Minimalism

Mi s-a stricat laptopul. Am ajuns sa scriu aici de pe telefon. N-am cum scrie ca de obicei. Nu tu diacritice, nu tu muzica, nu tu ritm, nu tu viteza si apa si foc. Am nevoie insa sa scriu inainte sa adorm.
O foarte veche dorinta de a mea e sa nu mai simt si sa nu mai gandesc, sa scap de prea multa galagie.... Mi-ar placea sa am o minte goala si o dispozitie egala, mi-ar placea foarte mult.
As vrea ca peisajul meu interior sa se simplifice pana la minimalism, un spatiu vast si alb in care sa fie, ici-colo, rar, rar, cate un punct, o linie, nimic ascutit, totul lin - atat.
Am citit prin carti, articole, am intalnit ideea si in documentare - exista medicamente pe lume, prescrise pentru depresie si anxietate (parca si cea din urma, nu mai stiu precis), care limiteaza capacitatea oamenilor de a simti. Nu mai tin minte detaliile stiintifice, nu o sa le scriu aici si acum. As lua bucuroasa, uneori, asemenea pastile. Pe termen lung, pentru totdeauna. As putea sa traiesc apoi bine si cu liniste, in sfarsit.
Sa ma pierd in spatiul vast, alb, decorat
minimalist.
Adorm, ce bine, noapte buna. 

Poem din autobuz

Poem din autobuz.
Autobuzul e grăbit.
Şi nu ştiu unde sunt.
Dar totul e perfect -
Mă duc acasă să mă culc. 

Rimar

Cu ultima fărâmă de energie.

Mor încet-încet cuvinte, mor cu rime, mor în dricuri și sicrie, mor încet și scriitorii.
Unghia adânc în piele, o peniță pe hârtie - zgârie, zgârie.
Tifon, sifon, văluri, văluri, ectoplasmă suluri-suluri, astupându-mi nările.
Bisturie, bisturie.
Pietre. 
Pe întinderea domoală totul este plin de smoală, pică norii.
Uite-așa, încet-încet.
Se topesc în ample griuri mecanismele senine - parapeții, contraforții, uriașii și zeloții.
Mor eroii sus pe ziduri, pe cazanele uzinei sunt suite eroine, cuvântează-n amfiteatre făcătorii grași de rime.
Pe pământul ocru, sacru, se adună salahorii, își înșiră-n cerc grumajii, li se-alătură cheliile, își șoptesc târziu în noapte, se cutremură feciorii.
Totul e frumos pe lume, moleșiți se scurg bețivii, pe cărările înguste dintre două destinații, închizând adesea ochii, suflecându-și pantalonii.
Decedează animale suspendate-n abatoare, strălucesc televizoare agățate sus în holuri, paznici stau în cutiuțe și se scarpină a jale, mușuroaiele de oameni se târăsc încet dar sigur spre tramvaie și spre blocuri.
Avioane zboară mândre, călătorii sorb cocktail-uri, dansatoare zac în baruri în fotolii largi din piele, păsări mari mănâncă stârvuri, merg alene visătorii.
Pe terase stau turiștii și privesc adânc brioșe, beau cafele și citesc, se apleacă toți încet, sfâșiați în intestine de dureri și de regret.
Ziduri, ziduri, mari și goale și în gară buruieni, între șine sunt sigilii, motorina cuge zilnic din vagoane de marfare, tone, tone de uleiuri, motorină și cartofi, lemne, lemne și pantofi, impiegați și sarsanale, zile lungi și nesfârșite într-o sală de-așteptare, cetățeni cu geci de piele dorm pe scaune, alipiți.
Ochi închiși, tălpile goale, în taxiuri șed cucoane, pe la colțuri se vând ziare, flori de plastic și fermoare, tălpi de pâslă și buchete, crizanteme și zambile.
Dorm pescarii duși în bărci, polizoarele sunt aspre, se învârt și se învârt,
cetăţeni citesc sloganuri în broșuri pulicitare.
Și pe stâlp stau papagalii, dedesubt vreo doi poeți.
Curg mâncăruri grele-n străchini și e sânge pe pereți, pe podele zac saltele și pe ele sunt doi pureci, șed turcește și se-ntreabă, filosofic, melancolic, când vor fi și ei striviți.
Cad răpuși, îndurerați, oameni albi și găuriți, le atărnă pielea-n franjuri și din când în când sughit, se răstoarnă în orbite ochii marii și bulbucați, scuturați de duhuri rele duc genunchii strâmbi la piept, gem, mugesc și schimbă rime și din când în când rânjesc.

