Conexiune

Aştept să mi se facă somn în Suceava. Am nevoie să scriu, cred.

Mă întreb dacă o să suprim şi postarea asta, dacă o să o ascund, după ce o public şi o las oleacă pe aici.

Mi-am făcut tot blogul privat pentru vreo săptămână, recent. Nu sunt sigură ce mă motiva mai mult - dorința să dispar simplu sau dorința mică, firavă, ca după ce dispar să încep să scriu (să scriu pururea, conform viciului stupid şi păgubos) în altă parte, la un moment dat, să scriu lucruri pe care nu m-aş ruşina, poate, să le citească lumea, să le arăt lumii chiar. L-am republicat pe ăsta, însă, satisfăcută fiind până la urmă de publicul alcătuit din o prietenă, nişte entități virtuale şi nişte fantezii (plus câțiva scotocitori de gugăl: oameni care caută rețete, tineri bolnavi de cancer şi pe Emil Brumaru).

Mare parte din timp şi din energie mi le-am cheltuit şi le cheltuiesc, în ultima vreme, dincolo de orice ocupație aparentă, încercând să aflu sensurile psihicului propriu - dar şi pe-ale altora, tangent. Încercând să fac nişte ordine în mine, să găsesc resurse, să fac ceva cu mine, să mă descurc. Nu-i ceva neobişnuit mie - dar e cumva mult mai intens. Fac asta şi ziua şi noaptea, fie că-s trează sau dorm. Dorm mult şi adânc şi visez mult şi tulbure.
Mi-e greață aproape, la un moment dat, de atâta substanță psihică, de cât mă scald şi mă scufund în ea şi beau şi respir şi diger şi absorb şi vomit şi excret şi iarăşi mă arunc şi mă scufund şi mă bălăcesc.


Mi se mai face dor de cursurile mele de tango. Mai ales de visul de conexiune şi comunicare tăcută pe care mi-l hrăneau. Ceva fantezie infantilă poate, probabil - nu ştiu.
Aveau ceva aşa de bun, terapeutic. Ore de lucru cu mine în corpul meu.
Îmi amintesc foarte rarele momente în care reuşeam să ajung la o stare în care existam paşnic, fără conflicte, şi relaxată în propriul corp. În care reuşeam să fiu prezentă şi atentă, relaxat, în corpul meu, şi deschisă față de un altul într-o stare calmă şi caldă. Nu prea am reuşit să fac asta cu altcineva de la curs, afară de profesorul meu - pe care îl simțeam, în momentele astea, deschis la fel ca mine, foarte prezent, ascultându-mă şi primindu-mă corporal şi emoțional, fără să fie în vreun fel invaziv, blând şi fără să mă judece, vorbindu-mi calm şi cald cu gesturile lui, conducându-mă. Rare momente în care simțeam că nervii mei hipersensibili şi ființa mea prea permeabilă mă şi ajută cu ceva - mă ajută să mă deschid şi să ma conectez, tăcut şi adânc satisfăcător, cu o altă ființă umană.
Aveam nevoie de condiții psihice speciale şi de un partener special - din păcate, mai mereu profesorul meu. Momentele miracol, rare, durau puțin. Îmi era foarte greu spre imposibil să îndeplinesc în ființa mea şi în corpul meu toate condițiile de mai sus pentru mai mult timp. Îmi zumzăia mintea de critici la adresa lucrurilor pe care le faceam eu greşit. Îmi pierdeam galopant încrederea în mine. N-aveam încredere în partener. Nu avea corpul meu încredere în el. Nu era doar o chestie mentală - mă tensionam toată, corpul mi se tensiona şi bloca, mă transformam din apă în lemn rigid, din cutie de rezonanță în zid. Îmi simțeam anxietatea în corp, în stomac, în piept, în umeri, în mâini. Mi se activa sistemul nervos simpatic (deloc simpatic) țipând: PERICOL!!! Îl alertau intens şi extrem de rapid schimbările de ritm, neprevăzutul, ceva perceput ca fiind negativ (lipsă de blândețe, de calm din partea lui, forța prea multă, frustrarile, judecățile, criticile lui, reale sau doar percepute-imaginate). Şi mai aveam şi eu uneori, față de parteneri, ceva frustrări, ceva negativ. Şi dăuna şi asta.
Afară de prof, statistic vorbind am dansat mai mult cu un gentilom francez destul de în vârstă şi un arheolog - cu cei doi din urmă reuşeam să mă mai relaxez dar nu să mă conectez realmente, nu în felul ăla.
Mă simțeam, deşi mă străduiam să mă echilibrez şi mai și reuşeam uneori, cumva inferioară şi nedorită ca parteneră de dans, ocolitã, evitată de mulți. Nu mă simțeam realmente bine în mine şi în corpul meu decât rar, rarisim. Eram, pentru mine, mare şi greoaie şi plină de tensiuni şi de blocaje. Imi striga mintea adesea: eşti defectă şi incompententă! Niciodată destul de bună deşi făcusem progrese. Mă comparam şi nu ieşeam bine.
Şi nu aveam cu cine - nu mai gasisem pe nimeni, afară de profesorul meu, niciun bărbat, doar nişte fete, femei, dar niciun altul pe care să îl simt la fel, niciunul ce să simt că mă simte, de să o simt în corp, în piept, niciunul cu care să creez şi să simt o energie pe care aş numi-o conexiune. Şi eşuam chiar şi cu el de foarte multe ori. Eşecul era sursă de lecţii şi creştere - dar nu l-am putut tolera suficient.

