea si statutul de salariat. Și tații sunt și ei, săracii, de mult absenți, în cea mai mare parte a timpului, din viața copiilor lor. Mă supără nu numai că mamele sunt absente - nici tații nu au o soartă mai bună, chiar de ar dori să mai stea și eu cu familiile lor. Sunt educați că rolul lor major este să muncească pe brânci și să producă bani - nu au altfel de model, nu sunt, majoritatea, invățați să fie prezențe active și calde în familiile lor. Iar femeile nu numai că lucrează în afara casei nu știu câte ore dar mai muncesc pe brânci și odată ajunse acasă. Nu mai spun de veșnicele discuții și lupte pe marginea normelor privind cine ar trebui să facă ce, care ar trebuii să fie rolul femeii și care cel al bărbatului într-o relație și-o familie și-o casă. Și-aici am niște păreri...poate altă dată o să scriu și despre ele.
Iaca: muncești pe brânci departe de casă și copii cea mai mare parte a zilei. Pentru că altfel nu te poți întreține, pentru că altfel nu ai ce le da de mâncare copiilor, pleci la muncă undeva departe în zori, lași copilul în îngrijirea unor străini (dacă nu ai noroc de bunici ieșiti la pensie sau de femei-rude-prietene incă prea tinere pentru a fi angajate) sau a unor instituții, străine și ele. În grija altora, oricum, fie că ești femeie sau bărbat. Nu prea ai alternative. Nu există flexibilitate prea multă, e foarte greu să îți croiești alt tip de drum. Trăiești încercând să jonglezi cu munca, familia și ce dorințe de viață bună mai încap între. Ți se pare - și este, într-o mare măsură - foarte greu să găsești căi alternative, să poți să îți hrănești familia, să ai un acoperiș deasupra capului și, în același timp, să poți să petreci mai mult timp cu aceeași familie, să îți educi tu propriii copii, să îi hrănești bine, cu mâncare făcută de tine, să le împletești o căciulă sau chiar un pulover, să le construiești o casuță de păpuși...și să fii o prezență în viața lor - în loc de o absență.

Ce mi-aș dori, într-un prim rând, ar fi ca femeile să înțeleagă și să prețuiască și munca în casă și pentru familiile lor - și bărbații la fel, musai și bărbații. Într-un al doilea rând, tare mi-aș dori ca libertatea să fie libertate, să existe realmente alegeri, ca tot mai mulți oameni să poată să își permită și un program flexibil, dacă vor, să știe că e ok să caute un asemenea program și că ar putea să reușească să-l și obțină. Cred că oamenii ar trebui să prețuiască și flexibilitatea programului și timpul suplimentar petrecut împreună cu cei dragi lor.

Cred că e vremea să ne băgăm adânc în minte că trebuie să existe și căi alternative, moduri alternative de-ați câștiga existența - poate așa o să le născocim, înmulțim, urmăm tot mai mulți dintre noi.

Cred că e vremea să ne educăm copiii, fetițe și băieți, în ideea că nu doar munca salariată și, de altfel, nu doar munca plătită este valoroasă - și că e plină de sens și de importanță munca și prezența părinților în propria casă și timpul petrecut împreună. Și în ideea că ar trebui să fie liberi să își aleagă drumul și că ar trebui să existe mai multe drumuri.

Și-apoi, musai, e cazul să presăm lumea asta să devină un loc mai liber, un loc în care ai realmente alternative. Nu știu cum - e de văzut. Ma oftică foarte mult îngustimea și micimea gândirii celor ce concep politicile sociale în țara asta. De ce nu i-a venit vreunuia, spre exemplu, ideea simplă de a permite mamei în anul al doilea și al treilea de viață a copilului să se întoarcă la slujbă dar cu un program redus, primind în același timp o sumă mică, o eșalonare a banilor pe care i-ar fi primit în al doilea an de concediu maternal, pentru o perioadă de 2 ani, să zicem??? Măcar până la trei ani să poată să fie alături de copiii lor... Sunt sigură că o muțime de femei s-ar întoarce bucuroase la o slujbă cu jumătate de normă, primind jumătate din salariul lor normal și ajutorul ăla de la stat (plătit tot din banii contribuabililor ca ele, vorba aia), ar plăti impozite și contribuții din care și-ar scoate pârleala și statul și toți ceilalți beneficiari ai diverselor programe de protecție și securitate socială. Copiii ar avea parte de prezența iubitoare si grijulie a măcar unui părinte, pentru mai mult timp, în viața lor. Și asta e doar o idee, o alternativă, ce-ar fi meritat poate să fie luată în considerare.

