sâmbătă, 19 august 2017

3:04

Mă bântuie o insomnie de câteva nopți, zilele mi le dorm până în prânz aproape. De niște zile mi-e în sfârșit poftă să scriu, o poftă ce piere uşor şi adesea totuși. Pe lângă altele, am început să am un soi de superstiții în legătură cu scrisul aici, un soi de credințe, un soi de spaime. Un soi de ceva irațional, care mă reține suplimentar. Un soi de teorie din când în când. În noaptea asta am o teorie - că m-ar ajuta poate să adorm mai devreme. Am mai încercat să scriu - am renunțat și mi-am umplut apoi nopțile cu altceva. Oameni ce și-au făcut singuri trepanații, Kurt Cobain în înregistrări și articole și Frances Bean pe instagram, teoria jocurilor, Jimmy Fallon, tangouri, Justin Timberlake și manele și TEDx-uri și prelegeri despre creier și vloguri despre droguri - și cine mai știe. Nu mai știu. Valeriană. Și un roman de Mario Vargas Llosa. Anul ăsta am reușit să citesc o singură carte până acum, am mai încercat să citesc vreo 4 dar nu am reușit să termin niciuna dintre ele - încă. Pe Varguitas prevăd că o să îl devorez până la capăt - (încă) un semn că revine iar în mine ceva sevă, niște viață. Pentru nu știu cât timp și nu știu câtă și nici cu ce perspective - dar nu contează acum.


[Am încercat să scriu ceva, să născocesc ceva aici, am șters până la urmă. Las doar o urmă aici - a fost, nu mai este. Poate o să reușesc măcar să mai fiu creativă cumva, scriind mai bine, nu mai prost, scriind altceva decât văicăreli - dacă nu pot să scriu și eu ceva normal sau inteligent sau pozitiv sau amuzant sau util sau altfel, lucruri pe care le scriu oamenii și pentru care sunt citiți. ]

duminică, 30 iulie 2017

Jinduiesc

Aş vrea să îmi ia cineva creierul şi să mi-l cureţe, să-l facă roz strălucitor şi pur
să toarne ceva în el 
să-mi pună un dop pe unde mi se scurge mereu energia
Stop
să nu mai vreau să-mi dorm zilele
să-mi dea chef să mă dau jos din pat 
nişte chef şi curaj să trăiesc
nişte energie şi poftă de viață
să-mi facă alegerile bune sau mai bune măcar
toate - conştiente şi inconştiente
hai, o mare parte din ele măcar
Nu mai ştiu
Să văd lucrurile lucid şi clar
Să nu o iau razna
Să nu mai simt 
Ah nu, nici chiar aşa, e un soi de moarte şi asta
Să nu mai simt prea multe
Prea intens
Să simt diluat, atenuat totul
Să nu mai fiu copleşită şi dărâmată de ceea ce simt
Să nu mai fiu aşa nefericită
Să am zile vesele şi energice
Să mă bucur
Să nu mă simt neputincioasă şi incapabilă 
Să am încredere în mine şi în alții
În viitor
Să mă simt în siguranță
Să pot să mă relaxez şi liniştesc cu uşurință
Să nu mă mai asalteze gândurile negre
Să nu mai vrea ceva din mine să dispar
Sau să fiu alta, altfel, altundeva
Să fiu simplă şi întreagă într-o viață pe care mi-o doresc şi pe care o aleg fără o constantă îndoială
Să comunic şi să mă conectez, adânc şi real şi intens
Să mă odihnesc şi să fiu vie într-o iubire vie
Să nu mai fiu un mecanism stricat
Să nu-mi mai doresc să-mi toarne cineva ceva în creier
Să mi-l curețe de puroi şi de mizerii
Să-l facă roz strălucitor şi pur
Să nu am nevoie.

sâmbătă, 29 iulie 2017

Ilie decrepit

Un nume
Sărac, Ilie, i se tot năzare 
Le văd, îi zise, în piept
Şi ştiu
Şi mă clatin 
Şi ştiu
Şi mă clatin
Nimic
Arză-te focul
Nebun şi penibil 
Ilie
Noi când trecem printre uşi
Rămânem acolo
Pierduți
Roțile noastre ciobite trosnesc
Am văzut câmpii, iazuri, pagae
Copaci şi scheleți
Trupuri goale
Năluci 
Odihneşte-ți oasele, Ilie, aici
Aici e de tine
În băi de pucioasă, în sulf
Bătrân ruginit


duminică, 23 iulie 2017

Panaiotide, păcatele mele, plec

Mâine - nu mâine, astăzi, hah - plec în sfârșit acasă. Cu trenul. La Focșani mă întâlnesc cu mama și Miruna - Miruna e nepoata mea de aproape 4 ani, pentru boții cetitori care nu știe. O să o scot la plimbare în orașul meu mic, să o arăt lumii, o să născocim povești și o să dormim la prânz împreună poate. Și altele. Miruna cea mică și totuși prea mare pentru vârsta ei, pe care o știu de cum a venit pe lume și m-a învățat așa de multe despre cum sunt oamenii cei mici și mi-a dat încredere că pot, în ciuda așteptărilor mele despre mine, să am o relație chiar bună, în felurite chipuri, cu ei, oamenii cei mici.

