Nimic nu e mai intens și mai entuziasmant în viața mea, momentan, decât lecțiile de tango. Chiar nimic. Am fost aseară la cel de-al 4-lea curs - și-am plecat de-acolo, după mai mult de 3 ore, plină de emoție. Preaplină. Și vie.
Cursul de ieri a fost, chiar mai mult decât cele de până acum, terapeutic. Am încorporat o experiență pe care o simt terapeutică, fără să pot să pun în cuvinte de ce o percep astfel.
Multe lucruri mintea mea greu le mai pune în cuvinte - le-am încorporat însă, ca pe-o speranță pentru zile mai bune.
Învăț, experimentez, trăiesc. Învăț și experimentez, mai ales, un fel aparte de comunicare.
Despre ce-am învățat mai întâi? Prima lecție mi-o amintesc cel mai puțin - deși mi-a plăcut mult. Îmi amintesc o stare mai curând - cu ochii închiși, am învățat ceva despre confort și deschidere. Mi-am reamintit puțin cum e să îl simți pe un altul fără să te folosești mai ales sau exclusiv de ochi, de privire - cum e să-l simți în întregul corp. Mi-am amintit de lucrurile învățate undeva departe în Italia. Și-apoi ceva mai mult, răscolind prin mine.
Apoi am învățat să fiu apă. Sau mi-am permis să fiu, mai curând. Am reușit să îmi relaxez corpul - chiar și pentru puțin timp, pentru mine asta e o performanță. Oră de oră, mai devreme sau mai târziu reușesc să mă relaxez, să fiu prezentă și să mă bucur. Am învățat câte ceva despre cum pot să îl ajut pe celălalt să mă simtă și să mă conducă. Mi-am dat seama de propria-mi vină - de piedicile ridicate de refuz, crispare, duritate, împietrire. Un corp apă e plin de emoție, sensibil și maleabil, răspunde celei mai ușoare atingeri, îi urmează forma, o primește.
Mi-am conștientizat gândirea critică și neîncrezătoare, aspră, aspră cu mine, aspră cu celălalt. Un țipăt asurzitor, împiedicându-mă să aud, să ascult, transformând orice încercare de dialog în monolog. Am încercat să fiu blândă, să mă deschid, să-mi folosesc sensibilitatea și inima și dorul de conexiune, să ascult, să aștept și să primesc. Să am încredere. Nu pot să primesc judecând și judecându-mă, nu pot să primesc fără să am încredere. Și răbdare și delicatețe. Și o inimă și brațe deschise, dornice să îmbrățișeze. Am reușit puțin, doar puțin. Câte puțin. Dar e bine.
Nu reușesc să fac asta cu oricine.
Și-apoi e atât de mult să simt intens o prezență, să stabilesc o conexiune.
Un dialog tăcut, reciprocitate.
Mi s-a întâmplat asta aseară, pentru niște minute prelungi și intense, pline de emoție, de energie și de frumusețe. Câteva minute nu fac nicidecum o viață - mi-au animat însă oasele bătrâne și obosite puțin și mi-au umplut, pentru o vreme, corpul și sufletul de ceva prea greu de descris, balsam pentru rănile și singurătățile mele.