Descurajarea.

De ce nu se pot conecta oamenii?

După vreun an şi un pic de curs, deşi ştiam că îmi face bine în fel şi chip, nu m-am mai dus. Nu am mai avut bani pentru el, o vreme - şi-apoi...şi-apoi.
Periodic îmi fac un plan  - o să îmi cumpăr pantofi de dans, cu toc, o să mă îmbrac în rochie şi o să mă întorc.


E un copil ce plânge în mine. Urlă. Se mai linişteşte şi apoi se trezeşte iar. Şi iarăşi. Plânge. Urlă.
Ce vrei?
Vreau în braţe. Să fiu primită, cuprinsă, ținută, conținută.
Primeşte-mă.
Dansează cu mine în brațe prin casă.

un titlu oarecare

M-am lăsat de citit, m-am pornit să scriu, mi-am turnat niște vin într-o ceașcă după ce am mâncat o bomboană de ciocolată, după ce am spart niște semințe, după ce am făcut o baie. Și-n tot timpul ăsta am încercat să citesc un roman de împrumut - și vinul e acru acum, după ciocolată, proastă idee.
Nu știu cui îi scriu aceste lucruri absolut lipsite de interes - și de altele. Ştiu cui i le-aş scrie - dar asta-i altceva.
Terapeuta mea mă îndeamnă să mă apuc de scris într-un jurnal, mă gândesc acum la colecția de caiete, carnete și carnețele și chiar și agende, ce toate au sperat cândva că vor deveni vreun jurnal - dar mai niciodată, aproape niciodată, n-au reușit să ajungă. Maximul pe care îl reușesc, în perioadele în care am un soi anume de energie, e să scriu într-o agendă, postum și cu cât mai puține cuvinte, faptele zilelor ce au trecut, în speranța că o să marchez cumva existența lor în timp. Și că o s-o pot rememora și re-simți, poate, apoi.
Şi uneori vise.
Profesorul meu m-a îndemnat și el să țin un jurnal online - unul combinat cu fotografii poate. Despre de toate și nimic, din viața mea de fotograf și nu numai. Nici nu mai știu. Mi-a zis mereu că eu, aparent, știu să scriu, și bine-i să fac asta cumva. Îmi găsește ocazii să fac asta, mă mai împinge cu răbdare și încredere să scriu.
Scrie, Alina, scrie. Modul ăsta păcătos, așa de mult dorit și practicat, de a comunica
scrisul scrie ajunge atinge mișcă înfipte în creier semnale pâlpâie girofare canale
prostii, prostii aceste cuvinte
Tata mă îndeamnă să scriu - nu literatură, zice el, nu mă îndeamnă să scriu beletristică, zice, dar să scriu studii, să scriu studii precum cel de i l-am trimis recent, a fost așa de impresionat de cel de-acum - mereu mi le-a lăudat pe toate. Ăsta de-acum o să fie capitol de carte anul ăsta poate. I le trimit mereu.
Mi-a trimis sor-mea, ca fapt divers, un link spre un articol despre un profesor din liceul meu și despre cenaclul lui, despre poezie și poeți și poete din Suceava și realizări și alte lucruri asemenea. Am căutat pe cineva dintre cei menționați acolo - da, într-adevăr.
