luni, 29 ianuarie 2018

Litere albastre

Nu am mai scris aici de vreo 5 luni. M-am gândit destul de des să mai scriu - dar mereu am amânat și amânat și ezitat și renunțat. Încă am rețineri tare mari.

Anul ăsta am decis să-mi fac o listă cu ce-mi doresc pentru mine. Pe 13 ianuarie, într-o zi de sâmbătă, după-masă, pe când eram singură acasă, m-am așezat liniștită și am scris cu un stilou pe un caiet. Dorințele mele, întinse pe vreo două pagini și jumătate, se pot rezuma, aproape toate, așa: să am grijă, în fel și chip, de mine. Să dansez, să am grijă de propriul corp, să mă duc la terapie, să mă plimb, să călătoresc, să merg acasă la părinții mei mai des, să reușesc să mă plătesc pentru ceea ce muncesc, să îmi găsesc proiecte foto personale și să mă ocup de ele, să citesc, să scriu - să scriu aici, să scriu într-un jurnal. Să respir, să mă relaxez, să fiu prezentă. Am subliniat cu stiloul ultimul alineat al listei, e ceea ce-mi doresc mai mult și mai mult - să mă simt vie și să am poftă de viață. Cu astea două lucruri mereu eșuez.
Nu mai știu toată lista acum. E scrisă acolo, e nevoie să o recitesc.
Car caietul cu lista mea în spinare aproape zilnic. Amân și amân să mai scriu în el. Mi-aș fi dorit să scriu în el frânturi de zile, frânturi din mine, să le pun la păstrare. Să opresc ceva din fiecare zi și poate să nu mai am senzația așa de des sau de intens că îmi trece timpul repede și în gol, că nu-l simt și nu-l trăiesc realmente, că se duce mai mult gol în neant, lăsându-mă goală pe dinăuntru și pe mine.

Săptămâna următoare m-am întânit cu profesorul meu. Nu ne mai văzuserăm din octombrie și-atunci nu am vorbit mult, eram la o conferință și n-am avut timp. I-am povestit despre munca mea și câte ceva din dificultățile legate de ea. Mi-a propus, suprinzător, să țin și să public undeva un jurnal, un jurnal cu imagini. Să scriu, mi-a spus, cum mi-a mai spus-o și altă dată, pentru că știu să scriu - și împreună cu imaginile ar ieși ceva interesant. Și, mai ales, mi-a spus să fac asta pentru că mi-ar face bine mie, crede el. Am pus iarăși la cale proiecte împreună, mi-a dat sfaturi pentru un proiect visat de mine. Nu reușesc să pun în cuvinte ce-am simțit, cum am simțit relația mea cu el în cursul întânirii respective. A fost tare bine și mi-a încălzit și umplut cu încredere și recunoștință sufletul întâlnirea asta cu el.

Și scriu. Deocamdată aici. O să mai văd eu.

Azi am dormit 3 ore după ce am ajuns acasă la 8.30 dimineața, după o noapte nedormită. Am dormit până la 11.30 - și-apoi, pe bucățele, poate încă vreo 2 ore, în cursul zilei. Am umblat prin lume, am lucrat. Am îndrăznit să public niște fotografii de-ale mele, le-am publicat însoțite de un comentariu în legătură cu care încă am dubii.
Nu pic de somn nici acum deși sunt ruptă de oboseală de fapt și deși mi-am turnat valeriană în vene, poate-poate. Sunt neliniștită, tensionată, nu reușesc să mă relaxez. Să cad și să dorm. Scriu și pentru că sper că o să mă ajute cumva.
Mă doare spatele și trebuie să mă întind. Poate o să adorm, în sfârșit.





Ape ce cresc
albastru și roz


Un mic balon
în care visez
în care sunt vie și caldă
pulsând


să nu se spargă
să nu se umfle prea mult

blestemăție

poc.