Omul invizibil

Zăceam în după-amiaza asta în pat, pe cale să adorm, și mi s-a năzărit începutul - sau tema - unei povești, unei povestiri scurte. O să încerc să o scriu.

Asociez scrisul, ceea ce scriu, cu imaginile de mai jos, găsite tot azi- eveniment destul de fericit, să zicem, plăcut oricum. Nu știu să explic similaritățile. Sper să fie cumva și pe-nțelesul cititorilor mei cei puțini, foarte puțini - puțini de tot.

*

Ultimul lucru cert pe care și-l amintește despre el e o mână întinzându-se spre marginea patului, într-o dimineață târzie. I-a atins mâna ușor atunci, încercând să-l ajute să ajungă la scaunul spre care o întinsese.
Pe atunci era încă prezent. Curând după aceea, însă, a început să dispară. La început i-au devenit invizibile degetele mâinii stângi, degetele mâinii atinse atunci. L-a privit cu spaimă și uimire - el nu părea să își dea seama sau să se sinchisească de ceea ce se întâmplă. Își vedea de viața obișnuită, aparent fără probleme. Curând a devenit invizibilă întreaga lui mână stângă. Apoi cea dreaptă. E drept că, nopțile, închizând ochii, putea încă să le mai simtă acolo. Nu păreau însă să mai existe, așa cum erau, invizibile.
În fiecare dimineață ceva începea să dispară - întâi chipul, apoi întreg capul, apoi trunchiul, apoi picioarele. Odată cu ele începu să se acutizeze și sentimentul absenței lor.
Își mai dădea seama de prezența lui, într-o vreme, auzindu-i vocea din când în când. Privea în gol însă - și se temea că nu e de fapt acolo.
- Ești invizibil, i-a spus, într-o zi. De ce?
Nu a primit însă niciun răspuns.
Nu a știut ce să mai facă, de atunci.
Zilele au trecut și trecut, o groază, pustii și lungi. Șede de cele mai multe ori într-un colț de odaie, pe scaun, întrebându-se dacă o să mai apară vreodată.
- Mai ești acolo? a întrebat într-o zi.
Nu i-a răspuns nimeni.
Se întreabă de multe ori unde a dispărut și de ce. Nu-și poate imagina cum și cu ce s-ar putea hrăni în starea în care se află. Se înfioară.
De-o vreme încoace, mai ales după niște zile foarte mohorâte, ploioase și întunecate, a ajuns să se întrebe dacă a fost realmente acolo, vreodată.
Sunt însă urme mici, își spune, semne ici și colo, le caută, se plimbă cu pași repezi prin casă și le numără.
Nu înțelege însă nimic.
Și așteaptă, așteaptă să treacă zilele.

28 de ani

Sunt foarte efervescentă azi - e simplu, n-am liniște, n-am pic de liniște înăuntru. Mă mai liniștește să scriu.
Îmi vine să scriu iar tot ce mi se năzare dar parcă aș face o pauză și-aș scrie și eu ceva...mai normal. Lucruri mai normale...
Mă întreb despre ce să scriu.

Bucăți, bucăți, despre toate și nimic.

