Plec

Plec iarăşi departe, zile multe, zece. Notez într-un jurnal. Sau anunț. Nu ştiu exact. Îmi vine să scriu, simt nevoia să scriu despre. Mi se par aşa de multe, mă cam înspăimânt. Departe de toate, de toți. Şi un oarece necunoscut. O să fiu deconectată, de voie şi de nevoie. Îmi spun că vor fi multe bune, mi le imaginez, încerc să mă liniştesc şi entuziasmez oleacă. Oleacă mai mult. Aş vrea iar să pot să fiu prezentă acolo, să mă deconectez într-un mod pozitiv, pe cât pot. Să evadez. Să iau o pauză.
O să scriu la nevoie de mână, pentru mine, cu stiloul pe caiet.
Nu cred că or să-i lipsească scrierile mele cuiva oricum.
Şi-apoi o să mă întorc.

Reconsider

În noaptea asta îmi vine să scriu altceva, mai altfel. Nu mi-am mai dat de mult cu părerea pe aici despre un subiect sau altul.


De ce oare trăim pe-o lume în care un om ce să stea să-și bată realmente capul cu tine e un lucru așa de rar? De ce oare oamenii ăștia sunt în mod obișnuit femei și de ce asemenea femei sunt tot mai rare chiar și printre femei?

Oamenii ăia. Soiul care te primesc, te văd realmente, te ascultă, nu te judecă, stau și se gândesc la problemele tale, le întorc pe toate părțile și caută să le înțeleagă, stau și caută soluții împreună cu tine, se gândesc la ale tale și dup-aia, îți oferă o vorbă sau o sută, oricâte sunt necesare, o îmbrățișare, mâncare, un pahar cu apă și orice ai mai avea nevoie ca să fii bine, mai bine. Oameni odihnă, oameni sprijin.

Reconsider. Poate că asemenea oameni sunt o raritate doar în viața mea. Poate fiecare om are în viața lui doar câteva asemenea persoane. Poate unii au mulți, unii niciunul. Habar nu am. Eu nu prea am mulți asemenea oameni. Mă întreb de ce - ori nu am găsit eu mai mulți, ori n-or fi niciunde, ori nu m-am apropiat eu mai mult de destui. Aș tinde să dau vina pe trăsăturile de personalitate ale celor implicați - ale mele inclusiv, desigur. Pe lipsurile lor diverse. Le-aș găsi scuze, răni, dificultăți pe care nu au știut să le depășească singuri. Oamenii, îmi spun, nu sunt învățați să fie astfel. Cresc și trăiesc suflați de viscole în toate părțile, purtați, loviți, inconștienți, lipsit de control. Oamenii nu au modele. Nu știu, nu știu cum, îmi spun. Lumea, în mic și în mare, nu-i făcută ca să nască asemenea oameni. Îmi amintesc însă că oamenii sunt și leneși - nici nu vor să învețe. Aș tinde apoi să îmi explic lipsa lor din viața mea printr-o lipsă de sentimente mai mari și mai adânci, prin superficialitatea și precaritatea relațiilor mele diverse.

Reconsider. De fapt, aș spune acum, nici măcar nu există asemenea oameni, oameni definiți oricând de asemenea calități, comportamente, nu-i unul ce să fie așa din creștet până în picioare, din hăuri până la piele, zi sau noapte. Nu. Există interacțiuni și relații între oameni, spații în care apar și dispar lumini, artificii în zile de sărbătoare, dramuri de bunătate și de căldură într-o mare de nepăsare, în întuneric.

Dacă Dumnezeul-iubire al creștinilor și al altor credinciși nu există, aș spune că l-au născocit cel mai probabil niște oameni sătuli de atâta întuneric., înfometați năucitor de iubire.

