vineri, 27 februarie 2015

Mâzgâleli

Linii, linii bezmetice, mâini și picioare amestecându-se, lovindu-se, muzica se aude intensă și tare, unde îți sunt mâinile? Nu știu, nu știu, erau pe undeva pe aici, acum nu mai sunt, sunt doar niște linii, vezi, rotindu-se, spirale negre, subțiri și groase, fâșii, multe și dese, pâlpâind, palpitând, intersectându-se, pantofi de dans negri și rochii roșii, genele lungi, ochii închiși, pașii.
Ascultă, ți-am spus, îți amintești zilele cele bune, zilele în care străzile erau ale noastre, pavajul, dalele, măturătorii, gunoaiele și rigolele, cetățenii grăbiți cu umbrele, mașinile si claxoanele, îți amintești când mergeam departe, departe, nici nu știam unde, îți amintești tramvaiele și liniile trenurilor și copiii jucându-se cu o minge, mai ții minte copiii negricioși zâmbindu-ți pentru o fotografie, mai ții minte vântul de primăvară, mai ții minte florile, mai ții minte cimitirul și mai ții minte rufele atârnate, mai ții minte așternuturile, mai ții minte televizorul, mai ții minte pașii, mai ții minte ochii, mai ții minte mâinile, mai ții minte mâinile mele aripi, fâl-fâl, ridicându-se, mai ții minte căldura și pielea și îmbrățișările?
Zilele netrăite, goale.
Picioarele sunt și ele câteva linii, linii întrerupte, stinghere, frânte, mișcându-se totuși, încolo și încoace, pășind pe muzică, cercuri și linii ovale și linii drepte și opriri și momente de ezitare, picioarele goale, aspre, apoi cafenele, cafele, cafele nesfârșite și câte o țigare, rulată în foițe făcute din ziare, un bărbat oarecare, cu mâini mari cu degete lungi și cu unghii murdare, desenând rotocoale pe tăblia mesei, linii rotunde, mâini și picioare și coapse, rotunjimi pline, trecătorii sunt grăbiți pe bulevardul cel mare, la colț e un om cu un acordeon și o domnișoară ce pare că își numără pașii, unul, doi, trei, acum puțin mai repede, ultimul puțin mai mare, pantofii maronii cu puțin toc și dresurile fine de mătase, fustă plisată si taior și pălărie, puțin mai încolo trec mașinile, nenumărate, neoprite, șoferii au mustăți mari și stufoase și totul, totul e făcut din linii, linii negre, bezmetice, amestecându-se, sus pe un deal e o piață, acolo șed artiștii și desenează portrete de oameni cu priviri goale, superioare, suprind însă atâtea detalii, pășesc agale turiștii cu burțile goale și privesc meniuri scumpe și fine scrise cu cretă pe panouri, în vitrine e plin de crustacee și fructe de mare și undeva o femeie freacă podelele, altundeva o femeie pozează pentru un artist cu barba roșie, o cheamă Sien, mai departe, mai departe, fugim la vale, străzile sunt pavate și abrupte, aici niște iederă și colo niște ziduri, haide însă să plecăm mai departe, să fugim, nu știu unde. 
Pe aici bisericile sunt roșii, cerul e negru și soarele portocaliu, oamenii sunt doar linii negre, cocoșați, aplecându-se, ascunzându-se în cojoace de foame, de spaima molimei, de spaima tiranului cel mare, anii sunt lungi si grei și oamenii mor de foame aici în țara lui Soare răsare, cizmele sunt înalte și pașii sunt grei si ceaiurile amare, amare, ciorile zboară pe cer cu miile și norii sunt linii încâlcite, răsar fabricile și uzinele și undeva, pe străzile întortocheate, stau doi oameni și se privesc însetați și înfometați de parcă nu s-au mai văzut de ani de zile, fumul se ridică rotocoale-rotocoale din fabrici și uzine si țigări și sobe, femeile mici și rotunde spală haine și le întind pe balcoane, pantaloni și fuste și piese de lenjerie, femei îmbrobodite cărora le ies de sub broboadă zulufii și stropii de sudoare, linii largi și groase, trupurile, mâini moi și prunci și pelinci și lapte, bărbați cu pachete împachetate în ziare, mici și mari, pline cu haine, cărți și mâncare, salopete gri și căciuli negre și pistruii și ciupiturile, urmele de vărsat, oameni încovoiați și femei bătând covoare, sprâncene blonde și bărbi cărunte, bărbați uitați de neveste prin crâșme, unghii și picioare și unghiere, blocuri gigantice cu ferestre mici, apartamente și garsoniere, odăi încălzite de calorifere și vopsele albastre și verzi și gri și cearșafuri înflorate pe care dorm femei și bărbați și copii, un tren gonind prin noapte, marea evadare, lumini slabe, compartimente cu banchete acoperite cu mușama maronie, gonind, gonind, prin sate pline de oameni cumsecade și sate atinse de foamete, prin păduri nesfârșite și tunele săpate adânc în munte, pe banchete sunt oameni, unii stau și se privesc și nu știu, nu știu când s-au mai văzut și unde, se întorc însă, se întorc și ajung într-o odaie mare, cu podele ce scârțâie, acolo lămpile sunt slabe și roșii, pereții sunt înalți și afară răsare soarele, nopțile pe aici sunt lungi, aproape nesfârșite, visele sunt atât de rare, oamenii pe aici sunt bizari și singuri și în mijlocul paturilor lor, pe așternuturile creponate, dorm adânc, linii încâlcite, subțiri, curbate, ascuțite și lungi, multe și negre, aglomerate, mâini și picioare, întinse, curbate, zăcând goale, curgând, coborând și urcând, sânge pulsând și electrocardiograme, salvări gonind pe străzi cu sirene și lumini albastre și roșii, cântece vechi și noi și unu, doi, trei, patru, ai înțeles?, astea sunt mișcările, învață-le.