Îmi place să dansez, am nevoie de ceva care să mă dezinhibe - și-apoi dansez, dansez cu nespusă plăcere, cu pasiune, îmi intră muzica și ritmul în vene și tot ce vreau e să mă mișc, habar nu am cât de bine, probabil foarte prost, mă mișc însă și găsesc în mine energii nebănuite, neştiute. Vreau să dansez, destul de des, e foarte simplu. Mai ales și mai ales aș vrea să dansez tangouri, complicate, intense, îmi doresc asta de foarte mult timp. Un bărbat care să mă conducă în timp ce dansez, să vrea să mă poarte încotro i-e voia și mie să-mi vină să mă las, un dans intens şi rapid-rapid, apropierea și căldura, muzica și emoțiile - vise vechi.
Regret toți anii în care nu am dansat și e un strat moral-moralist în mine, un strat pe care mi-e greu să îl numesc acum, ce îmi șoptește că nu ar fi fost bine, dar regret, toate nopțile netrăite și tinerețea trecută fără să dansez, fără să dansez până la epuizare, până în zori, târăndu-mi oasele tinere dar mulțumite până cine știe unde. Pe vremuri, pe când eram eu tânără, prin liceu și chiar mai devreme, ideea de a merge să dansezi nu știu unde era pentru ai mei și pentru mine chiar un soi de blasfemie - parinții mei nu-s niște oameni foarte credincioși, nicidecum bisericoși, sunt sau au fost niște oameni grijulii excesiv și severi şi discotecile sau cluburile sau orice astfel de locuri erau locuri interzise pentru mine. Oricum, să zic drept, nu aveam nicio poftă să intru în ele pentru că eu ascultam de când mă ştiam doar rock, din ce în ce mai supărat, inițiată de frații mai mari, nu intram însă, ferească sfântul, nici în rockoteci, cum s-o fi scriind numele lor?, nu intram niciunde. În facultate viața mea a fost tot extrem de scurtă, goală realmente și plictisitoare. Aș fi putut să scriu "Jurnalul unei fete extrem de cuminți" în care, în afară, cel puțin, eu nu făceam mai nimic - unii ar spune că ăsta e un lucru foarte bun, foarte bun, că trebuie să rămâi pe un făgaș bun, adecvat, care te duce spre bine, tot mai bine, că viața mea e foarte bună-bună, uite, uite, de ce te plângi? Sunt însă atât de multe lucruri netrăite, țipând în mine, urlând, am 28 de ani și vreau să dansez și nu numai, înăuntrul meu e unul din huliganii lui Eliade, poate, izbind pereții plin de frustrare, dărâmând totul în cale, înăuntru însă.

Nu-i mai bine oare să-ți lași copiii să fie relativ liberi, să nu-i sufoci nici cu reguli, nici cu griji, nici cu pedepse aproape imposibil de înțeles, să nu-i terorizezi? Să-i lăși să trăiască, să încerce, să exploreze unele și altele, să fii însă acolo, aşteptându-i, o prezența caldă, gata să-i asculte, gata să-i primească, să-i îmbrățișeze și sfătuiască atunci când fac cine știe ce prostie? Ai vrea să dansezi, copile? Dansează. Ai vrea să umbli pe străzi până la miezul nopții și după? Umblă. Există pericole și trebuie să fii conștinet de ele, eu o să fiu însă aici, o să te aștept să vii, cu îngrijorare și căldură și tot ce îți mai trebuie apoi, dacă-ti trebuie. Călătorește, zburdă, vino apoi la mine să te odihnești, să înveti poate, să te ajut să crești.
Să rămân la copii, îmi vine să scriu despre mine niște lucruri ce nu-și au locul aici. O să scriu tot chestii foarte personale, oricum, cu gândul că, poate, cine știe, cuiva or să îi fie utile. Copiii mei...cine știe dacă o să îi am vreodată, mi-aș dori să fie, însă, niște oameni cu mult bun simț și niște oameni sensibili - și-apoi niște oameni liberi. Asta e o chestie complexă, ce va să zică liberi, nu intru în ea aici. Aș vrea să îi las să fie niște oameni ce pot să își exploreze lumea și limitele, să își ducă și construiască viața luând decizii, fără teroare, fără sentimentul că sunt niște copii neputincioși ce au nevoie de aprobare, încuviințare, binecuvântare, pentru orice vor să facă. Îmi aduc aminte când a fost să mă mărit, spre exemplu - dincolo de multe-multe altele îmi aduc aminte de stresul uriaș-uriaș pe care mi-l stârnea gândul ăsta: oare mama și tata ce o să spună despre asta, oare or să fie de acord, oare or să mă lase, vorba aia? Știu că e bine să fii ascultător - și totuși, după o vârstă...Foarte multă vreme, probabil și acum într-o măsură, m-am îngrozit de ce ar zice ai mei, mama mai ales, dacă ar fi să am un copil, fiind deja femeie măritată, vorba aia, mă îngrozea ce-ar spune mama dacă aș rămâne prea timpuriu însărcinată, fără să fi implinit așteptările ei privind viața cea bună, aia de o merit, aia de trebuie trăită.