marți, 22 august 2017

Mult

Îmi tot vine să scriu, în ciuda munților de conflicte interioare care m-ar opri din a scrie, gândurilor pline de dispreț față de mine și de ceea ce fac, ce pun pe aici, spaimelor iraționale, sentimentului de inutilitate, ideilor și emoțiilor legate de cititorii existenți și, mai ales, inexistenți. Am scris niște bălării pe aici zilele trecute și am constatat că s-a diminuat chiar și numărul de afișări dubioase, de prin țări străine, pe care le socoteam într-o cheie mai realistă cine știe ce boți sau entități de prin burțile internetului - naiba știe ce. Într-o cheie nerealistă, îmi puteam imagina că e cineva acolo, în special în spatele celor constante din aceeași locație - puteam să țes teorii privind originea lor, îmi puteam imagina pe cineva acolo. Au dispărut și acum mă simt abandonată și lipsită de iluzii de care să mă agăț.
În ultima vreme am senzația că viața mea e făcută din iluzii construite mai mult sau mai puțin conștient și prostii colosale, alegeri greșite și naiba mai știe ce. Incapacitate și ratare. Toate peste o bucată de carne vie care mă poartă de colo-colo. Mă îngrozește propriul corp - și deciziile pe care le ia pentru mine, mă îngrozește propriul inconștient - și deciziile lui, mă îngrozește eul propriu, mă îngrozesc lucrurile înfipte așa de adânc în mine și de care nu știu cum să scap, mă îngrozește modul în care mă mișc, mai ales modul în care mă mișc animată de lucruri pe care nu reușesc să le controlez și-apoi mă izbesc în mod repetat de pământ. Și-n timp ce zac pe acolo trebuie să mă lupt cu mine sau să stau și să aștept și să sper că o să treacă, să duc muncă de convingere cum că nu e totul așa de negru și de oribil și de trist și de înspăimântător cum simt că e, să fac să tacă gândurile care mă lovesc pline de cruzime și cele conform cărora e sau era mai bine să dispar sau să nu fiu pe lume, să mă lupt cu toate emoțiile bolovani, cu oboseala nefirească nesfârșită și un sentiment adânc de neputință. Și altele, pe care nu mi le mai amintesc acum. Dincolo de groaza față de fibrele propriei mele ființe, mă mai ajută uneori să îmi imaginez că sunt doar un mecanism viu stricat, umblând de colo-colo, dezgolit de toate porcăriile complicate ce îl îmbracă și îl deghizează, cu nevoie lui de bază mai mult sau mai puțin satisfăcute. Să-și umple mațele, să le golească, să doarmă și să se înmulțească. Asta-i tot, îi zic, lasă-mă în pace, nu mai face atâta caz de toate, asta-i tot, lasă-mă în pace și o să te duc la reparat când o să pot, lasă-mă în pace, atât, lasă-mă în pace.

Azi m-am trezit foarte stresată și tristă din cauza unor probleme ce altora probabil că nu le-ar părea cine știe ce. Am umblat posomorâtă pe aici o vreme, m-am așezat la laptop. Nu-mi vine să ies din casă, nu-mi vine să fac nimic, îmi roiesc pe dinăuntru tot felul de lucruri și mă consumă și îmi vine să le scriu. Uneori nici nu mai roiesc, nici nu mai am putere sau chef sau curaj sau motivație sau ce mi-o trebui să le scriu, să scriu. Azi însă da. Ieri am bocit niște ore întâi pentru că am rămas fără vreo 50 de lei, căpătați de la sor-mea, din cauza neglijenței proprii. Alte ore apoi pentru alte lucruri. Pot gândi că asta e o reacție deplasată, pentru că am avut o perioadă în care nu aș fi reacționat așa, în care puteam să nu reacționez așa. Altă dată nici nu mi-aș fi dat seama că se poate și altfel. Știu că poate să fie altfel - dar când sunt acolo, scufundată...e degeaba. Din iunie am început să mă duc la vale. Pe de o parte, au început să mă copleșească problemele, grijile, eforturile zadarnice sau zădărnicite. Grijile, problemele de tot soiul. Din motive pe care nu am nici energie și nici voință să le expun, am ajuns, după o perioadă foarte grea oricum, niște zile și săptămâni în care mă consumă griji de nivelul ”nu mai avem/nu o să mai avem bani de mâncare în curând”, chestie ce scoate la iveală din mine, din adâncul corpului meu blestemat, ceva din ce stă îngropat pe acolo, spaimă, tristețe, un sentiment de micime și de neputință copleșitor și foarte, foarte greu de controlat. Alt om s-ar aduna și s-ar mobiliza ca să iasă din asta, ar acționa și și-ar spune povești liniștitoare și ar răbda, știind că trece. Cunosc abordarea echilibrată sau rezonabilă a problemelor mele din perioada asta, în special prezentată de alții - dar eu am noroc dacă reușesc să o interiorizez măcar parțial în momentele în care reușesc să mă echilibrez și să nu o simt ca pe ceva complet străin în fața sentimentelor mele de impending and never-ending doom. Afară de asta, altele. Mi-am petrecut vara stresată, stresată, stresată înnebunită, frustrată, furioasă, întunecată, plină de conflicte, țipând, înjurând. Sunt plină de frustrare și de furie. Asta când nu sunt răpusă și nu zac în mine sau prin colțuri de lume, la pământ, după cum descriam mai sus - sau printre momentele astea. Uneori, rar, reușesc să mă relaxez și să fiu mai senină, să respir și să mă bucur de câte ceva. Să sper. Uneori sunt mai vioaie. Și-apoi mă întorc la ale mele.

