Cuvintele

Am scris și șters de zeci de ori cuvintele astăzi, le-am adunat și le-am aruncat cu pumnul în țărână și-au fost șterse de ploaie. 
- Ce mai aștepți, chir Manole?
- S-aud cuvintele peștelui.
- Palavre franțuzești, chir Manole.
- Mai curând parabole.

În derivă

Curge apa zgomotos şi mi-e somn.
Picioarele fâlfâie, tremură-n aer, o mână se mai ține doar de un fir, corpul atârnă spre cerul lichid, pielea e albastră, ochii la fel.
Urechile sub apă - respirația zgomotoasă.
Scafandru plutind în derivă. 

Alambicată

Amalgamuri în vene, roşii şi negre, curgerea neclară, oasele sucite. Pielea strânsă, strânsă, înăuntru arsă, mâinile-ncleştate, mintea-ntunecată, să roadă, să roadă, inimă strânsă, rece şi caldă, să tacă, să cadă. Degete strivite, priviri rătăcite, pântece ticsite, vene înnegrite şi buzele vinete. 

Soare și umbre

Ochii deschiși, ochii închiși, nu știu nimic, pași, habar n-am, pașii repezi pe străzi înguste, întortocheate, pierdută azi, soarele e orbitor pe străzi, cupolele și umbrele și străzile, mușuroaiele, furnicarele, viermuială și haos, lumi ascunse, oamenii, oamenii, oamenii au salarii, vezi, și stau pe terase și eu caut, caut, nu înțeleg nimic si refuz, refuz, auzi, am amețit, am amețit, gata, gata, ne rotim, pe aici oasele s-au ciocnit, oasele s-au cioplit, cu dalta, cu dalta, adânc, cioplită și sângerândă carnea, sângele șiroind, mustind. Ochii închiși, oracolul vorbește - pe străzile lungi oamenii sunt mici și mărunți și stelele cad și cerul se deschide, soarele e orbitor și coboară îngerii, auzi, coboară îngerii sunând din trâmbițe și nu-i ascultă și nu-i aude nimeni, oamenii sunt acum lungi și negri și au umbre și asflatul strălucește, bate vântul și mi-e gol pântecele, cere, cerșește, ridic ochii, acolo sus, vezi, e o clădire atât de veche, acolo, dincolo de un geam, într-o odaie plină de mucegaiuri e o femeie, spală rufe în lighean și le răsucește, le stoarce, fibre, curg apele, stropii, sub soarele orbitor stropii, unde mai mergem?, aici, aici e strada, colo e clădirea, nu ai vazut-o, nu, verde sălbăticit, puțină iederă verde poate, o curte, moliciunea, moliciunea, blocurile înalte, vechi, umbre. Pe aici trecătorii sunt avuți, pe aici sunt piese de teatru, băuturi reci și salate, fripturi calde, mâini și pântece și pulpe. Umbrele și luminile, îngeri și oameni ce își strâng instrumentele, bărbați si femei sorbind cafele din cești, cu buzele țuguiate, pline, ochii injectați și pupilele strânse, închise, genele lungi, plecate, buzele arse, fripte, tăcute. Nu plecăm nicăieri, totul e limpede și tulbure, apa șiroiește încă din rufe și soarele strălucește, violonistul bătrân își pune vioara în cutie și oamenii avuți își cheltuiesc liniștiți timpul liber. Visătorii se leagănă în fotolii, se leagănă în cuvinte, pe aici pleoapele sunt grele și imaginile curg scăpate printre degete, mâini obosite, uimite, soare și umbre.

Un cerc

Un cerc şi înăuntru un om - protecție. 

Conțopist

Un conțopist oarecare, umblând pe străzile vechi târziu în noapte, mâinile lui multiplicând cuvintele, clipele, imaginile, oamenii, la nesfârșit, pășind agale.

Seară

Prin parc e întuneric şi miroase a iarbă tăiată şi a flori, am pantofi confortabili şi o rochie cu flori albastre şi afară e aşa potrivită răcoarea.

Un bărbat

A înmugurit un personaj în mine as'noapte, nu îi știu povestea, nu știu prea multe despre el, s-a mai ivit prin mine azi, în mașină mai ales,- dar e mai curând un fel de atmosferă, o drojdie, un ferment, bolborosind în mine, trimițându-mi emoții și mai ales imagini, din când în când.
Nu știu însă dacă o să fiu acum în stare să scriu despre el, nu știu dacă o să pot să scriu în noaptea asta - încerc. Un exercițiu, habar nu am ce o să iasă.

Nu prea-mi place ce-a ieșit, nu-i ce trebuie, cred.