Am mai mult de o lună de când nu sunt bine - în fel și chip. Nu că aș fi eu vreodată vreun exemplu de ”sunt bine”. Nu, nicidecum. Dar e mai rău de o lună și ceva încoace. Mult mai rău uneori. N-am cui și cum spune - dar o să mă odihnesc și-o să muncesc și-o să plătesc, ahaha, pe cineva, la un moment dat, când îmi voi permite, să mă asculte, să mă ajute.
Și sunt o buruiană persistentă și rezistentă eu, cel puțin până acum. Am un prieten, om și poet, zicea cândva, pe când jucam ping-pong, pe când mă aprecia mai mult, ceva despre cum oi părea eu toată vulnerabilă pe afară, dar înăuntru sunt...cum o fi spus?...nu mai știu, era vorba despre forța mea interioară. O mimoză și-un tractor, durum-durum.
Și mă duc acasă să mă odihnesc, în sfârșit.


-Vorbește cu mine, zise.
- Sigur, sigur, plecăciune. Mai vino pe la mine, haide, nu mai cred în nimic, în Moș Crăciun, în fenomene similare, sincronicitate, auzi, s-au aliniat stelele și răsăritul cu boții și iată, comunicare, totuși, nu uita deci pe cei care, sigur că da, cuvenindu-se, fericirea lor zemoasă, de invidiat, măsurabilă în inimioare, ființele satisfăcute şi merituos zâmbitoare, mizeriile toate, noi aici nu avem nimic, domnule Panaiotide, nu plânge, nu plânge, șterge-ți mucii, nu-mi arunca priviri lungi de pe treptele gării, iată, se făcea că mă duc acasă, trebuia să urc scările până acasă, apartamentul părinților mei, domnule Panaiotide, vă rog să nu muriți în fața gării, am chemat o salvare, deci să urc și scările, scările erau distruse, picate, mama parcă zicea că sunt totuși în curs de reparare, Miruna rămăsese pe la etajul unu, să zicem, cu părinții ei, pare-că, eu trebuia să urc acasă pe ruinele scărilor, m-am chinuit, așa, agățată de resturi, în pericol, tovarășe Panaiotide, uite așa am urcat totuși și am ajuns cu un etaj mai sus, dincolo de apartamentul părinților mei, era un soi de mansardă, sigur că mai fusesem acolo nu știu când, erau cerșetori și bețivi și scursuri ca dumitate acolo, ca mine, pe acoperișul în ruine, deschis către ceruri, țin minte bucăți de ziduri și cărămizi și vezi, vezi, am mai mers puțin și am dat de ateliere cu oameni împletind coșuri de nuiele și un magazin, un fast-food într-un spațiu închiriat de o veche cunoștință - și-apoi am văzut și clădiri lungi pe acoperiș, acolo, înalte adică, puțin trapezoidale, crescute acolo, existând, atât îmi amintesc, domnule Panaiotide, acum, sigur, totul a fost mai lung și mai complex, dar vezi, speranțele sunt acolo, sunt acolo, clare. Ce vreau să spun este că există oameni și oameni, categoric, unora puțin le pasă de aceste fapte și rânduri și boale, sigur că ei sunt mai fericiți pe lume, dar, domnule Panaiotide, noi suntem aici, îmi cer iertare, vă rog să îmi spuneți, să îmi spuneți ceva, energic și dens, învietor.
- Nu au niciunele vreun rost. Vă rog să mă duceți la un spital, mă tem de moarte. 

vineri, 21 iulie 2017

Aştept

Aştept să adorm. Aştept să plec la Suceava şi să dorm. Să visez, poate semnificativ, ca ieri.
Mă doare jumătate de cap de cum m-am trezit azi, obosită.

Mă țin bine pe o scară şubredă.

Spre mal
Vâslesc înspre mal
Cu tălpile pe mâlul ud
Aud încă apa
Aici unde şed e răcoare
Şi iarba e udă
Sub palmele mele
Aşteaptă
Cine sunt?
Un ghem de pământ
Se zbat peştii în barcă



marți, 18 iulie 2017

Poleială

Sunt obosită, secătuită. De toate, de tot.
Am încercat de mai multe ori să scriu pe aici și am tot renunțat. Ceva din mine tot vrea să scriu, să scrie, orice sau lucruri anume, pune la cale mereu. Apoi renunț. Nu știu ce am azi diferit.