Eu sunt o oribilă inclută și o oribilă nepricepută în materie. Nici nu m-aș fi apucat să scriu ceva ce seamănă a poezii, după o adolescență în care am mai scris ceva bălării din zona dicteurilor automate pe care citisem că le practicau suprarealiștii, dacă nu mi se frângeau rândurile în ceva ce nu vrea să mai semene a proză și dacă nu simțeam așa o nevoie și-așa o plăcere să las să vină la suprafață și să exprim, libere și cum le e voia și ascunse totuși, tot felul de lucruri de prin mine.
Mereu mi s-a părut cumva penibil să scrii poezii proaste - ceva aiurea şi ridicol să perseverezi în asta
Ascunde-te dacă nu
Lasă-te
Mi s-au frânt cuvintele și legăturile, s-au blegit și dezorganizat și mai mult, s-au făcut și mai slabe, și mai neputincioase și mai proaste. Am doldora, ascunse, încercări eșuate. Nu-mi mai dă mâna vreo muză, să mă poarte de colo-colo. Nu ceva, nu eu cu mine, nu scufundac, nu contact, nu meșteșug, nu pricepere, nu conexiune măcar, nicio viziune, dansând, fragmente dezordonate, haotice, cuvinte neputincioase, impotente. Și ce mă separă pe mine de mine?
Nu ştiu
Ştiu că am 32 de ani (încă) și noaptea vreau mai ales să dorm în ultima vreme - cu ceva excepții.
Scriu, scriu de când mi-aduc aminte că scriu, scriam în școala primară cu plăcere, scriam și în generală și în liceu și-am scris și în facultate, am scris și după, mult după, eu scriu compuneri, lucrări de control, teme acasă, bilețele nenumărate, e-mailuri, replici în cine știe ce messenger, postări pe blog, nu știu ce am mai scris,  hârtii, acte constitutive, hotărâri ale adunării generale a asociaților, studii, o teză de doctorat, scrisori, cărți poștale uneori, scriu
l
i
t
e
r
e
c
u
v
i
n
t
e
sunete

și cineva zicând: scrii așa de frumos
și eu scriu până în pânzele albe

așa comunici tu

De multe ori despicându-mă, disecându-mă, povestindu-mă la terapie, săpând, atunci sau poate după, după atâtea serpentine și paranteze, atâtea circumvoluțiuni de eu, am impresia că nu mai rămâne nimic din mine al meu și esențial eu, că nu există un eu al meu realmente, sunt un rezultat trecător în ceva mai mare - iată aici strămoșii, iată aici firele încâlcite, pieptănate puțin, ițele, fibrele vieții mele trăgându-și seva unele din altele, din alții, un puzzle, o imagine în curs de completare și simplificare,
lampa pe fruntea minerului în peșteră
Și scrisul la fel - undeva pe acolo.
Scriu despre nimic, despre scris, despre mine, despre nimic, ce să scriu despre ziua de azi? Să scriu despre concluzia ei? Concluzia ei e că oamenii au o disponibilitate foarte limitată pentru alți oameni, majoritatea lor, de obicei. Nu vreau să mă gândesc așa mult la asta. Ce-a fost în rest? Fapte, interior. Prea multe acum - și neinteresante, cred.
Nu știu ce să scriu, cum, cui, unde.
Nu ştiu să scriu
Dar scriu


aș fi ieșit în lume să umblu și umblu până te aflu, să te adulmec
mă dor oasele, șalele, genunchii
sunt un om
o jivină într-un anotimp ciudat
înspăimântat

