marți, 18 august 2015

Despre pornografie

Nu e un lucru știut despre mine în genere - nu e ca și cum discuțiile despre așa ceva ar fi ceva obișnuit între rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți - dar am o mare și veche scărbă și o revoltă față de pornografie. Ca mai toată lumea, probabil, m-am întâlnit cu pornografia cândva prin adolescență - și după o scurtă perioada de atracție mi-a zgândărit și rănit așa de tare sensibilitățile (și conștiința și inhibițiile și altele, dar sensibilitățile mai ales) încât m-am săturat și lecuit de tot de așa ceva.
Mereu am intuit-gândit-considerat că pornografia transformă cumva oamenii, imaginea lor despre ei înșiși și despre ceilalți - și relațiile dintre ei. Mi se pare dezumanizantă și degradantă pornografia, periculoasă, în ciuda oricăror aparențe. Nu am o problemă cu sexul - doar cu felul în care e degradat de pornografie și halul în care pot fi degradați și dezumanizați și deformați și răniți, mai ales răniți (psihic, cultural, social și chiar fizic) oamenii ce o produc și cei ce o consumă.

Umblam de colo-colo pe youtube puțin mai devreme și am dat peste un clip, primul de mai jos. M-a impresionat așa de tare ce spune vorbitoarea încât mi se pare un lucru benefic și responsabil să-l pun și la dispoziția altora. Altă dată am dat peste al doilea - mi s-a părut grozav.
Pentru că nu mă interesează așa ceva, nu știu cu ce e plin internetul în materie de pornografie și trebuie să îi cred pe cuvânt pe cei ce vorbesc despre asta. Mie una mi se par foarte bune prezentările, mai ales că sunt în consonanță cu ce simt și gândesc eu despre pornografie (reprezintă un anumit punct de vedere). E clar că aș vrea să propovăduiesc punctul ăsta de vedere sau o oarece conșientizare. Poate că cineva, oricine o fi, dacă o fi, după ce o să ajungă pe blogul ăsta amărât si o să se uite la cele două clipuri o să se uite dată viitoare la ce s-o uita încolo și încoace puțin mai conștient(ă) de ceea ce se întâmplă acolo, de felul și măsura în care e afectat(ă) de ce vede și de felul și măsura în care e afectată lumea în care trăim de ceva aparent nesemnificativ și inofensiv, o plăcere alinătoare de singurătăți, amaruri, dureri, plictiseală, frustrări, dorințe, pofte, altele, cine mai știe.
Sau nu știu - luați-o doar ca pe o invitație la o înțelegere mai adâncă a lumii în care trăim și a manierei în care practici din cele mai intime se agregă și se leagă în mod sălbatic, necontrolat, transformându-ne lumea.


sâmbătă, 15 august 2015

O răpire

Câmpuri peste care zbor, flori roșii și sânge, ochi larg deschiși și pupilele fluturi, deschise, strânse.
Ce e viața?, o scurgere, stropi de sudoare în zile încinse, sare pe buze, clocot în vase prelungi, deschise, fire de nisip risipindu-se, căzând printre degete, o ploaie căzând neașteptat din ceruri senine, ochi privind în sus printre frunzele viei, stropi de ploaie pe piele, șuvoaie ducându-se, puternice, pe străzi luminate de faruri, mașini la semafoare, luminile roșii, ochii injectați și bătăile inimii puternice, miros de odorizante ieftine și materiale sintetice negre, piciorul apăsat pe accelerație. Stropi ropotind pe tabla acoperișului. Șiroaie de ploaie în vene albastre.
Un bărbat colorând curcubeul.

Furiș

Suflă vântul prin pustie, arşița întârzie.
Călătorul argintiu pășește prin pădure.
Un fir de iarbă.

Trec luminile printre frunze, orbitoare.

marți, 11 august 2015

Fantasmagoric

Ah, corolele funeste dănțuind fantasmagoric peste pălării de fetru sub marfare pline, roşii, sigilate cu sigilii şi gonind peste câmpie, în siberii simple, negre, deținuți păşind mecanic spre bătrâne cariere, pâine neagră, pulpe goale, ierni fioroase, căprioare, pături groase şi prin noapte murumurând o foame veche, răsucită peste piele, sub izmene nepereche, călători prin valea veche, bocceluțe prinse-n bețe, ochi închişi, cazuri concrete.