Furia. Furia nu era o parte prea mare din mine pe vremuri. Nu o suportam de când eram mică și m-am străduit mereu să o evit și în mine și din partea altora. Nici acum nu pot să o păstrez prea mult timp față de cei ce-mi sunt dragi. Era în mine mai mult sub forma forței care mă făcea să-mi doresc să fac ceva ca să îi ajut pe cei mai necăjiți și mai oropsiți și mai neputincioși decât mine și a dorinței de a face ceva pentru a face lumea mai bună, dorința ce m-a mânat ani și ani, pentru care am trecut prin anii de facultate, pentru care m-am târât și am lucrat la ministerul muncii și care m-a făcut să clachez în fața absurdităților și prostiei celor ce sunt responsabili cu atâția și atâtea, dorința pentru care m-am apucat de doctorat. Dorința mea de a face ceva pentru alții, de a schimba ceva în mai bine în lume, neîmplinită și abandonată până la urmă, încă una la activ - dar asta e altă poveste. De-o vreme furia crește în mine și stă pe-acolo și își scoate ghearele pentru tot felul de lucruri și pentru tot mai mulți oameni, tot mai mare și mai lată. Cumva nu pot să mă văd pe mine, eu, fetiță speriată, fragilă și neputincioasă ca fiind posesoarea ei - chiar dacă eu o manifest - așa că tind să mi-o imaginez ca aparținând unei părți masculine din mine. Am proiectat-o asupra altora, bărbați în genere, de-a lungul timpului - dar și asta e altă poveste. E în sângele meu, moștenită - și a stat fără să se manifeste violent atâta vreme. Și apoi a răsărit în mine și a tot crescut și crescut.
Mi-i imaginez pe unii, unii pe care-i cunosc chiar, împroșcând cu flegma lor de oameni ”puternici” în timp ce își/îmi/le explică altora despre cum e exagerat sau neadecvat realității și standardelor obiective (?!?!) ale existenței ce simt și ce gândesc și cum sunt eu sau cum sunt alții care sunt (poate, probabil, posibil) în stare și mai proastă decât mine. Cu lipsă de compasiune și înțelegere, mici și înguști, aplicând rețete și etichete. Mai toți ajungem să facem lucruri de genul ăsta în raport cu alții într-un moment sau altul, am mai făcut și eu asta și probabil o să o mai fac, ca un jeg de om ce sunt și eu. Unii fac asta în mod obișnuit, printre altele pentru că hoitul lor umblător e construit mai zdravăn, mai temeinic, pentru că sunt în stare în mod obișnuit să emită gânduri mai funcționale social și psihologic și economic și cum naiba o mai fi. Și să le creadă constant. Și din cutia lor funcțională nu vor și nu pot să iasă, ca să vadă și simtă cum o fi să fii în a altuia ce e altfel. Oamenii și comportamentele de genul ăsta mă înfurie și i-am și le-am văzut destul în jurul meu și în toate părțile. Și orbirea sau ochii închişi și lipsa de interes pentru alții și lipsa de compasiune și lipsa de acțiune, le văd în alții, le văd în mine, le văd peste tot. O lume hâdă. Căutăm cu toții, unii mai mult decât alții, unii cu mai mult succes, alții cu mai puțin, să stăm într-o cutie confortabilă - și să mâncăm, să ne evacuăm mațele, să ne reproducem și să ne odihnim, ca să ne refacem și să o luăm de la capăt până crăpăm.
Mă înfurie şi cultura în care am ajuns să ne scăldăm, rânjetele, zâmbetele, succesul, poziția, confortul, plăcerea, frumusețea peisajului, experienței, posesiunilor și cărnurilor și gloria înfloritoare a relațiilor, toate afișate spre știința semenilor și, să sperăm, apăsarea butoanelor de exprimare a aprecierii, plăcerii, iubirii, admirației, dorințelor de mai bine, invidiei, altor asemenea lucruri, după posibilitățile fiecăruia. Confortul și succesul în existență al propriei cutii nu mai e confort și nu mai e succes dacă nu îl arăți lumii întregi, nu te fudulești cu el și nu primești numărul ideal de degete ridicate și de inimioare. Am făcut și eu asta destul și probabil o să o mai fac. Doar că momentan mă izbește și înfurie să văd asta atât de mult în jur, sporindu-mi nefericirea și frustrarea, prin comparație, făcându-mă să mă simt ca un mare sau și mai mare eșec și altele și altele - și câți nu or mai trece prin asta. Și abia așteptăm cu toții să ajungem în sfârșit în stadiul în care să ne afișăm existența înfloritoare alături de cea a celorlalți, în sfârșit mai în rândul lumii, mai puțin disfuncționali.
Mă înfurie concret, cu injurii și cu urări nu prea bune, manipulatorii şi profitorii și nesimțiții și nepăsătorii cu care am avut de-a face în relații ce țin de muncă și de bani. Sunt furioasă pe cei cu care am avut eu genul ăsta de relație sau alții, apropiați. Sunt furioasă și pe mine și pe alții, pentru alte lucruri ce au contribuit, ce m-au adus în stadiul în care bocesc pentru că nu am din ce să trăiesc.
Sunt furioasă pe toți cei în care, într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, ceva din mine a decis că pot să am încredere și față de care m-au lovit o disponibilitate emoțională foarte mare și o dorință uriașă să mă deschid, lucru așa de mare și de greu pentru mine, și m-am deschis, uneori mai timid, alteori aruncându-mă cu toată nebunia și defecțiunile mele înspre ei, cu tot, mai mult decât puteau sau ar fi fost vreodată dornici să accepte sau să înțeleagă sau să primească sau să ducă - și care au sfârșit prin a mă respinge sau prin a mă ignora, conform aşteptărilor mele, confirmându-mi-le. Sunt furioasă pe mine că am făcut asemenea lucruri. Furioasă pe mine că nu știu să construiesc ceva satisfăcător și implinitor pentru mine realmente. Furioasă că nu am știut mai nicicând să construiesc și să obțin ceea ce îmi doresc.
Furioasă pe relațiile mele de tot soiul, majoritatea lor, ce sunt superficiale și deconectate și dezamăgitoare, ce mă lasă contemplând și încercând să diger și să accept singurătatea și izolarea fiecăruia dintre noi.
Sunt furioasă pe unii și alții, pentru situații și relații și gesturi pe care nu vreau să le expun aici.
Sunt foarte furioasă pe mine, din foarte multe motive și pentru foarte multe lucruri și cu o intensitate covârșitoare uneori. Îmi reproșez și mă înfurie la mine lucruri mai multe și diverse decât în raport cu oricine altcineva, orice altceva.

