Ceva

Scrie, scrie ceva. Comunică, întinde linii.

Telefoniste contorsionate cu unghii roşii, în vrie, agățate de cabluri.

Mă arde stomacul. 

Tiriștii triști și solitari, gunoaie

Nopțile mă culc. Atât.
Ar trebui să mă opresc acum - atât, sec.
Știrea zilei.

Gunoaie

Uite ce, zice el, trebuie să învârți un deget în buricul ființei mele, așa, ghiduș, apasă mai tare, haide, mai spune, trebuie să stingi luminile și să asculți, să îți apropii și strângi genele, trebuie să îți aduni cuvintele, să scormonești prin buzunare, să găsești fire de tutun rămase de la țigările tale imaginare, să le aduni pe o foiță, să o rulezi, să o aprinzi și să sorbi dând capul pe spate,
stinge lumina
hai, spune-o, în sfârșit

tiriști triști și solitari șofează cu lăutari, silfizi, urcați pe tirurile lor mari, cântând una mai săltăreață, la patru dimineață, iubita mea, bâzâie-n stație o armată de pureci
colega,
încă un stârv de câine la intrarea în Las Vegas, Moldova.
pâlpâie luminile, albe, roșii, vâjâie.

Vocea ei gravă, mintea goală, moale, zice că o dor oasele.
Mi-am netezit mustățile, mi-am legat șireturile, am tulit-o energic, tare.
Țin cu degetele nasturii cămășii cu pătrățele, îmi freamătă nările, închid ochii.
Zburdă pe aici tot felul de oameni, bucățele.
Lasă capul pe spate și scrie, scrie, scrie, ca atunci când mergi pe stradă cu preaplinul de emoție
ascultă
noi suntem prieteni, știi -
avea șaișpe ani, douășunu, nu știu, îi numărai coastele, așa, inima pe sub ele, firele de păr, degetele înfipte în moliciuni cu unghiile - toată lumea o știe, toată lumea, e o celebritate. Mânuindu-și corpul cu dibăcie, frumusețe și libertate.
La început e mai greu, așa zice el, așa sunt toate începuturile.
Doar că eu nu știu nimic și toate începuturile devin istorii - și-apoi, și-apoi.
Domnișoară, o țigară?
O matrioșcă ordinară, plată, ochi plecați, pășind pe stradă.
Marile liniști, adunate în urechi, murdare, grele, topoare trosnind în lemne, departe de mine.
Lasă-te, lasă-te, condusă, moale, pasul ușor printre gunoaie, printre surcele, printre rămășițele toate, scrie, scrie, scrie, ca să cazi cu liniște prin pat, pe răcoare
prin vise
unde-s?
iată, călătorul singuratec, încâlcit la uși închise, ce-i aici?, uși cu vizoare, mergi mai departe pe coridoare, prin întuneric
tu, ție ți-a crescut o căciulă cu dungi peste plete și un ochi machiat cu creionul negru dintr-o fotografie și pleci în blugi albaștri
totul e o plimbare vorbind de una singură -
mă clatin
cuvinte slabe, haotice, nimic, o prostie
incoerență, nonsens, așa de multă
ca mine
recunoaște
nopțile și nu numai.

Crocodili

O zi cu crocodili, dusă aiurea, fără spor la nimic, fără rost.
Și-acum n-am somn și nici liniște şi vreau să scriu şi nu cred că am ce.

Nu am.

Povestaşul meu stă departe de mine, înaripat pe-o şină de tren dintr-o Siberie.

Aici, acum

Să scriu.