Nu-mi disprețuiesc părinții. Îi iubesc de nu știu ce-i cu mine. Încerc însă să învăț din experiența mea și din ceea ce au făcut ei, presată de sentimentul covârșitor, de cele mai multe ori, că un copil sau copiii sunt niște responsabilități uriașe, niște ființe ce depind nemaipomenit de mult de tine, cărora le influențezi într-o măsură uriașă viețile, încerc așadar să învăt cum aș putea să fiu un părinte bun, mai bun, cum aș putea să aduc și cresc pe lume niște oameni pe care să nu-i rănesc, să nu-i sluțesc, nici mutilez, căci așa-i de mare puterea părinților asupra copiiilor lor de pot să-i și mutileze (și a altora, dar a lor indeosebi). Vreau să aduc pe lume doar oameni cărora viața să nu li se pară prea greu de dus sau insuportabilă, oameni sensibili, simțiți, simțitori, buni și iubitori realmente cu alți oameni, oameni în stare să se bucure și bucuroși, cât mai des, permanent chiar, de viață și de toți ceilalți oameni. Mă preocupă mult, des...

Adorm, adorm.

Nu știu de ce am ajuns să scriu desprea asemenea lucuri acum, aici, mai am puțin-puțin și adorm, puțin-puțin. Am pornit de la dans...
În fine.
Lucrurile sunt complicate, extrem de complicate, eu adorm și cam atât.

Liniște - nu prea cunosc liniștea.

Oamenii fiare

Nu vei vedea vreodată o figură mai respingătoare, pielea groasă și aspră și roșie, gata să plesnească, pe o față diformă și mare, dinții galbeni, rânjetul aparte, satisfăcut, deplin satisfăcut, rece și prefăcut, soiul acesta e unul fără de seamăn, câteva muzee le expun trupurile mumificate pe catafalcuri uriașe și organele genitale conservate în borcane, organizând expoziții cu prețuri exorbitante de intrare, căci câteva exemplare au fost prinse cândva în anii tulburi ai războaielor, au fost disecate, măruntaiele tuturor erau goale, negre, erau întinderi fără sfârșit în interiorul unor asemenea fiare, pereții cavităților erau îmbrăcați în straturi groase de grăsime protectoare, interioarele perfect izolate și goale, cărnurile lor sunt vișinii-putrede și organele lor reproducătoare enorme, afișate ostentativ în timpul vieții lor scurte, când sunt încă vii poți să îi vezi uneori cățărându-se pe garduri și dând inutil din aripi, au aripi acoperite cu pene rare și negre, curbate și mult prea scurte, ce nu le permit să zboare, o eroare a naturii au constatat diferitele cercuri științifice, desigur, în urma unor dezbateri aprinse în cadrul unor conferințe internaționale, au ghearele mari încovoiate și ascuțite, au palmele enorme și reci și piepturile umflate si goale, sigur că oamenii aceștia nu au inimi, se spune, in interiorul lor nu au fost găsite niciunele, se zice că au doar mecanisme cătrănite alimentate cu turbă, trepidând încinse, au ochii roșii și buzele groase și când îi auzi latră si latră silabe aspre, cu multe consoane, sau se laudă, se laudă, se laudă cu burțile lor extrem de încăpătoare, poftind carne de oameni, în cavitățile lor nesfârșite și goale, aceste fiare devoratoare de oameni povestesc uneori, scuipând printre dinți, cum i-au prins, povestesc zâmbind despre spintecări măiestre și sânge țâșnind în jeturi bogate, despre pulpe și sâni și burți fragede, privesc zâmbind ascultătorii uimiți, zâmbesc cu dinții lor galbeni si ascuțiți, cu care mestecă și sfâșie, taie, cu gurile lor pline cu salivă urât mirositoare și limbile lor mari și grele, plescăitoare, asemenea oameni păstrează întotdeauna distanța, se zice, asemenea oameni te privesc liniștiți și alene, apoi întind mâinile lor cornoase, terminate cu gheare, te mângăie ușor în timp ce îi privești cu fascinație și te străpung apoi în punctul cel mai moale, te privesc atunci cu ochii aprinși și larg deschiși, zâmbesc și-și înghit saliva cu nerăbdare, victimele lipsite de apărare au timp să țipe, țipă în limbi ciudate, injurii și blesteme, amărăciune adâncă și cuvinte grele, grele, fiarele zâmbesc extrem de satisfăcute, simțind puterea pulsând în venele lor de altfel goale, victimele lipsite de apărare pică pe jos răpuse, fără suflare, închid ochii și pier înghețate de durere, oamenii fiare își varsă apoi lichidele digestive si lichidele reproductive peste victimele ce zac acum în poziții fetale, apoi unele victime se umflă si umflă și devin încet goale, procesul e unul anevoios și duhorile sunt pestilențiale, într-o zi le vezi ridicându-se și plecând la plimbare, zâmbesc ușor și așa, așa îți spun, se nasc oamenii fiare.