Siberia

Să scriem cuvinte, litere îmbulzindu-se inutil unele în altele - e frig în Siberia, condamnații îşi suflă în pumni, li se umezeşte pielea crăpată de ger, roşie
Fiecare păşind fără semne de punctuație
fără lanțuri
mai am suflu în piept, îmi mai imaginez
sobe calde
Inuiții ghemuiți sub piei de ren
Fumul urcând şi ochii lor clipind încet către cer
un vis ce tot arde
nu sunt linii pe zăpadă, cuvintele pier
Suntem obosiți şi vechi şi lipsiți de speranță
pierduți în carnea muşcată de ger

02:28

M-am băgat în pat şi mai am o brumă de energie. Nu mai am timp şi energie să stau cu mine, în mine, şi să scriu. Dar mi-e dor să fac asta.

s-a lăsat liniştea
tăcerea
dorul
picături de apă picând pe pervaz

Marea

am vâslit până la far
dă-mi voie să mă scufund în tine, am zis
ea stătea caldă și calmă
ea știa
boreală și vastă
o taină

m-am ghemuit

ia-mă în brațe
și mă leagănă
strânge-mă de mă sfarmă

un marinar ars de soare
o barcă

Litorală

Să ne scriem
să ne scriem cuvinte pe piele
un refren obsedant

două rețete marinărești
pește conservat

ea pășea curbat
pe străzi la apus
Vino să mă iei de aici
scria pe coapsa ei
crestat

pe buzele ei zăbovea
constant
gustul de fum

Nu am trăit degeaba!
a strigat
înfășurată în paltonul de catifea
reiat

să ne revenim, să ne scuturăm puțin
soarbe din cafeaua asta, cucoană,
respiră puțin
din aerul ăsta sărat

e atâta ceață și e aprins un felinar.

Laparoscopică

Doar noi iepurii şi noi şoarecii jos într-o groapă
jos într-o gaură
Tremurând
Măsurând timpul
Zilele

Mă doare un ochi, e plin cu tensiune şi vin
Să-l trepanăm prin tâmpla dreaptă
Să jupim straturi de piele
Să le rindeluim
Iată aceste aşchii zemoase din mine
Curgând

Scrâşnind
Tot săpând

Am dezgropat acest om
Să-l ucidem cu pietre
Să-l vânăm
Să-l linşăm
Să-l urâm
Părul lui negru, pantalonii bufanți


S-ajungă tirbuşonul la iepuri la şoareci
Să-l împlântăm
Până-n mațe

Haha, a strigat bufonul Marți
În al douăsprezecelea ceas
Să-l ucidem, au strigat vrăjitoarele
Harşti

Ea păşea asimetrică
Găurită
Măcar mai avem ochiul stâng

Conflagrație

Nemorții s-au lungit pe front
Cu rănile lor sângerânde
Privind în sus

Mâinile lor neatinse
Trupurile lor neatinse

Cu buzele lor arse
Limbile umflate
Muți

Să zacem aici, au spus,
Fiecare în sine,
Jeluindu-ne
Surzi
Între noi umbre
Scaieți şi muşte.

Idilă

Să ne scăldăm în ceai de tei
curgând din ceruri

Mană cerească au zis,
Cu nări palpitând şi trupuri greoaie,
Femeile şi-au încolăcit bărbații
Într-un somn adânc

Pace

Să muşcăm dintr-un fruct
Striga nebunul alergând
Pe strada Două Răzoare
Trec domnişoare cântând
Să muşcăm dintr-un fruct
Cu buze rapace

