Catalog

Timpul trece mult prea repede, mătrăguna e bătrână şi pe lună nu e nimeni, picături picând abile, indivizii sunt solizi, domnişorii sunt livizi, domnişoarele livide, călătorii plictisiţi, o, tristeţi monumentale!, o, firide mici in zid!, o, parfumuri!, o, guvizi!, o romane necitite!, telefoane şi acizi, o, priviri împărtăşite!, o, apuse vremuri!, muşte, deznădejdi şi recidive, oameni şi electroşocuri, morți subite, sticle goale, pălării şi arlechini, tuş, cerneală şi cuvinte, privilegii şi motive, ceasuri lungi şi boli acute, grave voci cântând un blues, insomnii în zori de zi, mâini, obraji, vorbe urâte, patefoane şi orchestre, ceai de tei şi albinuţe, lupi de stepă şi doi lei, mâini, o pătură, tăceri.

Autobuzul

Mi-am tras gluga mai bine pe cap, ca să-mi acopere fruntea, să mă apere de ploaie. Mi-am căutat bricheta prin buzunare, cele de la blugi, cele de la geacă. E mică și neagră, o am de ceva vreme. "Ia-o pe asta, e ieftină și e neagră, cum îți place ție". Am găsit-o cu greu. Pachetul e însă în locul știut.
Mi-am aprins o țigară. Trag fumul cu ușurare. Închid ochii și trag fumul în plămâni, cât pot de adânc. Trag aer pe nas, coastele mi se lărgesc, de jos până sus, de jos până sus, plămânii mi-s plini, plini. Îmi imaginez că mă las pe spate, încet, apoi cad, cad pe o saltea consolat, consolat, satisfăcut. Mă înec și tușesc. Nu mi s-a mai întâmplat de mult.
Mă uit la cer, e plin de nori, sunt gri, plouă, normal, ești un idiot, știi. Lângă mine e o tipă cu părul roșu și pistrui, o față rotundă și mare, o geantă mare de piele, autobuzul nu mai vine, e o jumătate de oră de când stau și aștept. Îmi caut căștile, sunt plictisit. Muzică în urechi, în sfârșit. Îmi bag mâinile în buzunare, la cald. Peste drum e un mec, văd cartofii scăldați în băi vaste de ulei încins, picăturile de sudoare pe frunțile unui slăbănog, o casieriță brunetă cu breton și vocea cam groasă și un shake mare sorbit prin pai cu încântare. Zgomotos, la fundul paharului. Aseară, aseară am mâncat la o masă, într-un colț, mi-era foame și somn și aveam nevoie de-o baie. Mă mănâncă o mână, o scarpin. Ghetele și cizmele și adidașii, picioare groase și subțiri pășind grăbite, scările rulante, un magazin de bijuterii și altul de haine, o florărie. Mașini trecând pe lângă mine vâjâind, apa în bălți vaste - una ne stropește, pe mine și pe duduia cu pistrui. O înjurătură printre dinți.
Lumina portocalie a autobuzului în depărtare, în sfârșit.
E aproape gol, mă bucur, mă mir. Mă așez în stânga, în față, imi lipesc fruntea de geam. "Cumpără-mi și mie un pachet de unt când te întorci, îți dau banii". Avea buzele reci și foarte moi, uscate și fine totuși, mi-au plăcut iarăși, am privit-o lung în timp ce spunea nu mai știu ce, abia de am ascultat-o, nu mă interesa ce zice de fapt, la urmă am făcut în sfârșit ce am vrut, un pas și am îmbrățișat-o, am sărutat-o, am constatat că are buzele reci și moi, uscate și totuși fine, abia de i-am simțit respirația, gustul salivei, i-am simțit mișcările calde, trupul mic și fragil lipit de mine. Fericire. Nasul mic și puțin coroiat, ciupește-mă, visez, ține-te bine, ține-te de mine, plecăm, plecăm, plecăm, cu bine. Un pachet de unt, am înțeles. Am coborât scările, patru etaje, aproape în fugă. Ușa blocului trântită după mine.
O țigară.