Sufletul meu e hâd și întunecat și putred. Sunt obosită și sătulă. Pe la începutul lui 2008 îmi amintesc de câteva luni în care m-am simțit predominant bine în cutia mea, fără prea mult stres și griji. De atunci încoace o duc în serii continue de stres și stres intens, griji și spaime și nefericire și din când în când câte un episod de depresie mai mult sau mai puțin gravă. Am avut perioade oarecum neutre și perioade, mult-mult mai scurte în raport cu totalul, în care m-am simțit mai bine. Înainte de 2008 a fost la fel. Anul trecut rețin că am avut parte de 2 zile de bună dispoziție mai notabilă - energie și bucurie de a fi în lume. Atât. În rest am fost mai mult amorțită pe dinăuntru sau prin văi întunecate, însuflețită fulgurant de ceva emoție vie și luminoasă, mânată de ceva ambiție și dornică să ma îngrop în muncă. Anul ăsta am avut mai multe zile bune, asta după ce mi-am mai revenit după moartea terapeutului meu - și credeam că o să fiu în sfârșit mai bine, cum mi-am dorit foarte mult și mi-am și promis. Pentru că sunt sătulă și foarte obosită după atâția ani. Dar pe dinăuntru umblu tot cu mecanismul meu stricat, cu reparații mai mult încropite, cum m-am priceput eu de-a lungul timpului - și cu ajutorul lui Florin timp de un an. Un mecanism ce începe să scârțâie și apoi clachează, periodic.