Caprifoi şi bujori prin grădini
Femei pântecoase
Se lipesc de grumaji
Mirosind

Să fugim, au zis, prin grădini
Să fugim
Departe, departe

Așteptare

o femeie cu sânge rece, au zis,
cu mai multe inimi parțial decedate
nopțile strivea chiștoace pe caldarâm
în timp ce mașini treceau peste capace de canal
tâgâdâm, tâgâdâm

un marinar plecat pe mare
să ieșim de aici, a strigat
să nu ne scufundăm prea mult și prea tare
în pâlnia asta în care ne tot adâncim

nopțile miros a salcâm
și oamenii dorm prin odăi minuscule
încolăciți în paturi suprapuse,
în bucătării foarte mici
ard becuri galbene
corpuri se întind
murdare
un bărbat cântă
cu vocea lui celebră
șlagăre

așteptare

Ceva

Încerc să scriu ceva de mai multe zile încoace. Nu ceva anume. Nu. Ceva. Așa, ceva, să nu simt că am rămas fără cuvinte. Fără suflet, șoptește ceva sau cineva prin mine.
Adevărul e că nu mai bâzâie nopțile ceva prin mine, nu destul de intens, de cele mai multe ori. Ceva ce trebuie musai să fie pus în cuvinte, ceva ce să țin musai să comunic. Mi-e somn, bulbucește ceva prin mine. Închid ochii, îmi imaginez, îmi amintesc. Se sting toate însă, pier cuvintele, se închid uși, nimeni nu mai iese de aici, nu, nu ne mai plimbăm nopțile, rămânem fiecare aici, întinși pe cearșafuri reci, se lasă un soi de liniște. Adorm.

De câteva zile încoace simt nevoia să visez. Ceva din mine cere vise semnificative, le cheamă - și pare că vin. Dar nu le pricep. Personajele noi, ipostazele noi, ciudate. Le primesc, oricum. Simt nevoia să mă conectez în felul ăsta cu mine, fie că găsesc sau nu un sens.

Ascult muzică, m-am fixat pe o melodie, am pus-o pe repeat.


Zilele trecute eram într-un tramvai, pe un scaun, lipită de geam, picam tot mai adânc în mine și în propriile gânduri. O țigancă cu o copilă în brațe, pe celălalt rând de scaune, a-nceput să jelească, să-și cânte de jale. Nu cerșea cântând, ședea acolo, cu copila în brațe, și-și cânta jalea, într-un fel autentic, firesc și arhaic. S-a oprit când să coboare. S-a înseninat și a coborât așa, vioaie, parcă zâmbind, dacă îmi amintesc bine, copilei. Mi-a pătruns până într-un adânc de vis femeia asta din tramvai.



am luat o foaie de nisip cald și am scris cu buricele degetelor
ușor
lunecând și împingând
tu
delicat, fără cuvinte
degete neputincioase
cuvinte neputincioase

să moară duşmanii

mă tot aflu uitându-mă, obsesiv, la oameni ce se laudă cu viețile lor,

această mâncare, acest potol, aceste realizări mărețe, aceste vibrații pozitive
această cafea
viața la birou
o scenă mişcătoare, înainte şi înapoi
peisajul, animalul, copilul
oh
fața mea deformată de telefon,
eu, în oglinda de la baie
ochelarii mei de soare
aceste clipe sublime împreună cu jumătatea iubită şi iubitoare
aceste clipe sublime
aceste lucruri această fericire
aceste linii încărcându-se
iată, acum 26 de minute
şi-atâția urmăritori
o transmisiune în direct
aceasta este viața mea
strălucitoare orbitor
să moară duşmanii
- şi duşmanii mor.

animale domestice

Să scrii cu un deget şi un ochi chior, cuvinte cu un băț pe nisip, zise
pentru nimeni