Alambic

Am poftă să scriu și iarăși, iarăși, habar nu am ce. Uneori am, alteori nu. Deseori nu. Așa, scriu, de amorul artei, ca să dorm mai bine, de pamplezir, de nevoie, mai ales de nevoie.
Așa, mi se năzare, despre toate și nimic, scriu, scriu, scriu până la epuizare, scriu până adorm, două mâini mișcându-se și ochi abia mijiți, picând în gol, în hăuri fără fund, în mațe, despre ce aș putea să scriu azi?, nu știu, în universul sterp eu scriu, mi se mișcă degetele energice, pielea aspră, uscată, haidem, haidem să picăm și haidem să ședem, haidem să vorbim ca și cum ne-am cunoaște de când lumea, din toate toamnele și toate primăverile, cresc frunzele, înțelegi, mugurii și toate plantele, noi aici suntem niște inocenți, așteptăm să pice poamele, așteptăm să ne fie șfichiuite corpurile, atinse, atinse, de dureri și plăceri, de vârfuri de nuiele și de frunze și muguri, dureri ascuțite, urme roșii pe colțuri acunse de trupuri, usturătoare, ochi roșii, guri uscate, mâini transpirate, aici, vezi tu, nimic nu e așa cum ar trebui să fie, sprâncenele smulse și pictate apoi, vom pleca departe, în țările calde, în loc de mâini vom avea vâsle, vom pluti în aval și în amonte, nopțile vor fi nesfârșite, sudorile se vor scurge pe forme abrupte, duhori și miresme memorabile, paturi și sicrie și cearșafuri albe, aici, vezi tu, nimeni nu atinge pe nimeni, furie și nepăsare și nimic, muzica și cântecele, plămânii, umori și sudoare, jeg și duhoare, suntem cu toții separați și singuri, cântăm înverșunați în vreme ce spălăm podelele, dăm cu aspiratorul și spargem baloanele, trosnim nuielele, pisicile torc, paharele sunt mereu aproape pline, sorbim din ele cu poftă, lichide amare, înfocate, rapid, iată-le goale, ticsite, scuipăm semințe pe mușamaua cu flori, vocile răsună tare și totul duhnește a deznădejde și a apă de mare, salinitate prea mare, umplându-ne nările iritate, stârnindu-ne lacrimile, dar vezi, vezi, azi și aici tot ce facem este să cântăm, cuprinși de patimi, despre oameni și despre vise neîmplinite, despre prostie si despre nepăsare, despre timpul ce trece și despre toate acele povești neterminate, fumul și scrumul și străzile nelocuite aproape, labirintice, vii și moarte, mâini ce lipsesc și mâini necunoscute, atingându-se, nesimțire, nesimțire, furie şi moarte, o acoperim cu un cântec, unul duios și plin de emoții calde, unduind pereții, podelele, nimic, adorm, în sfârșit, epuizare, epuizare, am plecat, înțelegi, am plecat și asta este, perdelele roșii, se strâng și mă strecor printre ele.
Aici, vezi tu, totul e nesigur şi piere.

