Efort

Mi-au ieşit pistrui.
Latră câini afară.
Călătoresc, privesc, adorm.
Azi mai mult nu mai pot.

Neputință

Sunt undeva departe.
Aș vrea să pot să stau undeva, eu cu mine, singură, să mă adâncesc în mine și să scriu. Să scriu mult, despre și din tot ce mi se năzare.
Mă uitam azi pe fereastră, în timp ce eram în mașină - și mi-a venit în mine o scenă pe care abia așteptam să o scriu, să o descriu. Acum simt că nu mai am energie pentru asta. Nu mai am aproape deloc.
Și totuși ceva în mine își dorește mult să stea să scrie, se încăpățânează să o facă. Și scriu lucrurile astea, aiurea.

De ce mă părăsesc cuvintele, de ce? De ce sunt tot mai seacă?
Nu reușesc să mă fixez asupra unui răspuns.

Aș vrea să pot să mă trezesc în zori, să stau în liniște undeva și să scriu.

Pe plajă

- Vezi toți oamenii ăştia?
- Îhîm.
- Aş vrea să pot să ți-i povestesc.

Căderea

Adorm

Le-au căzut picioarele cuvintelor mele, nu mai aleargă, nu se mai reped.
Cuvinte puțintele la trup şi oloage


Mi-e atât de somn.

...

noapte bună

am pielea arsă și ochii aproape închiși

Neașteptat

Stau singură, la răcoare și un pahar de vin, am mancat în sfârșit și într-un târziu o roșie cu mozzarella și pesto, pofteam la niște pesto de zile întregi - și-apoi o bucățică de cheesecake cu piersici, deshidratată după ce a stat prea mult în frigider.
Trebuie să-mi fac un bagaj mic - mâine dis de dimineață fug la mare, într-o călătorie scurtă, asupra căreia m-am tot gândit și răzgândit și hotărât într-un târziu abia. Mi-e foarte dor de mare de mai multă vreme. Abia aștept să stau pe plajă plină de nisip pe piele și să citesc dintr-un roman de Vișniec - poate o să reușesc să termin măcar o carte de citit, pentru prima dată după nu știu câte luni. Și niște interviuri vreau să citesc. Și abia aștept să mă bălăcesc în apă. Și vreau să mă plimb prin Constanța.

Povestea pe care vreau să o scriu îmi tot dă târcoale, mă solicită din când în când să-i acord atenție și mi se mai arată câte un pic şi mai fac niște pași spre ea și printre părți ale ei. Încep să cred tot mai tare că, de data asta, va trebui să stau să o construiesc într-un fel nou, primind și șlefuind ce primesc, exercitând un soi de control mai puternic, dându-i formă într-un fel mai încet și mai muncit și mai conștient. Poate că asta-i o nouă realitate pe care trebuie să o îmbrățișez și în care e sau o să fie normal să mă situez. Nu știu.
Poate o să iasă o porcărie dacă o scriu - sau probabil. Sper să o fac însă.

Ce ar mai fi de zis?
Sunt destul de calmă și mă simt destul de bine. Mă mir că sunt așa acum.

Cred că mă culc acum și las bagajul sumar pentru zori.

Într-un din zilele săptămânii ăsteia, în timp ce coseam un iepure, am ascultat prelegerea sau conferința asta. O recomand - sper să fie de înțeles și folos cumva și într-o măsură oricărei ființe umane ce mai trece pe aici și are timp să o asculte. Cum sper că mi-e și mie.

Nu mai știu - nu vreau complicat nimic, să ajung acolo, să stau cuminte în mine, pe malul mării, pe nisip și în apă, să citesc, să mă plimb, să pot să mă bucur. 

În depărtări

Vreau să scriu și nu pot. Vreau, de ceva vreme, să scriu o poveste, una pentru copii și pentru adulți în același timp, una ce se tot ridică și conturează prin mine și dispare iar, așteptând să mă așez și să încep să o scriu ca să își prindă forma - nu reușesc însă să stau cu mine, să mă adâncesc în mine și să lucrez la ea. Nu-i vorba doar de povestea asta însă.

Poate tocmai pentru că încerc să stau la o suprafață, la un liman, mă părăsesc și imaginile și cuvintele. Imaginile le caut și le caut - nu mai vin singure. Le caut cheltuind timp mult, încercând să mă folosesc de ele pentru a-mi satisface nevoia compulsivă de a comunica ceva, ceva ce prinde contur cu efort, într-un fel ce să fie și meșteșugit și frumos și cu sens.

O viață la suprafață... 

Să fiu activă într-o viață în care lucrul pentru care mă trezesc de dimineață (mai curând la prânz, de fapt) e nevoia de a lucra și de-a mă integra în lumea adulților ce câștigă bani. Simplu, atât. 

Îmi place să stau și să prelucrez imagini sau să cos jucării din pânză și să ascult conferințe sau interviuri sau prelegeri sau muzică - îmi golesc mintea de cele mai multe din gândurile proprii și ascult, mai leg ceea ce ascult de ceva de prin mine, nu îmi permit însă să mă adâncesc în șiruri vaste și încâlcite de gânduri sau în marea emoțiilor proprii. E și asta o formă de a rămâne la suprafață. 

Știu că am nevoie de lucrul ăsta și totuși. Deconectarea față de ce e în adâncurile mele stârnește niște bolborosiri întunecate, amenințătoare, prin mine. Pustiu și uscăciune și moarte sunt cuvintele ce-mi vin acum în minte.