Știu, sunt sigură că foarte mulți părinți suferă pentru că nu pot petrece mai mult timp împreună cu copiii lor. Și foarte mulți copii, la fel. Mi se pare foarte trist și cred că ar fi cazul să încercăm, fiecare dintre noi, cumva, să schimbăm treaba asta.

Senin în Brașov

Răducul de dimineață.

Supă de legume cu pesto și parmezan

...sau un soi de Ribollita, o minunată supă italiană de legume.

Sau "supa de lucs". Sau supa pe care am anunțat-o acum o lună și ceva...

Ori nu am mai avut timp să scriu pe aici, ori nu am mai avut poftă.

Sunt foarte bucuroasă că s-a încheiat anul trecut și a început anul cel nou. Niciodată nu am mai fost (așa) bucuroasă că s-a încheiat un an. Am mari speranțe, mari dorințe pentru 2013. Sunt entuziasmată tare de ceea ce se anunță pentru anul ăsta. Sper că nu degeaba. În orice caz, printre multe altele, îmi doresc să mă țin de scris pe aici. Deci iată de ce scriu și postez iarăși.

De-asemenea, sunt foarte bucuroasă să constat că a început să aibă o viață independentă blogul meu - aproape în fiecare zi mai intră câte cineva, mai multe persoane chiar, pe aici.

Revenind, nu i-am zis supei "Ribollita", simplu, pentru că nu am respectat întocmai rețeta pe care o aveam. Am suplimentat cantitatea de lichid, nu am pus fenicul in ea, nici spanac, după cum spunea rețeta originală...și nici nu am servit-o  turnând-o peste felii de pâine albă, conform rețetei. Dar a ieșit oricum grozav de bună.

 

Supă de legume cu pesto și parmezan*

Preț: 15-20 de lei (depinde de unde cumpărați ingredientele și în ce sezon)

Număr de porții: 6-8 porții generoase (dar nu bag mâna-n foc pentru estimarea asta, din păcate)

Ingrediente: 3 linguri sau 45 ml  de ulei de măsline; 2 cepe tocate; 2 morcovi tăiați felii; 4 căței de usturoi, striviți; o bucațică de țelină-rădăcină sau două tije de țelină, tăiate bucățele; 2 dovlecei măricei feliați; 400 de g de roșii tăiate cubulețe, proaspete sau din conservă; 2 linguri sau 30 de ml de pesto, făcut in casă sau cumpărat; 400 g fasole pre-fiartă sau din conservă; 2,5-3 litri bază de supă de pui sau de legume; sare și piper măcinat; *parmezan sau, mai ieftin, brânză grana padano rasă.

+ O oală în care să încapă toate ingredientele de mai sus. 

Mod de preparare:

1. Încălzitți uleiul în oala în care preparați supa și adăugați, atunci când e uleiul încins, ceapa, morcovii și usturoiul și perpeliți-le vreme de vreo 10 minute la foc mic. Adăugați apoi dovleceii și perpeliți-i și pe ei inca vreo 2 minute împreună cu cele de mai sus.
2. Adăugați roșiile, pesto-ul, fasolele și lichidul și dați focul mai mare, până când supa începe să clocotească. Dați focul mai mic și lăsați supă să fiarbă liniștit vreme de 25-30 de minute sau până când legumele sunt fierte. Adăugați sarea și piperul.
3. Serviți supa presărând peste ea, din belșug, parmezan sau o brânză similară și vă bucurați de așa minunăție.

Să vă spun și cum am făcut eu pesto-ul. În mod normal, sosul pesto se face cu semințe de pin dar eu nu aveam prin casă așa ceva așa că am făcut fără - și-a fost oricum reușit. Am cules de pe balcon o mână de frunze de busuioc și ceva crenguțe de oregano - cantitatea poate varia, după poftă și inspirație. Le-am spălat și le-am pus în blender. Am curățat vreo 2-3 căței mici de usturoi și i-am pus și pe ei în blender. Deasupra am turnat ulei de măsline (3-4-6 linguri, nu mai știu) și am mai pus și, să zic, o lingură de grana padano. Din câte știu, nu e foarte strictă metoda de preparare a pesto-ului - cel putin nu e pentru mine. Am blenduit bine totul și-a ieșit ceva foarte gustos și foarte parfumat. Am pus toată cantitatea rezultată în supă - așadar mai mult decât indica rețeta - și nu i-a dăunat deloc, dimpotriva, a ieșit bună de tot și foarte plăcut aromată.

