miercuri, 7 iunie 2017

Sec

Să scriu. Pe un telefon într-un târziu din noapte - sau altcumva, altundeva. Poate la o masă, lângă gară, într-un bloc interbelic. Rânduri multe, multe - venite totuşi, sper, din ape mai calme.
Zac aici cu ochii pe jumătate închişi.
Să fiu o femeie într-un halat de mătase, şezând dezlânat pe un scaun, la o masă. Îmi imaginez textura halatului, felul în care o simt, lipită de piele.
Aud maşinile prin ferestrele închise.
Scriu imaginându-mi că cineva va citi. Îmi place să-mi imaginez multe.
Mă învăluie somnul, închid ochii.
Să adorm.
Să iau fiecare zi pe rând.

luni, 5 iunie 2017

Atanasie Papazoglu, acest profet

- Ei bine, zise Atanasie Papazoglu, lumea este plină de semne - și de iluzii.
Ea se plecă, încovrigându-se, și-și strânse șuba în jurul pieptului.
- Din ce-s făcută eu, Atanasie Papazoglu? zise ea tânguit.
- Din fărâme de vise.
- Un șobolan mă ronțăie și mă doare. 

sâmbătă, 3 iunie 2017

Ciclamen

Cu degetele înfipte în carne
Roz
Un vis nesfârșit
O foame
În timp ce ne mișcăm printre fantome, oameni
Poame
Un nimic, totul e un nimic, uite
întinde mâinile
un fruct
atât de fraged
un val de jale și de spaime
pe nisip zac oameni
de ce călcăm pe aici?
am zis
potrivindu-ne lornioanele
cerul era albastru potrivit în zare
sângeriu
și câteva culori amare
purtai mănuși fine din piele
și-amândoi plastroane
smulse grabnic
perforația strălucește crud
muced
și ciclamen

vineri, 26 mai 2017

Lucrătoare

Plec în Deltă mâine, sa fotografiez singură 3 zile de teambuilding. Sunt cam speriată.

I-aş spune lui Florin: "uite, uite ce fac!" S-ar fi bucurat şi m-ar fi ajutat să mă bucur împreună cu el.
I-aş mulțumi.

Mai caut cuvinte dar nu vor să vină şi să se aştearnă aici şi acum.
Sunt obosită şi trebuie să dorm.

luni, 15 mai 2017

Ceai de tei

Să te descos - încet, încet, fir cu fir
 - respirând uşurel,
cu dinții şi buzele
trăgând firele fine, abia vizibile,
din piele.
- Unele lucruri nu vor să se schimbe chiar așa mult, am zis, privind către mine.
Văd marginile tale desfăcându-se şi adulmec.
- Miroşi a umed.
Să te descos - și mi-am înfipt unghiile în propria-mi piele,
să mi-o spintec.
Ședem aici șiroind și bem ceai de tei din ceșcuțe.