sâmbătă, 8 august 2015

Rămăşițe

Ar trebui să mă culc, să dorm, să mă odihnesc. Am însă chef să scriu - să scriu aici ceva măcar, am zis.
Orice, oarece.
Despre rămăşițele zilei poate - un cântăreț de stațiune, cu voce gravă, la restaurantul cu supă de peşte, cu haine negre şi grizonat, de vârsta a doua, acompaniindu-se cu o orgă electronică, o chelneriță făcându-şi vânt, prăbuşită pe un scaun, cu un carton imprimat, culoarea mării la apus, pietrele, algele, apa fără de fund, spaima, fotoliile goale din piatră, aşteptând, persistând, picioarele goale pe dalele de piatră în grădina reginei, scufundate din când în când în ape reci, ape curgând, bazinul cu apă puțin adâncă, oglindind cerul, un țambalist şi un curcubeu fără ploaie, trandafirii, durerea de cap şi valurile izbindu-mă, spuma, căderea, spaima, bucuria, oameni jucându-se pe plajă cu focul, o bere, oameni de toate soiurile priviți, observați, imaginați. Atât - şi mai mult. 

joi, 6 august 2015

Iarăşi marea

Urmează să stau câteva zile la mare, iar.
Să ascult valurile, să mă las lovită şi purtată de ele, să plutesc şi să mă scufund, să spintec şi mângâi apa în timp ce înot. Să mă bucur de nisipul şi algele lipite pe pielea mea, încinsă tare de soare din când în când, şi de sarea din părul devenit sârmos, uscat, puțin decolorat. Să fac lungi plimbări pe plajă. Să privesc oamenii. Noaptea, sper, să dansez. Să citesc şi poate să scriu.

Nervii mei fragili, încâlciți, suciți, obosiți, întinşi şi rupți au nevoie din când în când sau adesea de natură, de o evadare în realitate, în simplitatea ei brută, în viața pură şi simplă. De un loc în care să pot să fiu prezentă cu toate simțurile, în propriul corp. Un refugiu în afara eului obişnuit şi vieții obişnuite, un sine mai mare cuprinzând lumea din jur, echilibrându-mă puțin - o vizită la sanatoriu.

Mai jos marea, văzută pe ici şi colo, acum nişte săptămâni.







Doi oameni

Ieri, pe când plecam de la Lucina, pe drumul pietruit ce duce spre Moldova Sulița, am ajuns  din urmă, la un moment dat, o căruță. Drumul era îngust şi cei din căruță au oprit undeva mai la o parte, ca să ne lase să trecem, să-i depăşim cu maşina. Mergeam încet cu geamul deschis - le-am dat bună ziua, le-am mulțumit. S-au întors spre noi doi tineri, un cuplu, ea cu un batic, el cu o şapcă. Nu am reținut prea multe detalii ale felului în care arătau. Ceva din expresia lor - un fel de uimire sfioasă, ochi larg deschişi, apoi pomeți destul de proeminenți, obraji supți, piele foarte bronzată, pământie. Atât - nimic mai mult. M-au mişcat însă, m-au impresionat mult - mi-am imaginat, fără să ştiu mai nimic despre ei, nişte oameni simpli, aşa de simpli în gânduri, în ceea ce simt încât rămân ai naturii, cu ritmul şi susurul ei în sânge, o forță tăcută față de care nu se opun şi care le poartă viețile. Mi i-am imaginat mai apoi, mai la vale, în sat, într-o casă mică de lemn - o viață oarecare, cu un televizor, o față de masă de sărbătoare cu dantelă ieftină, un dulap cu ceşcuțe cu o dungă fină albastră, pahare de lichior şi pahare de țuică, o sobă, un pat cu perne de zestre şi o plapumă. Mirosul puțin stătut, de lemn, de textile, sudoare şi fum. Nopți în care adorm rupți de oboseală, plăcerea apropierii trupurilor, griji şi poate rugăciuni, conştiințele ce se sting, se scufundă în întuneric, respirația lor, zgomotoasă, având ceva din suflul vântului prin ierburi, prin frunzele pomilor şi vârfurile brazilor. 

duminică, 2 august 2015

Un loc bun

Pe câmp, la înălțime - mă dor ochii de la soare, se aud cosaşi, albine, vântul şi paie foşnind.
Miroase a ierburi, pădure, umezeală şi muşchi şi pământ.
Sunt într-un loc ce nu mai e aşa de rupt de lume şi totuşi rămâne curat, liniştit, aproape pustiu.
Am poftă să scriu iar - şi pe când zăceam în iarbă mi s-a năzărit o soluție de organizare pentru o scriere de multă vreme visată, niciodată începută - poate cândva, totuşi. Din când în când mai capătă contur în mine.
O să mă întind la loc, cred, pentru o vreme. Apoi o să umblu şi umblu, până se întunecă. O să caut caii.
Şi poate o să mai scriu de aici.