Brânza grana padano se găsește, bună și mai ieftină, la Lidl - sau la Mega Image, deși de-acolo nu am luat si nu știu cum e. Tot la Lidl am văzut că se găsește și sos pesto deja preparat, la borcan - de văzut și cât de bun este. Nu-mi place să menționez numele supermarketurilor pe aici dar na, trebuia să precizez de unde le puteți lua.

Poftă bună și mare și pe curând, sper eu! :)

Ceva bun cu cartofi și mușchi afumat

Într-o seară nu știam ce să-i gătesc lui Radu pentru felul doi. Apoi m-a pocnit inspirația și am născocit chestia asta:

Ceci n'est pas une quiche.

Am consultat experții (mama si sor-mea) - nici cu ajutorul lor nu i-am putut da un nume. Nu e un quiche, nu sunt niște cartofi gratinați, nu este o frittata, nu este o musaca. I-am arătat Elizei (a.k.a. emisfera estică, a.k.a. ghilimei) fotografiile din colajul de mai sus pentru feedback artistic și a denumit ceea ce-a văzut, fără să-i expun dilema mea, "budincă cu cartofi și bacon". Poate chiar se potrivește denumirea dar am un pitic și nu-s de-acord nici cu ea, probabil pentru că chestia nu conține bacon de fapt iar numele de budincă mie îmi evocă ceva dulce cu multă cremă. Așadar vă prezint....

Ceva bun cu cartofi și mușchi afumat

Preț: 13-14 lei

Număr de porții: 4-6

Ingrediente: 7-8 cartofi mici spre medii; 3 ouă; 200 ml smântână pentru frișcă; 100 ml lapte; 80-100 g mușchi crud afumat; o ceapă medie tocată mărunt; ulei; sare și piper după gust.

+ o tavă rotundă cu diametrul de 27 de cm

Mod de preparare: 

1. Puneți cartofii, cu coajă, la fiert. Ungeți fundul si pereții tăvii cu puțin ulei. Curățați cartofii fierți, tăiăți-i felii și așezați-i în straturi în tavă, încercând să lăsați goluri mici si puține între felii - operațiune utilă pentru a obține un produs final relativ solid și cu o consistență relativ uniformă. Aprindeți focul în cuptor și lăsați-l să se încingă până la 180 de grade (treapta 6).

2. Între timp, perpeliți (nițel) ceapa în puțin ulei. Împrăștiați-o deasupra cartofilor, împreună cu uleiul în care a fost perpelită.

3. Tăiăți mușchiul în bucățele mici, lăsând la o parte câteva fâșii mai lungi (eu am lăsat 11, cred) pentru decor.

4. Bateți ouăle împreună cu smântâna, laptele, bucățelele mici de mușchi, sarea și piperul. Turnați amestecul în tavă, peste cartofi. Decorați suprafața minunăției cu fâșiile de mușchi, după inspirație sau după modelul din poză.  

5. Puneți tava în cuptor și lăsați-o la copt vreme de circa 20 de minute. După 10-15 minute începe să miroasă grozav de bine toată bucătăria. 

6. Mâncați, vă bucurați. 

Garantez că este tare bună și gustoasă născoceala mea. Pe final, câte ceva despre ingrediente. Am folosit un "Mușchi țărănesc afumat" (parcă așa îi este numele) de la Mega Image (din gama "Gusturi românești", e un soi de prosciutto și e foarte bun). Cartofii sunt din cei roșii, mai puțin făinoși decât cei albi și, cred eu, mai utili într-așa o rețetă. 

Țineți-vă bine pentru că, în curând, urmează o rețetă pentru o supă de lucs. 

Quiche cu brânză de capră și mentă

...sau "Quiche cu chèvre și mentă".

Toamna asta am mâncat pentru prima dată ceea ce francezii numesc simplu "chèvre" sau "chèvre mi-sec" - o brânză de capră în formă de cilindru, puțin învechită (sau "rafinată"), proces în urmă căruia centrul cilindrului rămâne moale și cremos iar exteriorul se transformă într-o crustă albă. Brânza de soiul ăsta are o aromă intensă de...capră. Am mâncat-o cu miere sau cu dulceață - cele două îndulcesc aroma brânzei, o întregesc si-o fac mult mai plăcută. Asta până am găsit rețeta de mai jos, am încercat-o și ne-am convins că se împacă foarte bine și cu menta. 