*

"De ce mergi atât de repede?", "nu știu, mă grăbesc", "bine", am zis, "nu mai insist". Am rămas în urmă și l-am privit îndepărtându-se. S-a întors spre mine și mi-a strigat: "Nu am timp!" A zâmbit, a mers rapid mai departe. Îl urmăresc de ceva timp - ce altceva aș putea să fac pe aici? Mă plictisesc. Zilele trec destul de rapid, nepăsătoare, goale. Nici eu nu am timp și totuși. Stau de multe ori pe scaunul meu improvizat și mi-l imaginez - îmi place mai ales să-mi imaginez cum își petrece zilele.
L-am oprit într-o zi, "cu ce te ocupi?", "sunt scriitor", a zis, "și sunt foarte obosit." Am presupus că nu prea doarme. Am vrut să spun: "și eu, știi, uneori, de plăcere, așa, de plăcere..." Nu am zis nimic.
Pare mereu amărât, e înalt și foarte slab, poartă doar haine largi, cămăși largi de tot soiul, pantaloni largi, pulovere în zilele mai reci.  Atârnă toate pe el. Are și-o geantă neagră și mare, atârnată pe un umăr. Are părul și barba negre, cu câteva fire albe, buzele pline și roșii, pe sub ochi pungi și cearcăne. Are ochii mari și de-o culoare indecisă, spălăcită, în colțuri au riduri și sunt puțin triști chiar și atunci când zâmbește, în zilele rare. Dar eu nu mă pricep așa de bine la descrieri.
Mi-l imaginez. 
Într-o scară de bloc, pe aici pe aproape, deschide o ușă gălbuie. În casă abia de-i lumină și e încă devreme, e mai mult întunecat, draperiile sunt trase, groase și maronii, sunt fotolii roșii într-o sufragerie, o bibliotecă și niște bibelouri, proprietarii sunt oameni bătrâni, le-au plăcut bibelourile, în capăt geamuri şi o ușă - balconul. Afară e zarvă, sunt oameni și mașini multe și plouă și întinde o mână și apa-i șiroiește în palmă. Revine în odaie. "Am nevoie de asta, am nevoie." Se așează la o masă mare și veche, acoperită cu o față de masă vișinie, pătată ici și colo, în mijloc e-o vază și florile-s de plastic și sunt prăfuite - și scrie. Scrie. Scrie cu stiloul într-un caiet gros. Uneori scoate o mașină de scris dintr-un dulap. Dactilografiază energic, zgomots, o vreme. Se oprește. O strânge tacticos, o pune la loc. Adună foile de pe masă, le stivuiește și le așează între coperțile unui dosar de carton.
Probabil că mănâcă doar ceva pâine cu niște brânză sărată și bea un ceai de mentă tare. Poate, totuşi, mănâncă și niște șuncă și niște muștar. Cască. "Pe vremuri era mai ușor, totuși. Am nevoie de o baie, de apă." Se oprește să mai privească pe fereastră puțin - un cârd de ciori undeva deasupra unor blocuri.
Dă drumul apei să curgă în cadă, se dezbracă. Își pipăie coastele și sternul și bazinul, pielea încă e caldă, dedesubt oasele, tari, vii, simple. "E bine, totuși." 
Baia e veche, cada are smalțul ciobit și îngălbenit, faianța e albă, apa verzuie și tulbure şi foarte caldă. Se lungește în cadă, lasă capul pe spatele și mâinile pe margini, "ai obosit și mâine vine altă zi". Rămâne așa o vreme. Se spală.
Se ridică și apa îi șiroiește pe piele, iese și umblă prin baie, oglinda e aburită, o șterge cu mână udă, "trebuie să fii calm, respiră". Prosopul, hainele.
Merge și se așează pe un pat și-și sprijină capul în mâini și stă așa, pierdut, cu fața ascunsă de palmele mari, vreo jumătate de oră. "Nu mai știu, nu mai știu, nu mai știu nimic - cum a fost? ăsta sunt? ce-ar trebui să fac? Nu știu ce să fac. Aș sta aici. Dar o să ies, o să îmi cumpăr o pâine, o să mai văd apoi ce mai fac. Am obosit, am obosit foarte tare." 
Unele seri și le petrece stând pe un fotoliu, cu ochii închiși, cu o cafea alături, duce din când în când ceașca la gură, o tine cu mâinile lui subțiri, osoase - soarbe. Își simte inima, îl dor oasele. Nu se ridică până în zori.
Alteori iese.
"Sunt un om simplu și liber", își spune, "nu mai contează nimic", își trage hainele, își leagă șireturile ghetelor din piele, vechi și uzate, se repede spre ușă și pleacă grăbit, "vreau să plec" își spune - și nu-l întreabă nimeni unde și nici când revine. Pășește repede pe bulevardul larg, cu geanta pe umăr, cu mâinile în buzunare.
Și eu îl privesc.

Ficțiune

O ficțiune:

acum şi aici.