Nu știu de ce naiba scriu și o să public toate astea. Nu țip după ajutor. Mă țin bine până când o să pot să ajung să fac lucruri pentru mine, în sfârșit. Și-o să le fac, mai am destulă voință de viață și de mai bine în mine, în celulele mele nu chiar atât de bolnave. Mă descurc și știu că sunt câteva persoane în viața mea pe care știu că pot să mă bazez și la care pot să apelez dacă am nevoie. Ar trebui să mă consider norocoasă, binecuvântată - și să mă concentrez pe asta. Dar nu prea reușesc. Scriu pentru că nu sunt în stare să comunic prea mult altfel decât scriind și simt nevoia să spun lucrurile mai deschis, mai pe șleau, într-o măsură măcar. Vreau să îmi pun ordine în gânduri. Să dau drumul emoțiilor și gândurilor mele prin lume, să umble turbate și să facă rău și să facă bine, cine știe. Iresponsabil. Dau drumul la aburi - mă ajută mult de obicei. O fac pentru mine, egoist și iresponsabil. Poate și pentru alții. Pentru că mai sunt și alte cutii cu mecanisme disfuncționale prin lume, poate or să se împiedice cândva de textul meu tâmpit și o să îl citească, poate o să se simtă mai puțin singure într-o lume plină de oameni care își vântură în public fețele zâmbitoare, fericirile, realizările și împlinirile, relațiile fericite și naiba mai știe ce, toate fațetele strălucitoare și pozitive ale vieților lor, plăcute și utile (?) societății. Nu-i bai, suntem toți o apă și un pământ oricum și, într-o zi, dacă reușim să ne străduim, o să fie și cutiile noastre mai confortabile și mai în rândul lumii. Aș putea să scriu și despre ce e bun în mine sau în noi - dar sunt cu ochelarii întunecați pe ochi, nu văd mare lucru bun prin noi. Suntem niște oameni chinuiți de toate nimicurile și totuși rezistenți. Și mai sunt și altele - dar dacă mă pun să fac o listă acum, o să le pun la îndoială și neg, eventual, pe toate.

Nu știu când și ce o să mai scriu și dacă nu o să mă rușinez și șterg - ascund, mai precis - ce am scris azi.

Închei postarea asta, pe care am scris-o în aproape 4 ore, cu niște versuri ale lui Kurt Cobain, pentru că tot m-a obsedat și impresionat așa de mult zilele astea trecerea lui chinuită prin lume. Muzica lui și imaginea lui mi-au însoțit și marcat copilăria, încă de timpuriu, și apoi și adolescența. Abia de curând m-am apucat să aflu ceva despre el și viața lui reală, felul lui de a fi, povestea lui. Am căutat și privit și ascultat tot felul de lucruri despre el, cu emoții vii, cu compasiune și revoltă și afecțiune chiar. Așa disfuncțional și chinuit cum a fost, a fost cine a fost și a creat ce a creat. Nu reușesc să articulez mai mult.

I'm not like them
But I can pretend
The sun is gone
But I have a light
The day is done
But I'm having fun

I think I'm dumb
Or maybe just happy
Think I'm just happy
My heart is broke
But I have some glue
Help me inhale
And mend it with you
We'll float around
And hang out on clouds
Then we'll come down
And have a hangover, have a hangover

Skin the sun
Fall asleep
Wish away
The soul is cheap
Lesson learned
Wish me luck
Soothe the burn
Wake me up

I'm not like them
But I can pretend
The sun is gone
But I have a light
The day is done
But I'm having fun