Am făcut destul de multe fotografii în ultima vreme.
Viața mea în genere e în multe feluri, nu-i însă vorba despre toată încâlceala acum - e vorba doar de momente.
Sunt momente în care sunt foarte prezentă şi deschisă. Şi totul e intens şi aşa de frumos. Şi entuziasmant şi emoționant. Mi se întâmplă privind oameni, mi se întâmplă mergând pe stradă, mi se întâmplă şi în alte contexte, mai rar. Mă impresionează, rețin, redau apoi, în scris mai ales, dacă apuc, dacă pot. Mi se întâmplă şi când fac fotografii de foarte multe ori - ăsta e unul din principalele motive pentru care le fac. Nu-s cine ştie ce fotograf - dar îmi place aşa de mult procesul. Mi se taie sau îmi țin respirația. Nu pot nici să clipesc. Totul e aici şi acum, sunt limpede, percep, absorb, trăiesc, înregistrez. Redau cât pot.

Ieri am fost şi am fotografiat nişte dansatori şi, la un moment dat, m-am scufundat într-un iureş de frumusețe, prezență, entuziasm. Extaz.

Mereu asociez clipele astea privilegiate cu un fragment dintr-un film - Waking life îi zice. Recomand călduros fragmentul - ce poate fi văzut aici. Şi-apoi filmul întreg.

Nu le-aş dori altora diferite alte părți din mine, din felul meu de a fi, experiențele mele. Pe asta însă da, le-aş dori-o şi altora.
Noapte bună. 

Să scriu

Îmi tot vine să scriu despre cum sunt dornică să scriu ceva, ceva mai mult, iar și iar, și totuși nu reușesc. Scrisul ăsta, așa aiurea cum e sau o fi, a devenit o parte importantă din mine.

Și mă tem, mă tem să nu pierd bucata asta din mine. Utilă și inutilă.

Totul se duce, mi-aud mintea zicând, încet, la vale. 

Nopțile stau aici în fotoliu. Unori, mai rar, în pat. Sper să scriu, vreau să scriu. Mă scurg încet. Mi se închid ochii și îmi cade capul în piept sau într-o parte. Nu văd mai nimic, nu pot să duc ce simt, dacă simt. Mă refugiez undeva, nici nu știu unde. Poate ăsta e lucrul ce se cheamă autocontrol - util și totuși hâd. Nu mi se năzar lucruri. Nu pot să trăiesc și nu pot să visez și să scriu. Ce să exprim, cu ce rost? 

De ce-ar citi cineva ce scriu, mă întreb? Nu știu. 

Caut să exprim, să expun, să arăt - și în același timp să ascund, să tăinuiesc. 

Meșteșugul cuvintelor - ceva ce-aș vrea să cunosc, să stăpânesc, să dezvolt. 

O să treacă, sper. E util, măcar pentru o vreme, îmi spun. Nu te mai plânge.  

Autocontrol. Cuvântul ăsta îmi stârnește o imagine, în sfârșit, nu știu de ce însă și cât de potrivită - un om ce iese din apartament și din bloc înfășurat, adăpostit în pardesiu, și e palid și-afară e cenușiu. Se urcă în autobuz și are un soi de nod în gât și privește în jur. Încă o zi. Tăcere. 

Nu știu, nu mai știu nimic. 

Tehnologie

Baterie epuizată.
Scriu pentru boți, chiar dacă nu am cuvinte şi baterie, de noapte bună, să fie.

Gol

Scriu degeaba, arunc, las, adorm.

Cad, cad, printre gunoaie, pe fundul unei mări, marea.

Stoarsă, gata.

Nişte pustiu

Măcar câteva cuvinte. Spune şi tu.

Nu ştiu.

O poveste, acum, înainte să adorm.

Nu am.

Uite ceva.
Să pui sânge în ce faci.

Un tirbuşon prin tâmplă spre ochi, începe să mă doară iar capul, mă doare iar. Hai, răsuceşte-l.
Costele, scoate şi tu dopul ăla, dă-i cep, să curgă vinul prin plete, şiroaie peste pomeți, peste nas. Să curgă de departe, cald.

Slab, slab.
Mâine o să fie o zi, iarăşi.
Mâine o să.

Atât

În pat şi în cameră e răcoare şi e aşa parfumat aerul - am o zambilă pe masă.
Scriu.
E bine atât.