nu mai prezentați interes în călduța lor viermuială
doamnă

aproape că nu îmi mai amintesc asemenea zile

să-mi crească gheare să urc pe sârmă şi să rup
ce-a mai rămas din mine

02:25

La Constantin Brâncoveanu Omul e îmbrăcat într-o tunică vătuită, gri, jerpelită, murdară, parcă şi un soi de fustă, cusute, aş zice, dintr-o plapumă - şi atât. E frig, are gleznele goale şi încălţări albastre, ține într-o mână o cruce pe care cine ştie ce-i scris şi în alta o cărticică, parcă albastră şi ea, din care citeşte cu capul plecat. Trec repede, scormonită. Vine SMURD-ul țipând pe lângă mine, opreşte în gura de metrou, coboară 3 oameni în subsol şi mă înfior. Undeva, după un zid, într-un capăt de peron. Vin dintr-acolo şi trec 3 adolescenți pe lângă mine: "a căzut pe jos şi a început să vomite".
La Gara de Nord cer plasturi la chioşc unei femei cu văl ce-şi ițeşte capul printr-un geamlâc foarte mic, printre zorzoane. Un leu 50. Doi lei şi restul. Privesc în jos spre nişte rujuri şi nişte farduri, fără scop. "Poftim!", aud dar nu pricep. "Poftim!", ridic privirea şi femeia cu văl îmi întinde o bomboană. O gumă topitoare. 
Un bărbat într-un scaun cu rotile la ieşire.

Tăcere. Mă agit în van.
Îmi flutură inima în gât.
Mă arde stomacul şi beau magneziu.

Dansez câteva ore. Sunt calmă în brațele mai multor bărbați, o stare învățată cu greu. Stau de vorbă cu Iulia. E bine aici.

Îmi rup bube.
Îndopată şi sedată, scriu.

O zi

Ies din casă. Aproape întotdeauna am grijă să memorez și să verific faptul că am închis ambele yale ale ușii. Am pe mine geaca mea fucsia, căciula de o nuanță înrudită de roșu, eșarfa roz, blugii albaștri, nu cei negri, ghetele negre cu care am umblat toata iarna. Haine confortabile și vechi pe sub geacă. Nu o să mă vadă nimeni azi, nu trebuie sa merg niciunde, doar la locul meu de muncă de 100 și ceva de metri pătrați, unde-o să stau, cel mai probabil, singură până pe seară. Azi plec mai devreme de-acolo totuși, cu treabă în altă parte. Singurătatea nu mă deranjează.

E cald și lumina e aproape orbitoare, după câțiva pași îmi scot căciula. Îmi pun căștile și încep să ascult muzică pe când trec pe lângă bănci, cușca tomberoanelor, chioșcul RATB, oamenii ce așteaptă un autobuz sau un troleu, unii așezați, unii în picioare. La colț nu mă mai uit dacă vine sau nu un autobuz ce să mă ducă la metrou. Merg pe jos. Vin oameni spre mine, scăldați în lumină, îi privesc. Nu rețin pe nimeni. O vagă amintire cu o fată, cu fularul ei, gri. Încerc să respir corect, adânc, să-mi umplu plămânii - îmi dau seama încă o dată că nu fac asta în mod obișnuit, nu pe stradă oricum. Aerul e infect, murdar, îmi stârnește un soi de reflex de apărare. Nu pot să îmi umplu plămânii cu el. Mi se închide pieptul la loc. Cerul e de-un albastru intens, îl privesc în timp ce traversez un drumeag. Muzica mă umple de emoții. Roiesc împreună cu tot felul de gânduri prin mine. Vibrez, reverberez. La un moment dat trebuie să îmi stăpânesc lacrimile. Curgerea aparte a vieții din mine.


Ajung la metrou. Merg energic, vioi, înfipt, spre acel capăt al peronului în care aștept metroul în mod obișnuit. Îmi simt corpul animat, pașii își iau energia din sol. Sunt plină de emoții și de muzică, îmi vine să dansez. Conștientizez puțin, de ieri încoace, cum mă prezint probabil ochilor celor din jur - nu am stare, mă mișc de colo-colo, schițez pași de dans cât mai discret, încercând să nu îi fac totuși, să nu fie prea evidenți. Sunt agitată în vreme ce alții se mișcă puțin, greoi, stau pe loc privind în telefoane sau fără țintă - ori șed.  Așteptăm. Vine metroul, masiv și puternic, îi simt energia, una ce mă atrage și mă sperie în același timp. Mă dau puțin în spate.