I think I'm dumb


sâmbătă, 19 august 2017

3:04

Mă bântuie o insomnie de câteva nopți, zilele mi le dorm până în prânz aproape. De niște zile mi-e în sfârșit poftă să scriu, o poftă ce piere uşor şi adesea totuși. Pe lângă altele, am început să am un soi de superstiții în legătură cu scrisul aici, un soi de credințe, un soi de spaime. Un soi de ceva irațional, care mă reține suplimentar. Un soi de teorie din când în când. În noaptea asta am o teorie - că m-ar ajuta poate să adorm mai devreme. Am mai încercat să scriu - am renunțat și mi-am umplut apoi nopțile cu altceva. Oameni ce și-au făcut singuri trepanații, Kurt Cobain în înregistrări și articole și Frances Bean pe instagram, teoria jocurilor, Jimmy Fallon, tangouri, Justin Timberlake și manele și TEDx-uri și prelegeri despre creier și vloguri despre droguri - și cine mai știe. Nu mai știu. Valeriană. Și un roman de Mario Vargas Llosa. Anul ăsta am reușit să citesc o singură carte până acum, am mai încercat să citesc vreo 4 dar nu am reușit să termin niciuna dintre ele - încă. Pe Varguitas prevăd că o să îl devorez până la capăt - (încă) un semn că revine iar în mine ceva sevă, niște viață. Pentru nu știu cât timp și nu știu câtă și nici cu ce perspective - dar nu contează acum.


[Am încercat să scriu ceva, să născocesc ceva aici, am șters până la urmă. Las doar o urmă aici - a fost, nu mai este. Poate o să reușesc măcar să mai fiu creativă cumva, scriind mai bine, nu mai prost, scriind altceva decât văicăreli - dacă nu pot să scriu și eu ceva normal sau inteligent sau pozitiv sau amuzant sau util sau altfel, lucruri pe care le scriu oamenii și pentru care sunt citiți. ]

duminică, 30 iulie 2017

Jinduiesc

Aş vrea să îmi ia cineva creierul şi să mi-l cureţe, să-l facă roz strălucitor şi pur
să toarne ceva în el 
să-mi pună un dop pe unde mi se scurge mereu energia
Stop
să nu mai vreau să-mi dorm zilele
să-mi dea chef să mă dau jos din pat 
nişte chef şi curaj să trăiesc
nişte energie şi poftă de viață
să-mi facă alegerile bune sau mai bune măcar
toate - conştiente şi inconştiente
hai, o mare parte din ele măcar
Nu mai ştiu
Să văd lucrurile lucid şi clar
Să nu o iau razna
Să nu mai simt 
Ah nu, nici chiar aşa, e un soi de moarte şi asta
Să nu mai simt prea multe
Prea intens
Să simt diluat, atenuat totul
Să nu mai fiu copleşită şi dărâmată de ceea ce simt
Să nu mai fiu aşa nefericită
Să am zile vesele şi energice
Să mă bucur
Să nu mă simt neputincioasă şi incapabilă 
Să am încredere în mine şi în alții
În viitor
Să mă simt în siguranță
Să pot să mă relaxez şi liniştesc cu uşurință
Să nu mă mai asalteze gândurile negre
Să nu mai vrea ceva din mine să dispar
Sau să fiu alta, altfel, altundeva
Să fiu simplă şi întreagă într-o viață pe care mi-o doresc şi pe care o aleg fără o constantă îndoială
Să comunic şi să mă conectez, adânc şi real şi intens
Să mă odihnesc şi să fiu vie într-o iubire vie
Să nu mai fiu un mecanism stricat
Să nu-mi mai doresc să-mi toarne cineva ceva în creier
Să mi-l curețe de puroi şi de mizerii
Să-l facă roz strălucitor şi pur
Să nu am nevoie.

sâmbătă, 29 iulie 2017

Ilie decrepit

Un nume
Sărac, Ilie, i se tot năzare 
Le văd, îi zise, în piept
Şi ştiu
Şi mă clatin 
Şi ştiu
Şi mă clatin
Nimic
Arză-te focul
Nebun şi penibil 
Ilie
Noi când trecem printre uşi
Rămânem acolo
Pierduți
Roțile noastre ciobite trosnesc
Am văzut câmpii, iazuri, pagae
Copaci şi scheleți
Trupuri goale
Năluci 
Odihneşte-ți oasele, Ilie, aici
Aici e de tine
În băi de pucioasă, în sulf
Bătrân ruginit


duminică, 23 iulie 2017

Panaiotide, păcatele mele, plec

Mâine - nu mâine, astăzi, hah - plec în sfârșit acasă. Cu trenul. La Focșani mă întâlnesc cu mama și Miruna - Miruna e nepoata mea de aproape 4 ani, pentru boții cetitori care nu știe. O să o scot la plimbare în orașul meu mic, să o arăt lumii, o să născocim povești și o să dormim la prânz împreună poate. Și altele. Miruna cea mică și totuși prea mare pentru vârsta ei, pe care o știu de cum a venit pe lume și m-a învățat așa de multe despre cum sunt oamenii cei mici și mi-a dat încredere că pot, în ciuda așteptărilor mele despre mine, să am o relație chiar bună, în felurite chipuri, cu ei, oamenii cei mici.