Casele

Bun venit pe pământ, pe aici circulă mașinile și emit gaze de eșapament, nu știu dacă ai observat, ba da, cum să nu, uite, uite, uită-te la toate casele vechi, goale, înăuntru întuneric, domniță, boierii au murit de mult, sunt oase și praf prin morminte, unii au uitat tacămurile folosite pe mesele de 12 persoane, grăbiți să fugă în exil, petrecerile pe vremuri erau strălucite dar acum, acum sunt pustii odăile toate, uită-te, mai joacă ueori muștele pe pereții scorojiți, nopțile trec cu toate luminile stinse, nici lumânări, nici candelabre, nimic, paturile sunt mâncate de cari, cearșafurile extrem de prăfuite și nu doarme nimeni pe ele, nici amante, nici soții, nu mai are nimeni slujnice, nici bucătărese țărănci, nici urmă de argat pe aici, nu vine nimeni noaptea de la sindrofii, țigaretele zac aruncate în colțuri, stinse definitiv, boierii au fugit, departe, departe, mâinile lor fine și albe au cărat bagaje mari, grele, valize acoperite cu piele, pline cu taftale, brocarturi, blănuri grele, iminei, șaluri, au plecat cu toții, ferestrele sunt acoperite cu scânduri, străzile pustii, uneori latră câinii, cineva strigă "unchiule!", unchiule, uncheșule, patefoanele s-au oprit definitiv și doamnele și-au amanetat bijuteriile, treptat, ramuri, ramuri lungi și fine din complicați arbori genealogici au pierit, cărămizile cad, podelele sunt găurite, târgoveții sunt dornici de soții vrednice, muncitoare, domniță, au murit și ei de mult, privește toate arabescurile, le vezi?, pe vremuri arhitecții erau fuduli și iubeau liniile curbe, statuile și leii, broderiile, vezi strada asta?, toate ferestrele sunt întunecate, aici nu mai locuiește nimeni, într-o zi o să ne strecurăm înăuntru și o să însămânțăm pământul muced, o să plesnească scândurile sub noi, rupându-se, vezi curțile interioare?, sunt pline de rufe, copiii crescuți în ruinele lumii, hrănindu-se cu franzele ieftine, o, petrecerile cu fason!, caii si birjarii și automobilele negre, astăzi cad tencuielile, iată liniile de tramvai și tramvaiele alunecând pe ele, scârțâind, intersectându-se, orașul vechi, vezi, are străzile înguste, oamenii pătimitori și ușurateci, țipând în odăi, cutremurându-se, vin salvările și taximetrele, doamne corpolente dorm în paturi cu baldachin, au sertare cu caiete pline de poezii și scrinuri pline de mistere, pieile sunt tuciurii, biciurile plesnesc pe moșii, astăzi lumea e plină de scursurile pământului, domnind, se îmbăiază prelung în căzile noastre grele din mijlocul odăilor de baie, pieile lor tuciurii și pieile lor aspre, săpunul fin franțuzesc, mâinile bătătorite, mașini agricole, prăvălii, funcții-funcții și daraveri fine, importuri-exporturi și ministere, o intervenție, soția a pregătit un meniu strașic azi, vă rog să poftiți în salon, vinul e rubiniu și paharele se ating în clinchete ascuțite, ne bucurăm astăzi, mâine vom pieri cu toții, pășesc mai departe, casele sunt pustii, proprietarii absenți, dispăruți în nesfârșite dispute succesorale, am tocmit, vezi bine, numai avocați proști, am amețit, am amețit, o clădire lungă, părăsită și ea, geamurile abia acoperite, sticlă spartă și lemn și pe trepte, la intrare, doarme și sforăie ușor un om al străzii, ce frumos, mi-am zis, luna e aproape plină și aerul rece și proaspăt și privesc, privesc.
Nu mai pot, adorm, nu-i nimic,
Ai grija de tine, înțelegi, pentru ca eu nu mai pot să umblu pe aici, adorm.

Totuşi

- Scrie-mi o poveste.
- Nu acum.

Un roman japonez. O baie, părul ud.
Am pielea uscată şi rod un bob de grâu.

- Ți-am scris, totuşi.