Autobuzul are geamurile aburite, îmi place să privesc prin geamul meu luminile roșii ale mașinilor, difuze, stopurile, picăturile de ploaie. Haide mamaie, găsește-ți un loc. Măcar ești zâmbitoare. Ferestrele sunt aburite și lumina aproape gri și e frumos. Picături înăuntru, picături afară. Am un moment din-ăla, unul bun, unul în care știu că sunt aici, prezent, nu-mi pasă de nimic. Scurt. Număr, unu-doi, unu-doi, unu-doi, pasagerii, trecătorii, șoferii, mișcările picioarelor, ochii, ochii mari și ochii verzi, mici, ochii căprui, babele, cetățenii cu chelie. "Mișcă-ți degetele de la picioare" i-am zis, a râs, zgomotos, a râs. "Uită-te la mine". "Cum te cheamă, zici!?", asta a fost acum doi ani, în Eforie Nord sau poate în Neptun, cert e că era marea la doi pași, aveam în rucsac chiloții de baie și ea era într-o rochie lungă cu flori portocalii și purta pălărie, mă oprisem să trimit o vedere unui tip din Satu Mare. I-am zis. "Ce desuet, ce anost, o vedere pentru un tip din Satu Mare" -  a zâmbit, nu vorbea serios. De atunci. Locuiește în Romană, într-un bloc vechi, la etajul 8.
"Uite ce", i-am zis as'noapte, eram beat, "mâine vreau să ies un pic, într-un parc oarecare, oriunde de fapt". Avea pijamale largi și roz. A tăcut, ne-am privit mult timp. Vinul demisec, "vino cu mine", "nu am chef", prea bine, hai să ne culcăm, haide, haide, țigările pe terminate și un balcon de la care văd, pe ici și colo, luminile aprinse în camere. Vecina durdulie de peste drum, la fereastră, aplecată peste geam, cu ochii închiși și cămașa de noapte închisă până la ultimul nasture, acolo o văd de fiecare dată, mi-o imaginez singură, așteptându-și bărbatul marinar, bărbatul astronaut. Bucătăria e mică și pereții sunt scorojiți, sting ultima țigară într-o scrumieră aproape plină, o vărs în găleata de sub chiuvetă, mulțumit. Mă piș.
Adorm ținând-o în brațe, mintea mi-e goală și sunt fericit.
Dimineață am stat să o privesc dormind. Părul, genele și buzele întredeschise, respirația, umerii și forma șoldurilor, coapselor pe sub cearșaf. Sânii, imaginați. "Auzi, tu unde locuiești?", "departe, în sud, pe alt continent, dincolo de tropice". "Vreau să vin și eu la tine, musai" a zis. Mi-am prăjit un ou și apoi am plecat. Parcul, pasajul, mall-ul, cartierul mărginaș. Am închis ochii. Pe un raft are câteva CD-uri, în baie are o carte, cearșafurile ei sunt toate albe, prosoapele sunt albastre și roșii. "Unde lucrezi?", "la un magazin", lucrurile sunt foarte simple, ne vedem în weekend. Uneori și în mijlocul săptămânii, totuși.
Într-un parc văd un copil singur, se dă într-un leagăn, privește în sus. Blocurile au toate cel puțin zece etaje. "Ți se face dor de mine?", "sigur", i-am spus, lipsit de convingere, "uneori vin până la tine zburând, ca să te aud vorbind și să te miros, miroși atât de frumos și vezi, vezi, gustul tău e nemaipomenit, ai cele mai fabuloase dintre coapse și nopțile cu tine sunt, sunt, sunt, cum să spun, foarte lungi, nemaipomenite și îmi place să iau autobuzul apoi" și mi-am tras pantalonii și șosetele și încălțările grăbit.
Când eram foarte mic îmi plăceau foarte mult bălțile, îmi plăceau cartofii și bărbații eleganți. Apoi mi-au plăcut fetele blonde, apoi cele pistruiate. Și romanele sud-americane. Apoi brunetele înalte. Apoi mi-au plăcut drogurile, apoi mi-au plăcut serialele. Acum îmi plac autobuzele, o singură fată și mâncarea gătită acasă, din când în când, atunci când am ocazia s-o mănânc. Altfel mănânc orice şi sunt mulțumit. Las capul pe spate, îl sprijin de spătarul scaunului. Îmi pun mâinile pe burtă. Ochii închiși, ochii deschiși. Și vinul, sec și demisec, să nu uit. 
Se aude o sirenă și un ciudat merge pe bicicletă prin ploaie. "Sună-mă, auzi, vreau să te mai aud". Unt. Muzica e dată tare, îmi așez mai bine căștile în urechi, lângă mine e un individ între două vârste, cu chelie și două sacoșe pline. Închid iarăși ochii.
La capăt e o parcare. Ici-colo câteva mașini, sunt singur și fericit și plouă, merg grăbit spre un magazin, miroase a benzină și a asfalt ud. 

Zi ploioasă

Oraşul e mare şi ud şi plin de maşini, au înflorit câţiva pomi şi mi-e poftă să umblu.
Beau ceai rece din ceaşcă, ultimele înghițituri.