Caii

Ascultă, Evgheni Ulianâci, biciușca asta e moștenită de la tata mare, un om de-o statură foarte mare, roșu în obraji, fumător de mahorcă și cu vocea adâncă, bas, când ridica dânsul pumnul mare și-l trântea de masa de lemn bunicii îi plesneau baierele, dulapurile se clătinau, și el, Porfirie, râdea cu spasme 
mujicii prin holde, hohotind, și caii, caii duși de căpestre spre grajdurile populare, lăcrimau muierile în praguri, și-ți spun, tata mare într-o zi
pe când zburau pe cer cocorii și înmugureau cartofii în pivnițe, ei, pe atunci tata mare s-a dus în fundul grădinii și acolo a văzut o femeie și asta a fost tot.
Apoi au căzut merele din pom și și-au lepădat mujicii hainele, cânepiștile au pierit și femei cu prunci în spate au traversat râpe în picioarele goale și-au furat fuioare, grâul a plecat cu carele și Vasili, caii,
broboadele roșii și cămeșile cusute de fecioare iernile
toate s-au destrămat.
Au trecut vesele tancurile prin lanuri, soldații și-au purtat chipiile pe-o ureche și au pășit printre mesteceni, printre izbe și coapse și șale, broboade trase pe ochi în dimineți geroase când în curte au înghețat bălțile și aburii respirației abia de au mai încălzit puțin palmele roșii și aspre abia scoase de sub plapumi, lăzile cu cartofi în cămară și buzunare cu tutun ticsind căptușelile -
paserile călătoare sus tot zboară mai departe, ochi mijiți de tata mare, bate soarele,
tufele de coacăze,
au murit caii și oamenii sunt singuri pe tarlale, fâșâie secerele mecanice și comandații mână brigăzile spre eliberare.
Pășeau atunci mujicii pe-nserate pe cărăre,
Caterino, vino-ncoace, pe genunchii mei, mi-e foame.
Caii s-au descompus încet și le-au rămas doar oasele.

Fractură

Limbariță a degetelor, măserlariță, cucută într-o grădină botanică, o tulpină răsucită, un lujer verde strivit, o substanță albă, lăptoasă, adunată într-o ceașcă de lut, o carte de cinci sute de pagini, un final abrupt
o piatră
lovită de un deget dintr-un pantof
apleacă-te durerea e abruptă într-o bucată de carne vânătă roșie, o mână o sămânță mestecată în foc și un om dregând, dregând, un manual, o carte, un final abrupt
un pod rupt
o așezăm aici în bibliotecă și spunem: culcă-te, culcă-te, nu mai suport, acesta este un poem în proză despre un început
plante, moriști, elice, insule, roți
muzică
casetofoane cu o bandă derulată, derulată nesfârșit, înapoi, înapoi, finalul rupt, rupt
o sticlă
și un sfârșit
În acea dimineață Cuzco se ridică din pat buimăcit, lumina cădea cu nonșalanță pe pat, pantofii maro încă îl strângeau în timp ce se îndrepta, o oră mai târziu, spre piața nou deschisă în centrul orașului, aerul era prea cald și umed și admira frunzele unui copac, Cuzco, și-a zis, zilele tale de glorie s-au terminat, cuvintele te-au părăsit și gulerul cămășii e scrobit de propria mamă, logodnica ta lungă, mlădioasă, locuiește în orașul învecinat, are 13 ani și trebuie să mai crească, logodnica ta e plină de nuri și de muguri, Cuzco, ți-ai zis, ai dinții strepeziți și buzele amărâte, as'noapte nici nu mai știi când ai adormit, cu capul pe o pernă albastră, o cană de lut și un mit
alabastru
Cuzco
un fecior cu pantofi și pantaloni croiți pe măsură de-o bătrână văduvă
ochi de culoarea chihlimbarului și buzele roșii și pline
plimbă-ți mâna prin părul umed și uită-ți necazul.
Abrupt
O durere înțepătoare

O încercare

Nu am mai scris aici de multă vreme vreo poveste mai lungă de câteva rânduri sau mai uşor inteligibilă. Am încercat, într-un sfârșit, acum, pornind de la o idee mică-mică, năzărită într-o zi pe stradă, să scriu ceva. Nu am prea avut mult timp la dizpoziție ca să lucrez la ea și nici energie, nu mai pot de somn acum. Nu pot să o duc mai departe și să o termin. Nu că aș fi mulțumită de ce-am scris, dar îmi vine sa public totuși bucata scrisă până acum, poate și un rest mai apoi, în viitor - sau vreo altă formulă.
Poate.
Aş vrea să petrec lungi ore scriind.

