nu mă trezi

de-a dura

cuvintele putregaie, cenușii și albastre și verzi
născocind, junghiind, veninoase
curg ici și colo,


am amețit, am amețit atât de tare
algo-pareză
rotofeie în întuneric.

La ceas de căşunare

Roşu fictiv violent

Neatins

Întins

Un mare mister

Am zis

Când te lungeşti şi îți zici 

Roşu aprins curgând peste gri peste toate

Acoperind ochii închişi

Tăceri şi găuri şi
Ficțiunile toate

Închidem programul

Treacăt

A trecut şi ziua asta, a mai trecut o zi.
Noi, bărbați de oțel, păşim cu paşi grei mai departe.
Cărnurile noaste lucesc metalic şi nu ştim
Nu cunoaştem
Străini
Mâini înghețate

Cotidianul

Câteva cuvinte pentru presă?
aş vrea o zi liberă
somn
o emoție caldă

Pietre

- Alo, alo?!!?
-...
- Aș fi crezut că e cineva acolo...
- Doar noi pietrele, am auzit atunci un glas zicând.
- Alo?!
- Suntem plate și ascuțite.
- ...
- Și tăcute.
- Și reci.
- Ah...
Și au tăcut.
Am lăsat jos receptorul.
Am strâns cablul în degete.
Am pășit pe gresia rece desculță.
O piatră, două pietre.

Cândva am avut un vis cu o stăncuță și-o piatră. 

Ceva, nimic, nu știu

Am făcut o baie lungă și fierbinte și simt nevoia să scriu, înainte să mă bag în pat, deși n-am mai nimic măcar interesant de spus, de scris, n-am energie pentru asta.
Nu reușesc să scriu sau să public nimic util sau frumos sau...despre ce să scriu acum? Despre cum am lucrat foarte mult în ultima vreme, foarte-foarte mult pentru mine, despre ce e rău și ce e bine în asta.

Despre cum îmi petrec ore tot mai multe și lungi în tăcere, singură într-o cameră. Eu și imaginile mele.
Despre cum am câștigat niște bani în ultima vreme și mă bucur de ei deși sunt așa de puțini.

Despre drumul de la grădiniță până acasă, făcut cu Miruna vineri și luni și azi, marți, despre ochii ei cercetând lumea și mânuțele ei încercând, atingând, învățând - pereți, garduri, frunze, coji de alune, bețe,...nu mai știu. Nu pot mai mult, deși aș vrea să scriu, să consemnez.

Despre baloanele mari de săpun din cadă, clăbuc al unui gel de duș, baloane mari și rare, semi-sfere pe care mi le-am imaginat, înainte să mă scufund în apă fierbinte, ca protectoare ale unor lumi, plutind de colo-colo. Respirația ținută, obrajii umflați de aer și inima pe care am început să o simt pulsând în piept destul de încet.

Aproape în fiecare noapte trag de mine să mai scriu. Să mai spun ceva despre ceva în imagini. Imagini, imagini. Nu reușesc să adun mai nimic în mine. Să mă adâncesc și să văd și să spun.

Locuiesc la suprafață, împrăștiată și uscată sau seacă adesea, îmi vine să spun. Sunt foarte obosită, deși mă mișc și muncesc - și, din când în când, stând ici și colo, mă tot copleștește o frică subită, intensă și scurtă, de ceva rău, mai ales de un cutremur.

Întrevedere