Străzile sunt lungi

Mi se pare că nu am mai scris de multă vreme aici.
De multe ori am impresia că nu pot să mai supraviețuiesc fără orele mele de singurătate, de izolare într-un colț de cameră, în fotoliul meu, cu căștile în urechi, scriind și scriind, până la epuizare.
Am reînceput să scriu aici acum un an. Într-un an de zile am publicat 119 postări - asta ar fi a 120 - a.
Mă întreb dacă o să pot vreodată să nu mai fac asta, dacă o să pot să renunț, dacă o să pot să redevin vreodată omul de atunci, de înainte, omul pentru care nu era o nevoie vitală să scrie. Nu cred. Nu știu care-i rostul părții ăsteia din mine, părții care scrie și scrie și scrie - mi se pare însă acum că aș fi ciuntită fără ea, mi se pare că aș pierde ceva important, prețios. Înainte eram, mi se pare, un om mult mai anost, mai sărac, lipsit de o parte din sine.
Nu mai am chef să scriu despre asta.

*

Pe strada îngustă pășesc agale doi oameni, unul mai înalt, altul mai mic, clădirile sunt înalte și înclinate unele spre celelalte și cerul e senin, într-o vale latră câinii, ceasul e târziu, cei doi cară niște sacoșe. Ceva mai tărziu, în vârful unui deal, șed pe scaunele albe ale unei terase, mâncând prăjituri și șerbet, vorbind aproape șoptit uneori, alteori mult prea tare.
- Nu te uita ciudat la mine că stau cu tine de atâta vreme, te rog să mă crezi că am timp. Oricum, nu mă observă mai nimeni. Eu în schimb...eu sunt altfel. Oricum, nu mă vede nimeni - nu ne vede. Sigur, sigur. Dar vezi, vezi, haha, vezi!, eu stau într-un colț destul de ascuns, vorbesc foarte rar, doar atunci când trebuie. Și ei trec. Noroc cu tine, noroc.
- Ilie, ești ciudat azi. Vorbești ciudat, nu te înțeleg.
- Ei, nu știu ce mi-a venit. Mai bine spune-mi ce voiai să zici, chestia cu amintirile.
- A, da, da. E simplu. Era vorba despre momentele alea, momentele alea pe care ai vrea cu îndârjire să le păstrezi, să dureze nesfârșit, e vorba de zilele în care umbli buimac pe străzi încercând să ți le amintești, să le recuperezi, e vorba despre tot ce e irecuperabil.
- Marine, ești un sentimental jalnic.
- Norocul meu este că sunt un bărbat liber, norocul meu e că pot să mă ridic și să plec, pot să mă mut și să beau cafele în altă parte. În orice caz, vremea e tare plăcută azi, clar.
- Aș zice atunci - să nu mai așteptăm nimic, apune soarele și străzile sunt lungi și întortocheate.

Pe scurt

Oamenii sunt aşa de frumoşi şi ciudaţi în subsolurile oraşului, paşii sunt rotunzi şi curbați, trupurile lichide, trotuarele toate ale mele, fericirea stă în lucruri mārunte, oameni, mişcări şi autobuze grăbite.
Mergem spre sud, pe ferestre se văd blocurile.

Văd și ascult

Am descoperit de ceva vreme că e foarte plăcut, relaxant și liniștitor pentru mine să stau și să fac ceva ce nu îmi cere să gândesc prea mult în cuvinte - să prelucrez imagini, să născocesc tipare sau alte chestii în Photoshop, să fac fotografii - în vreme ce ascult documentare, interviuri, conferințe. Reușesc să îmi golesc mintea de gândurile și cuvintele proprii și să ascult, pur și simplu, altele, altceva, pe altcineva. Văd și ascult, sunt prezentă, simplu, atât. Ascult tot felul de lucruri ce țin de psihologie în genere, teorie și psihoterapie analitică mai ales, psihosomatică, medicină, neurologie, diverse altele apoi. Mi-am propus să ascult și teatru radiofonic. 
Ieri, în vreme ce prelucram niște fotografii, am ascultat tot felul de lucruri - am descoperit, printre altele, înregistrarea de mai jos. Empatia e un subiect ce mă interesează foarte mult de multă vreme, am mai scris aici despre asta. Mi-a plăcut mult ce am ascultat. Pun și aici, pentru cine o mai fi interesat.

Mantaua

Nu pot să mă culc si să adorm - și mâine mă trezesc devreme.