În interior găsesc un loc liber și mă așez. Îmi pun ghiozdanul la picioare. Azi e mai puțin greu. Îndes în el căciula și îmi scot cartea, am poftă să citesc - O femeie iubită, Andrei Makine. Multe luni, un an, mai mult de atât, niște ani, abia de am putut citi câte ceva, din când în când. În ultima vreme am reușit să citesc 2-3 romane, ce-mi place mie mai mult să citesc. Mă tem vag să scriu despre asta - să nu-mi fie de deochi. Ascult muzică în continuare, Chet Faker și tangouri, altele ce nu le țin minte, my mix. Încep să pătrund în fluxul romanului. Osmoză. Ascult muzică în continuare și bulbucesc, bolborosesc în mine, în continuare, emoțiile.

La Victoriei schimb. Mă poartă iar energic picioarele. Pe peron, pe cealaltă linie, aceeași neliniște, aceeași dorință, aceeași tentație - să dansez. În următorul tren privesc pe ecranul telefonului un cuplu dansând un tango. Cobor și privesc în continuare în vreme ce mă îndrept spre scările rulante, în vreme ce urc.

În scara blocului, verific cutia poștală - un pliant al unei case funerare. Îl iau cu mine. Ajungem în 15 minute, non-stop, spălat, toaletat, îmbrăcat, îmbălsămare (garanție 24-72 ore), cele 12 mașini noi Mercedes Vito, avizate și licențiate în transport mortuar, gratuit, se poate deconta și cu talonul de pensie. Liftul mă sperie vag - mă gândesc cum ar fi să se blocheze cu mine înăuntru. Intru în apartamentul în care nu-i nimeni. Miroase a varză iarăși - binecuvântarea vecinilor -  și a ghimbir și citrice, de la uleiurile mele aromatice.

Pierd vreme. Încă nu am chef să lucrez. Mi se face foame. Mă traversează tot felul de emoții iarăși. Îi scriu unei prietene o urare de ziua ei. Citesc un articol despre degetoaice, le privesc în fotografii. Sunt mișcata, impresionată. Aș vrea să pot să fac și eu asemenea lucruri și mă gândesc la oamenii despre care citesc, la viețile lor. Dintr-un gând în altul, ajung la substratul meu religios. Pare că subzistă acolo, cu încăpățânare, orice ar fi. Îmi amintesc frânturi - frați mai mici, vizite în închisori, o judecată de apoi. Mă gândesc, reluând niște gânduri de pe drumul încoace, la jurnaliști și fotojurnaliști, la oameni ce îi cercetează cu compasiune și respect pe alți oameni la care nimeni nu s-ar uita, nu doar astfel - ci și de altfel.

Ascult muzică în continuare și am poftă să scriu. Am poftă să scriu de cum am plecat de-acasă.

Scriu.

Acum să lucrez. Să procesez, golită de cuvinte, niște sute de fotografii de la o aniversare.



Trece metroul și blocul vibrează. Se mișcă și masa, transmițându-mi vibrațiile - și undeva, într-o cutie, niște veselă zornăie discret.



350 de fotografii cărora le fac mici ajustări. Nu plec mai devreme. Mă foiesc, pierd vreme când pe telefon, când pe laptop - facebook, instagram, pinterest. Cam de când începe să apună soarele înțepenesc pe scaun, nu mă mai mișc. Ajustez, decupez. Mă sună tata, mă simt rușinată că am tot amânat eu să-l sun, să-i sun, dar bucuroasă să vorbim. Lucrez în timp ce vorbim. Vorbim destul de mult. Joacă scrabble cu mama și cu cei doi prieteni ai lor. Încă nu e gata piesa de mobilier comandată. Analizele i-au ieșit foarte bine. Sunt bucuroasă și ușurată. I-a luat diavit și mamei, ce nu și-a mai făcut de ani de zile analize. Nu prea îl mai preocupă politica. Speră să îmi meargă bine, să îmi fie bine, îmi dă sfaturi. Mă umplu de drag. Mama vine până la noi în București în weekend.