duminică, 7 mai 2017

La revedere, încotro

Mi-am părăsit camera cea luminoasă azi, pentru un apartament mare, unul așa de mare și de alambicat, de peste drum de gară. Unul încă așa de străin și de straniu.
Acum când o să mă visez departe o să deschid ferestrele și-o să ascult trenurile șuierând. Poate o să iau cândva primul personal, precum Gellu Naum - spre mare sau spre vreo câmpie încinsă și prăfuită, plină de maci și de soare, mirosind, mirosind așa de puternic, simt și acum, cum simt niște țărînă sub tălpi. Acolo o să mă culc și-o să privesc în sus, într-o zi de vară. Cu cireșarii, șoptește cineva în mine. Ca într-o vacanță pe-o pătură într-o pădure.
Camera mea luminoasă: când am ajuns acolo prima dată - poate nu chiar prima dată dar prima dată când îmi amintesc că m-am văzut acolo singură, singură în camera mea mare și luminoasă și goală - mi-am imaginat și am simțit cum mi se întind aripile. M-am simțit fericită. Nu mă simt pasăre de obicei - dar în asemenea ocazii rare mă mai simt. Așa de rare. Ce-a fost acolo apoi. Prea multe. Încerc să nu plâng, să nu rememorez prea multe, drept urmare.
Am dat și din aripi - de ceva ori. Am fost și pe podele, m-am târât, am fost în întunericul meu cel mai mare de până acum, am orbecăit, am umblat cu o lanternă mică prin el, a mea din copilărie, imitând, în același timp, un pix și o lumânare, luminând ușor verde, prin subsolurile mele. M-am zvârcolit. M-am umplut de lumină și de căldură, am ars. M-am dilatat așa de mult și m-am contorsionat și scufundat așa de mult prin mine. M-am pierdut și am vibrat, m-am cutremurat. M-am prăbușit și am crescut. Am devenit în așa multe feluri un alt om.
Am ieșit din universul meu foarte mic și am întâlnit oameni, din adâncul cel mai adânc al meu până în straturi mai mult superficiale, i-am întâlnit și mi-am legat viața de ei, straturi, straturi.
Găsisem, în sfârșit, de ceva vreme, un soi de liniște în camera mea cea luminoasă - liniștea zilelor pline cu ceva de lucru, în tăcere mai mult. Și savuram liniștea luminii ei și-a lucrurilor mele, atât de familiare. Găsisem o suprafață netedă, calmă, liniștită, deși cam goală, pe care ședeam și mă odihneam.
Și-apoi m-am văzut nevoită să plec - au trecut două luni și s-au schimbat așa de multe de atunci, nu-mi vine să cred. Și astăzi am plecat.
Încotro?

Primăvara mea a început cu păsările cântătoare, cu amintirea și cu dorul vieții lor. Cu ele mi-am început șederea acolo în cameră și se-animase imaginea lor în mine. Și cu spaime a început primăvara mea, alte spaime, despre care nici nu mai știu dacă am scris - parcă nu.
Lucrurile erau acolo, în mine. Încă o schimbare mustea undeva și nu am recunoscut suflul ei.
Mă tensionează grozav felul în care lucrurile par să mi se întâmple cumva, să vină de undeva peste mine, cu putere, de neoprit, răvășitor. Lipsa de alegere, sursa lor străină, necunoscută și mută, ce alege pentru mine, din rațiuni și cu scopuri ce îmi scapă în cea mai mare parte a timpului. Și neputința. Mă sperie așa de tare.  
Dar încerc, încerc în ultima vreme să le primesc mai relaxată, să primesc impulsul și să îl las cel puțin să mă traverseze și să meargă mai departe dacă nu să îl las să mă poarte, încerc să îi răspund mai puțin încordată. Încerc să dansez cu el. Încerc să mă tem mai puțin de necunoscutul care mă conduce și de intențiile lui.
Încerc să respir, să las lucrurile să vină, să se întâmple, să trecă, să mă miște. Încerc să fiu prezentă și curajoasă. Dar mi-i tare greu.

M-am regăsit în camera mea luminoasă și-acum am părăsit-o.
Ce-o să fie cu mine, în mine, altundeva?

vineri, 5 mai 2017

teamă

m-a speriat un film, un serial cu un episod cu un vârcolac
stau într-o cameră ce pare mare și goală - deși nu e - și ascult coloana sonoră a unui alt film în căști și-mi privesc pielea oscilând între momente în care cred că o iubesc, așa, cât de cât, pe ea, propria-mi piele, propriul corp
ceva nou
- și momente în care mă sperie
obiectul ăsta, conglomeratul ăsta de celule, cu o viață a lor, sunt eu?
mâinile astea, atingându-se una pe alta, sunt eu?
îmi văd micile crevase ale pielii în lumina monitorului, structurile, porii, firele de păr
mâna stângă strălucind cu relieful ei

mă gândesc departe

și mă gândesc înăuntru
fragmentele astea ciudate și contradictorii și mizerabile din mine într-un corp ciudat și străin, al meu, viu
pentru cât timp?

mi-e teamă de moarte și mi-e teamă de viața propriului corp
mi-e teamă de prea multe
încerc să las lucrurile să curgă fără să am chiar așa mult grija lor
să respir

mă abțin

o scrisoare
o să îi dau drumul în nisip și o să fie udată de valuri
o să se îmbibe cu apă cu sare
cerneala o să se dizolve

mai mult acum nu pot