Quiche cu brânză de capră și mentă

Preț: 20-25 de lei

Număr de porții: 4-6

Ingrediente: 

(Pentru aluat) 250 de grame de faină, 125 g unt înmuiat la temperatura camerei, tăiat bucățele; 1 gălbenuș de ou; 1 praf de sare; 50 ml de apă;

(Pentru umplutură) 3 ouă, 200 ml smântână pentru frișcă; 250 g de chèvre (brânză de capră din soiul descris la început); câteva frunze de mentă; sare și piper. 

+ O formă de tartă de 27-28 de cm. 

Mod de preparare:

1. Cerneți făina într-un vas și faceți o gaură în mijlocul ei. Puneți în ea untul și începeți să îl amestecați cu făina, până o incorporați pe toată sau cea mai mare parte a ei. Apoi adăugați gălbenușul, apa și sarea. Frământați aluatul până totul este omogen încorporat.

2. Faceți un bulgăre din aluatul rezultat, înveliți-l în folie de plastic și lăsați-l în frigider cel puțin o oră și jumătate.

3. Întindeți aluatul rece, de la frigider, într-un cerc mare, cu un diametru cu câtiva cm. mai mare decât diametrul tavei. Asezați-l în tavă, tapetând și marginile ei. Faceți, cu furculița, câteva găuri în fundul aluatului. Dați drumul la cuptor si încălziți-l la 180 de grade - treapta 6.

4. Într-un bol, bateți cele trei ouă și smântâna, folosind o furculiță. Tocați câteva frunze de mentă și lăsați deoparte 5-6 frunze pentru decorarea suprafeței quiche-ului. Tăiați 7 felii subțiri de brânză și lăsați-le deoparte, tot pentru decorare. Tăiati restul de brânză în bucățele mici. Încorporați menta tocată și bucățelele de brânză în amestecul de ouă și smântână, adăugați sarea și piperul și amestecați bine.

5. Turnați umplutură în formă, peste aluat. Decorați suprafața  quiche-ului cu rondelele de brânză și frunzele lăsate deoparte. Puneți tava în cuptor și lasați-o acolo vreme de vreo 20 de minute. 

6. Mirosiți, gustați, vă bucurați. :)

În final, câteva cuvinte despre ingrediente. Noi am folosit doar 180 de g de chèvre și-am completat până pe la vreo 200 de g cu un camembert. Ca să nu iasă umplutura prea puțină am adăugat un albuș (soțul gălbenușului din aluat), suplinind cele aproximativ 50 de grame de chèvre lipsă. Am folosit doar 180 de grame pentru că am găsit, la Cora, un pachet de chevre de 180 de g. la 10 lei, asta fiind cea mai avantajoasă și ieftină variantă - cred totuși că s-ar găsi și alte variante la super- și hipermarketurile omniprezente. Menta o aveam congelată (am dat cam 1 leu pe o legătură la Piața Sudului astă vară) - bănuiesc, însă, că se poate folosi foarte bine și menta uscată. 

Cam atât deocamdată. :)

Supă de linte

Într-una din serile săptămânii trecute m-am apucat iar de gătit bunătăți - întâi, ca să am ce-i pune la pachet pentru prânz lui Radu; apoi, ca să am ce să mai fotografiez și să mai postez aici.

Radul meu nu se împacă deloc bine cu mâncarea de la majoritatea restaurantelor din București - are un organism sensibil și bănuim că prin bucătăriile lor se folosesc tot soiul de aditivi - în special potențiatori de aromă - ce-i fac rău. Drept urmare, gătesc cât pot eu de des și-i pun la pachet, în medie, cam două feluri de mâncare. Nu că m-aș lăuda, dar mâncarea mea nu-i cu aditivi, e gătită cu drag, special pentru el, e mult mai ieftină și, încet-încet (sper eu), tot mai bună.

Și pentru că tot îmi place tot mai mult să gătesc (ca sa nu mai spun: să mănânc!) mâncare bună-bună (boala asta e genetică, moștenită pe linie maternă) și s-o și fotografiez am decis să pun aici, de-acum încolo, rețetele și fotografiile cele mai reușite. Mă entuziasmează treaba asta și i-am găsit și un scop nobil - poate așa vor putea să mănânce și alții, cetitorii blogului meu, mai bine, mai sănătos și, în orice caz, mai ieftin decât la un restaurant. 

Felul întâi, de data asta, a fost o supă de linte. Felul doi va urma în postarea viitoare. 