Am mai mult de o lună de când nu sunt bine - în fel și chip. Nu că aș fi eu vreodată vreun exemplu de ”sunt bine”. Nu, nicidecum. Dar e mai rău de o lună și ceva încoace. Mult mai rău uneori. N-am cui și cum spune - dar o să mă odihnesc și-o să muncesc și-o să plătesc, ahaha, pe cineva, la un moment dat, când îmi voi permite, să mă asculte, să mă ajute.
Și sunt o buruiană persistentă și rezistentă eu, cel puțin până acum. Am un prieten, om și poet, zicea cândva, pe când jucam ping-pong, pe când mă aprecia mai mult, ceva despre cum oi părea eu toată vulnerabilă pe afară, dar înăuntru sunt...cum o fi spus?...nu mai știu, era vorba despre forța mea interioară. O mimoză și-un tractor, durum-durum.
Și mă duc acasă să mă odihnesc, în sfârșit.


-Vorbește cu mine, zise.
- Sigur, sigur, plecăciune. Mai vino pe la mine, haide, nu mai cred în nimic, în Moș Crăciun, în fenomene similare, sincronicitate, auzi, s-au aliniat stelele și răsăritul cu boții și iată, comunicare, totuși, nu uita deci pe cei care, sigur că da, cuvenindu-se, fericirea lor zemoasă, de invidiat, măsurabilă în inimioare, ființele satisfăcute şi merituos zâmbitoare, mizeriile toate, noi aici nu avem nimic, domnule Panaiotide, nu plânge, nu plânge, șterge-ți mucii, nu-mi arunca priviri lungi de pe treptele gării, iată, se făcea că mă duc acasă, trebuia să urc scările până acasă, apartamentul părinților mei, domnule Panaiotide, vă rog să nu muriți în fața gării, am chemat o salvare, deci să urc și scările, scările erau distruse, picate, mama parcă zicea că sunt totuși în curs de reparare, Miruna rămăsese pe la etajul unu, să zicem, cu părinții ei, pare-că, eu trebuia să urc acasă pe ruinele scărilor, m-am chinuit, așa, agățată de resturi, în pericol, tovarășe Panaiotide, uite așa am urcat totuși și am ajuns cu un etaj mai sus, dincolo de apartamentul părinților mei, era un soi de mansardă, sigur că mai fusesem acolo nu știu când, erau cerșetori și bețivi și scursuri ca dumitate acolo, ca mine, pe acoperișul în ruine, deschis către ceruri, țin minte bucăți de ziduri și cărămizi și vezi, vezi, am mai mers puțin și am dat de ateliere cu oameni împletind coșuri de nuiele și un magazin, un fast-food într-un spațiu închiriat de o veche cunoștință - și-apoi am văzut și clădiri lungi pe acoperiș, acolo, înalte adică, puțin trapezoidale, crescute acolo, existând, atât îmi amintesc, domnule Panaiotide, acum, sigur, totul a fost mai lung și mai complex, dar vezi, speranțele sunt acolo, sunt acolo, clare. Ce vreau să spun este că există oameni și oameni, categoric, unora puțin le pasă de aceste fapte și rânduri și boale, sigur că ei sunt mai fericiți pe lume, dar, domnule Panaiotide, noi suntem aici, îmi cer iertare, vă rog să îmi spuneți, să îmi spuneți ceva, energic și dens, învietor.
- Nu au niciunele vreun rost. Vă rog să mă duceți la un spital, mă tem de moarte. 

vineri, 21 iulie 2017

Aştept

Aştept să adorm. Aştept să plec la Suceava şi să dorm. Să visez, poate semnificativ, ca ieri.
Mă doare jumătate de cap de cum m-am trezit azi, obosită.