*

Domnul Ota nu e un individ foarte original. Cândva, în tinerețe, lucrul acesta i se părea dureros. Petrecea zile lungi, ploioase, cu nasul lipit de ferestre, în timp ce picăturile cădeau zgomotos pe pervazurile lor de tablă și se prelingeau încet, șiruri-șiruri, pe sticla lor rece. În timp ce ochii îi priveau în stradă, reflectând în griul lor spălăcit pete mișcătoare, culorile trecătorilor și ale străzii, ale clădirilor de peste drum și ale mașinilor, domnul Ota gândea gânduri răsucite, încâlcite, întunecate, încercând astfel să își depășească în vreun fel condiția. Epocile lui ploioase au fost lungi, prelungite peste măsură de particularitățile climei temperat oceanice în care se născuse. În timp, însă, le-a uitat. Ele au rămas doar în umerii lui plecați în față, spre caldarâm, nasul coroiat și cumva turtit de la mijloc în jos, în ochii lui umbriți mai ales atunci când privește în gol, în vreo stație, așteptând un autobuz.

Domnul Ota s-a transformat apoi într-un individ de vârstă mijlocie prelung, îngroșat curios la mijloc, un fel de fus. Cravatele lui în dungi și pantalonii în carouri sunt deplin banale. Uneori, în zile reci de toamnă, poartă bretele, pe care obișnuiește să le plesnească peste burtă, plescăind sincron din buze, într-o manieră ce nu mai surprinde pe nimeni. Pantofii lui maro urmează întotdeauna liniile ultimei mode, spre propria-i liniște. Domnul Ota a dezvoltat de timpuriu o chelie și niște urechi clăpăuge și o unică particularitate, niște palme mari, terminate cu niște degete neobișnuit de lungi. Degetele i-au pecetluit, de altfel, soarta.

Limite

Cuvinte săpând, spargând, dizolvând, foraje de mare adâncime, reunind mările, spintecându-le, mai rămâne apoi doar să dispari, într-un gol, tăcere, ar fi bine, cuvinte înfipte în carne, capilare strivite, pensete, ochi înroşiți, marmură, roci magmatice, griuri solide, pietre, copite, torace, corzile subțirele, rupte, buze cusute, înăuntru, departe, uimire.

Degeaba

Pleoape grele, un covrig și o cochilie de melc, o față de plapumă, un pat.
Mi-e așa de somn și mă gândesc la cearșaful rece, noaptea rece de-afară, mașini trecând în grabă, un claxon bizar, aspersoare, curge apa și mie mi-e sete, mi-e sete tare.
Aș vrea să mai scriu și nu mai pot, stau aici și încerc și aștept în zadar potopită de oboseală, de somn, o să plec să beau o ceașcă mare de lut plină cu apă, o să mai citesc două rânduri în pat, în locul meu rece, poate o poezie a lui Gellu Naum, deși deocamdata nu mă încântă niciuna din poeziile lui, mai încercăm, altă carte, poate, altă - sau poate nu mai apuc.
Miraj cu apă și un cearșaf rece.

Am o vânătaie pe picior, cearşaful e aşa şi aşa.

După petrecere

Aştept somnul pe un pat tare, un frigider bâzâie şi-mi vine să-mi zgârii şi rup asprimile pielii.

Pantelei! strigă Egoruşka

- Ivan Dmitrici Cerveanov,
Nafanail
Serghei Kuzmici Kuriatin
Efim Miheici.
Mitri Mitrici
şi mai ales
Contraamiralul în retragere Revunov-Karaulov, un bătrânel mărunțel şi smochinit, se întorcea într-o zi de la piață, ținând de urechi o ştiucă vie.



Abia mai țin ochii deschişi, o moldovă.