Sunt înnebunită de foame la plecare, aproape de 21.30. Rabd cu greu foamea, conversând pe drum cu o prietenă veche, de-acasă din Suceava. Nimic deosebit, pierdem vremea, vorbim aiurea. Măcar vorbim, altă dată nu făceam nici atât.
45 de minute de drum - minim.
Pe când urc scările ca să ies de la metrou mă gândesc cum nu am despre ce să scriu. Deși îmi doresc să mai scriu. Sunt așa de multe trepte și așa de abrupte. Un om cu un câine urcă în grabă prin stânga mea. Nu se întâmplă nimic deosebit în zilele mele. Nimic amuzant. Nimic înălțător. Nimic pilduitor. Nu citește mai nimeni ce scriu. Când public ceva întotdeauna devin neliniștită. Dincolo de altele, simt nevoia să verific - a intrat cineva, a citit oare cineva, măcar în aparență cineva? Nu mă mai preocupau asemenea lucruri în ultimele luni.

Acasă mă îndop cu furie cu mâncare. Mănânc singură de data asta. Sunt moartă de foame și asta mă face irascibilă. N-am chef de conversații despre muncă. Rămân singură la masă. Vreau să mă uit pe youtube la ceva. Mă enervează zgomotul pe care-l face mașina de spălat. Mănânc pâine, brânzeturi, șuncă și trei feluri de chestii conținând ardei iute. Aș mânca ardei iute în fiecare seară, din abundență. În curând trebuie să îmi refac stocurile. Beau vin roșu. Aceeași marcă de cabernet sauvignon ieftin din care am băut sâmbăta ce a trecut. L-am băut atunci cu sete, cu poftă, peste o burtă îndesată bine de-acasă, ca să nu mă îmbăt prea tare și să nu-mi fie rău mai apoi. Prea mult. Dansam ca o apucată, euforizată de vin. Noaptea abia începuse. I-am dat prietenei a cărei zi a fost azi, sărbătorită anticipat sâmbătă, peste o mână în care ținea un pahar cu apă. L-a vărsat pe jos. Nu mai știu dacă l-am luat singură sau mi-a adus cineva mopul. M-am apucat să dansez cu mopul, ștergând pe jos. Nu reușeam și pace să absorb apa. Mi-au dedicat o melodie - I want to break free. Am dansat și mai pătrunsă. Străpunsă. Am simțit o durere în palmă, nimic prea intens, m-am gândit că mă înțeapă tabla din care era făcută coada. Nu mai știu de ce m-am oprit. M-am uitat la mâna mea prin semi-întunericul din camera. Era mânjită, umedă. Mi-am dat seama că sunt plină de sânge în palmă. M-am dus în baie. Îmi amintesc sângele șiroindu-mi într-o chiuvetă mică, sub jetul de apă rece. Mă amuza, vag. Mai mult mă fascina fenomenul. M-am tăiat în mai multe locuri în palmă. Pansată, oblojită, m-am întos la petrecere. Mi-am întrecut măsura. M-am scufundat încet în niște ape întunecate.

Gătesc o friptură. Scriu cu o scobitoare în gură, cu paharul mare de vin plin cu apă. Pe lângă laptop, sub telefon, e cartea cu Ecaterina și cu Oleg. Trebuie să mă ridic să mă uit în cuptor, să curăț niște cartofi, să vad cum îi gătesc și pe ei. Trece timpul fără să-l simt. E deja 00:48.

1:06. Îmi rod iar scobitoarea, am tăiat cartofii și i-am pus în cuptor lângă friptură. Mă întreb cum să închei. Poate cu un citat din cartea deschisă la întâmplare. Nu mă încântă mai multe din cele ce-mi pică sub ochi, la întâmplare. Mai bine citesc - și atât. Vreau să adorm, să cad într-un somn adânc, plin de vise, preferabil. De-ar fi gata și mâncarea.

Mai am o discuție despre muncă și programul zilei de mâine, mă enervez iarăși. Sunt urâcioasă. Îmi fac și îmi pun diverse probleme. Îmi picur puțină valeriană în paharul cu apă și sper că, împreună cu vinul, o să mă adoarmă rapid.

1:36, e gata mâncarea și o să mă culc în curând.
Noapte bună.