Pentru că nu reușesc să vorbesc și să scriu despre altceva în genere, pentru că tot restul e prea alambicat, mațele sucite dureros ale vieții mele, toată stricăciunea și putreziciunea din mine, o să scriu despre ce-i la suprafața vieții mele, obsedant: munca și banii.

Cât și când adun ceva energie mă străduiesc și muncesc și muncesc. Până la silă și disperare. Mi-aș vinde și sufletul pentru bani, ce nu ajung niciodată și nu ajung și pe la mine decât rar, rar - și puțini, așa puțini. Mereu ajung să mă simt săracă și să nu-mi permit de niciunele. La urmă revin la a mă simți mică și neputincioasă - și altele.
Încerc să adun ceva bani, ca să am, pentru obligații și pentru mine apoi - și se încăpățânează să zboare în cârd departe de mine, tot mai departe, dacă nu apar ele cheltuielile obligatorii...le găsesc eu. Nu-mi face nicio plăcere să se vadă că am bani, nu-mi face plăcere să-i cheltuiesc, vreau doar să îi știu acolo, disponibili la nevoie. Lucrul ăsta îmi oferă lucrul după care tânjesc de fapt, în primul rând - sentimentul de siguranță. Mai apoi niște încredere. Eu și poliția română avem acelaşi motto, râdea Radu - siguranță și încredere.

Toată viața mea - nesiguranță și neîncredere.

Muncă și bani, muncă și bani, muncă și bani.
Și oboseală și silă. Și altele.

Îmi amintesc de perioada în care mi-am înființat firma, de anul ăla, toamna aia. Cu ceață și mâl. Voiam să înfințez firma cu banii mei, să fie a mea, lucrul meu, munca mea, ceva făcut de mine, ceva ce să mă ajute să stau pe niște picioare, picioarele mele. N-aveam niciun ban al meu, nimic. Mă simțeam cumplit de neputincioasă. Aveam niște săpun făcut cândva, cu bani dintr-o bursă de la doctorat - ori nu or mai fi fost nici ăia banii mei. Am reușit cumva, nici nu mai știu cum, probabil cu ajutorul soră-mii, să vând din el. Nu mai știu ce am mai făcut. Cred că, totuși, nu am reușit să îi adun chiar pe toți singură. Aveam nevoie de 200 de lei, atât. 200 de lei era - și încă e, deși nicidecum în asemenea proporții - o sumă prea-prea mare pentru mine. Azi, firma asta, nu mulțumită mie în principal, dar cu mine în ea măcar, poate să producă și de zece ori pe-atât, sau mai mult, într-o lună. Bani ce nu mai ajung, cumva - și de care nu mă bucur.

Și-apoi e tot restul despre care nici nu pot scrie. Atunci, acum.

O movilă de rahat poleită cu aur, asta o să fie viața mea, scriam undeva, nimănui probabil, în 2015. Una ce o să tot crească, una pe care o să stau singură și o să râd. Ahaha.

Lasă. Dormi, fii cuminte. Fii cuminte şi o să fie mai bine. Cum-necum. O roșie rezistentă, mă țin bine.

Și mă tot urmăresc niște cuvinte, vor să fie scrise.

-------------------------------------------------------


nu-mi plac oamenii galbeni
nu-mi plac oamenii roșii
rozalii sau rumeni
din pură răutate
invidie
doar cei albaștri, ca mine,
mergând înstelați prin noapte

de ce latri, câine?
de umerii tăi plecați
de nasul înșelător
zâmbetul alambicat
sufletul rătăcitor,
ducându-te niciunde -
vino cu mine,
om înstelat
pe o câmpie un copac
o lună 

vineri, 30 iunie 2017

Starea

Mă doare rău capul, mă doare de-mi crapă, aş zice, poate crapă şi iese ce e putred şi musteşte înăuntru de ceva vreme.
Am senzația că mă ofilesc - dar ce bine că pic de somn.
Atât, nimic interesant, doar încăpățânarea de a scrie.

luni, 26 iunie 2017

O viață

Mi s-a prăbuşit sufletul prin ceva hăuri zilele astea. Undeva între emoțiile copleşitoare şi gândurile negre şi intruzive m-am străduit să mă sedez şi adorm, să mă odihnesc, sperând să mai adun energie şi să îmi (mai) revin.

Eu cu mine, mă țin de ce pot şi sper. Mă înfăşor în somn şi în vise şi aştept să-mi mai treacă.

Ce viață-i asta?