Supa se gătește folosind următoarea rețetă:

Supă de linte

Preț: aproximativ 7 lei (foarte aproximativ, în funcție de ce am folosit eu - oricum, ieftin; multe ingrediente sunt în cantități atât de mici încât costurile lor sunt neglijabile)

Număr de porții: 4-6 porții 

Ingredinete: 225 g sau 1 ceașcă de linte verde; 75 ml sau 5 linguri de ulei; 2-3 cepe medii sau chiar mari, tocate mărunt; 2 căței de usturoi, feliați mărunt; 2 lingurițe de semințe măcinate de cumin; 1/4 linguriță de turmeric; 600 ml de bază pentru supă, de pui sau de legume; sare și piper; 2 linguri de pătrunjel tocat, pentru servire. 

Mod de preparare:

1. Puneți lintea într-o oală și-acoperiți-o cu apă rece. Puneți oala pe foc iute, lasați-o să dea în clocot și-apoi să fiarbă 10 minute. Scurgeți bine lintea.

2. Înfierbântați uleiul într-o oală (potrivită ca dimensiune pentru cantitatea de supă pe care-o gătiți) și prajiți în el ceapa, usturoiul, turmericul și cuminul vreme de 3 minute, amestecând mereu. Adăugați lintea apoi turnați în oală baza pentru supă și 600 de ml sau două cești și jumătate de apă. Lasați-o să dea în clocot apoi dați focul mic-mic și lăsați supa să fiarbă liniștit vreme de vreo 30 de minute, până când lintea e fiartă și moale. 

3. Folosiți un instrument de pisat sau blenderul pentru a mărunți sau transforma în pastă o parte din lintea din supă - operațiunea asta face supa să fie mai densă, mai cremoasă. Cand serviți supa puteți presăra pătrunjel tocat deasupra.

Eu am gătit supa asta cu o bază pentru supă din pui - adică o fiertură de pui. Am făcut mai multă si am pus doar fiertură din-asta la supă, nu am folosit fiertură+apă, așa cum zice rețeta. A ieșit foarte bună și așa. Vegetarienii sau cei ce postesc pot folosi fiertură de legume în loc de cea de pui. V-aș spune cum s-o faceți și pe asta dar nu știu nici eu ce și în ce cantități ar trebui să includă pentru un gust echilibrat. Eu supele și borșurile le fac ochiometric, ținând cont de ce am în frigider și de ce și cât îmi vine mie să pun în ele (constante sunt doar morcovii, țelina, păstârnacul, dar și cantitățile lor variază). Așa că nu știu cum e ideal să fac baza asta de supă cu legume...poate aflu și-atunci vă spun și vouă. 

Trebuie să mai spun câteva vorbe despre ingrediente. Lintea nu e foarte greu de găsit, mai ales cea verde - se găsește la super și hipermarketuri în genere și cu din-astea suntem împânziți. Cuminul se mai numește si chimion (și are denumirea științifică "Cuminum cyminum") - aveți grijă să nu-l confundați cu chimenul (Carum Carvi). Turmericul se mai numește și curcuma și este fooooarte galben (are o aromă aparte și colorează puternic în galben orice mâncare; poate înlocui cu succes șofranul - și i se mai zice, de altfel, "șofran indian"). Ambele pot fi găsite la magazine online de condimente (gugăliți vă rog), la plafare și magazine naturiste (între care se remarcă supermarketul naturist din piața Amzei), la magazinele cu condimente orientale (unul il știu eu la etajul pieței Obor, altul cică ar fi prin piața Crângași...și mai sunt și altele prin București), la Băcănia Veche (aici, din câte țin minte, puteți găsi aceeași marcă și aproximativ aceeași gamă de condimente pe care o găsesc eu în Paris la indieni însă la preț dublu, în genere), ș.a. Eu, fericita-norocoasa, mi le-am luat din Paris, unde, cum ziceam, sunt mult mai ieftine decât în România. Luați-vă fără ezitare, costă mai mult pe aici pe la noi dar se folosesc de obicei cantităti mici-mici din ele și-o să vă ajungă multă vreme - iar în mâncăruri fac minuni. 

Mica Indie, Paris

Una din zonele mele preferate din Paris. În imagini: magazine cu haine, bijuterii și alte lucruri stralucitoare - moduri diverse de manifestre a fanteziei admirabile-nemaipomenite a indienilor.
Din păcate - și in mod ciudat - cu magazinele cu mirodenii și cu restaurantele de aici nu am fotografii, deși sunt clienta lor fidelă.