Mă țin bine pe o scară şubredă.

Spre mal
Vâslesc înspre mal
Cu tălpile pe mâlul ud
Aud încă apa
Aici unde şed e răcoare
Şi iarba e udă
Sub palmele mele
Aşteaptă
Cine sunt?
Un ghem de pământ
Se zbat peştii în barcă



marți, 18 iulie 2017

Poleială

Sunt obosită, secătuită. De toate, de tot.
Am încercat de mai multe ori să scriu pe aici și am tot renunțat. Ceva din mine tot vrea să scriu, să scrie, orice sau lucruri anume, pune la cale mereu. Apoi renunț. Nu știu ce am azi diferit.

Pentru că nu reușesc să vorbesc și să scriu despre altceva în genere, pentru că tot restul e prea alambicat, mațele sucite dureros ale vieții mele, toată stricăciunea și putreziciunea din mine, o să scriu despre ce-i la suprafața vieții mele, obsedant: munca și banii.

Cât și când adun ceva energie mă străduiesc și muncesc și muncesc. Până la silă și disperare. Mi-aș vinde și sufletul pentru bani, ce nu ajung niciodată și nu ajung și pe la mine decât rar, rar - și puțini, așa puțini. Mereu ajung să mă simt săracă și să nu-mi permit de niciunele. La urmă revin la a mă simți mică și neputincioasă - și altele.
Încerc să adun ceva bani, ca să am, pentru obligații și pentru mine apoi - și se încăpățânează să zboare în cârd departe de mine, tot mai departe, dacă nu apar ele cheltuielile obligatorii...le găsesc eu. Nu-mi face nicio plăcere să se vadă că am bani, nu-mi face plăcere să-i cheltuiesc, vreau doar să îi știu acolo, disponibili la nevoie. Lucrul ăsta îmi oferă lucrul după care tânjesc de fapt, în primul rând - sentimentul de siguranță. Mai apoi niște încredere. Eu și poliția română avem acelaşi motto, râdea Radu - siguranță și încredere.

Toată viața mea - nesiguranță și neîncredere.

Muncă și bani, muncă și bani, muncă și bani.
Și oboseală și silă. Și altele.

Îmi amintesc de perioada în care mi-am înființat firma, de anul ăla, toamna aia. Cu ceață și mâl. Voiam să înfințez firma cu banii mei, să fie a mea, lucrul meu, munca mea, ceva făcut de mine, ceva ce să mă ajute să stau pe niște picioare, picioarele mele. N-aveam niciun ban al meu, nimic. Mă simțeam cumplit de neputincioasă. Aveam niște săpun făcut cândva, cu bani dintr-o bursă de la doctorat - ori nu or mai fi fost nici ăia banii mei. Am reușit cumva, nici nu mai știu cum, probabil cu ajutorul soră-mii, să vând din el. Nu mai știu ce am mai făcut. Cred că, totuși, nu am reușit să îi adun chiar pe toți singură. Aveam nevoie de 200 de lei, atât. 200 de lei era - și încă e, deși nicidecum în asemenea proporții - o sumă prea-prea mare pentru mine. Azi, firma asta, nu mulțumită mie în principal, dar cu mine în ea măcar, poate să producă și de zece ori pe-atât, sau mai mult, într-o lună. Bani ce nu mai ajung, cumva - și de care nu mă bucur.

Și-apoi e tot restul despre care nici nu pot scrie. Atunci, acum.

O movilă de rahat poleită cu aur, asta o să fie viața mea, scriam undeva, nimănui probabil, în 2015. Una ce o să tot crească, una pe care o să stau singură și o să râd. Ahaha.

Lasă. Dormi, fii cuminte. Fii cuminte şi o să fie mai bine. Cum-necum. O roșie rezistentă, mă țin bine.

Și mă tot urmăresc niște cuvinte, vor să fie scrise.

-------------------------------------------------------


nu-mi plac oamenii galbeni
nu-mi plac oamenii roșii
rozalii sau rumeni
din pură răutate
invidie
doar cei albaștri, ca mine,
mergând înstelați prin noapte

de ce latri, câine?
de umerii tăi plecați
de nasul înșelător
zâmbetul alambicat
sufletul rătăcitor,
ducându-te niciunde -
vino cu mine,
om înstelat
pe o câmpie un copac
o lună