Dacă aș fi un personaj oarecare, acum aș strânge mai bine mantaua pe mine, m-aș înfășura strâns cu ea în vreme ce pășesc pe niște străzi umede, după o ploaie măruntă și rece, aș pleca pe jos, în grabă, spre odaia mea închiriată din periferie - m-aș mulțumi să stau de vorbă cu mine, la urma urmei. M-aș întreba singur, mirat, de ce mai fac oamenii eforturi să se întâlnească și suporte unii pe alții când tot ce le trebuie este să-și închidă și strângă mantaua pe lângă un corp rece și obosit, să meargă acasă în pas alert, să se grăbească să ajungă la cald și să facă o baie lungă, să se privească în oglindă și să spună un "da" simplu și ferm și apoi nenumărate alte replici, să fie tot mai toropiți și nepăsători în vreme ce beau mult vin, să stea să privească pe geam, să se suporte ei înșiși și-atât, în tăcere, auzindu-și doar gândurile, curgând nestăvilite până la somnul cel lung, mantaua înfășurată strâns, ochii închiși.  

Bucăți

Oh, stroh, cuvinte scumpe, pâine cu icre, nişte caşcaval, vorbe-aşa multe, cuvinte lichide, oameni frumoşi, viața e scurtă, noaptea e lungă, mă clatin şi risc să cad. Timpul e simplu, ochii picați, aşteptările simple, oamenii calzi, părerile spuse, străzile pline, autobuzele goale, saltelele dure, capete goale, noaptea e lungă, viața la fel, oamenii simpli fericiți pe trotuare, oameni căzuți in dormitoare, paşii agale, tot mai apāsați. Ziua de mâine, lumile goale, pielea cea moale si străzi cu pavaj, somnul cel mare, o întâlnire. 

Vederi

Am în minte începutul și miezul încă unei povești scurte, nu mai am timp și energie să le dezvolt însă, nu azi, deși toată ziua am așteptat să vină timpul să fac asta. Mâine, sper.

Îmi dau seama că trăiesc tot mai izolată și cumva într-un interior aflat tot mai în afara lumii, lumilor.

Eram în autobuz azi, mă uitam pe geam. Autobuzul abia se mișca, prins în aglomerație. Undeva afară un om, îmbrăcat cu o geacă maronie-gri, o culoare așa de ștearsă că nici nu mi-o amintesc, o geacă mare și groasă, voluminoasă, plină, cu o glugă mare strânsă cumva în așa fel încat fața nu i se vede aproape deloc. Din față un oval, adânc și întunecat, din lateral o fâșie, o fantă, o deschizătură - o glugă, înăuntru cine știe?, un om ascuns, un om pierdut. O mână vârâtă în adâncul deschizăturii, iese afară, ține o pungă. Inhalează aurolac dintr-o pungă maronie. Își lasă mâna vlăguită, obosită, pe lângă corp. Pantalonii îi sunt largi, largi, are în picioare niște galoși, prea mari și ei. E șters, așa de șters, și alunecă greoi, apăsat, alene, puțin clătinat. Abia se mai târăște, își mișcă încet trupul ce îi atârnă parcă, bleg, slab, pierdut în hainele prea mari. S-a strâns ceva în mine și m-am posomorât. Cine are habar ce e în el, cine e, cum își simte mâinile și ce îl doare și ce nu, la ce oră s-a trezit de dimineață și ce gândește acum sau în orice moment al zilei, ce simte, în ce stare e și ce vede, conținutul mațelor lui și ritmul în care respiră duhnind a aurolac, cine-i mama lui și care-i ultima dată când a fost atins, cine și ce îi lipsește mai mult pe lume, ce gust simte acum în gură și ce a făcut aseară? Omul ăsta, încă un suflet sau încă un organism, un ansamblu animat de oase și carne, târându-se neștiut prin lume, nevăzut aproape, pe lângă alți oameni, orbi și nepăsători, târându-se și ei, în pas alergător, mai departe.
La destinație, în stație, două ambulanțe și aglomerație, sunt curioasă și mă uit, într-un chioșc verde de ziare o femeie îngeuncheată încearcă să resusciteze un om, îi văd spatele și părul ondulat, o văd cum îi apasă pieptul rapid, rapid, oare o să moară?, mă întreb și mă infior, undevă lânga chioșc o altă femeie, îmbrăcată în negru, își acoperă fruntea și ochii cu mâna, se vede că suferă, pare că plânge, ceva se strânge în mine, mă doare și îngrijorează și înfioară toată scena.
Plec mai departe, traversez. Îmi trag gluga peste ochi mai bine, cu o noapte înainte am băut prea mult vin, sunt obosită și mă deranjează lumina soarelui.

Imi imaginez un personaj, mi se năzare, stă la o terasă și atât, asta e tot ce face mereu, stă și privește, cuprinde oamenii cu privirile, e vară și bea limonadă, din când în când strigă spre vreun trecător, el, figură aproape mesianică având perciuni și o mustață mică dar stufoasă, strigă atunci "hei tu, să știi, eu te văd, eu chiar te văd, poți să știi, sunt aici și te văd, într-adevăr".