miercuri, 25 februarie 2015

Singurătate

Alunecare, alunecare, tot mai departe la vale, timpul trece și nu știu, nu știu ce să scriu, fuga, fuga în lumea ce mare, la revedere, la revedere, marea plecare în lumea cea mare, am plecat într-o zi pe o cărare, la revedere, la revedere, am plecat în lumea cea mare, călător prin soare, pe sub nori și prin ploaie, desculț și cu pantalonii prea scurți, o cămașă verzuie și o pălărie cu boruri mult prea largi, la revedere omenire, la revedere, am plecat pe mare, am plecat pe o cărare, nicăieri și pretudindeni, prin orașele cele mari și prin cele mici, pe străzi întortocheate și străzi mici și pavate, privind prăvăliile, călător solitar, liber, întâlnind pe toți și pe nimeni, n-o să mai privesc pe nimeni în ochi pentru că, pentru că n-o să mai fie, nici măcar un ochi din cei mulți, din cei o mie, niciunul n-o sa fie, n-o să mai fie, pielea mea o să fie tot mai tare, tot mai tare, o scoarță tare, pe dinăuntru o să fiu goală, vastă, încăpătoare, întunericul cel mare, purtat de colo-colo, pe sub soare, o să mă mai oprească din când în când câte un copil, domnișoară, doamnă, știți oare, aveți idee, cât e ceasul oare?, o să deschid ochii și gura și, înăuntru, întunericul cel mare, ochii lui mari, largi deschiși, or să privească înspăimântați, doamnă, doamne, întunericul cel mare, înghițindu-l, buzele crăpate închizându-se, pumnii strânși, picioarele puse în mișcare, târându-se, un rucsac plin cu pesmeți, iată-l, plin, mare, și-o sticlă mare de apă și una mică-mică de tărie, pentru zilele grele, nesfârșite, obositoare, nopțile petrecute în răcoare pe sub copaci înalți, înalți și bătrâni, cu crengi mari atârnând și trunchiuri groase, fără frunze și plini de cioturi, spune-mi, spune-mi cine vine pe cărare, în depărtate, un om cu doi ochi, unul mai mic și unul mai mare, poartă o pălărie mare, o pălărie de soare cu boruri mult prea largi, abia își mai târăște picioarele, vine agale, la vale, la vale, timpul trece și îl aștept sub copacul cel mare, îi dau binețe când ajunge în dreptul meu, bună ziua, bună ziua, cuvinte nerostite, întunericul nesfârșit, întâlnindu-se, oamenii goi, plini de întunericul cel mare, ne vom privi apoi câțiva ani, călătorii gemeni, regăsiți, tăcerile sunt așa de adânci, nesfârșite aproape, uneori vorbim totuși despre gândaci, alteori despre oameni, alteori iar despre oameni, alteori cine știe, cuvinte puține și tari, semnificative, întunericul ne scapă printre buze și lumea pare, pare că vrea să se dezintegreze, să se sfarme, atinsă de marele întuneric și de cuvintele noastre, pășim pe cărări pline de noroi după o ploaie și ne privim degetele mari și murdare și ascultăm, ascultăm, vântul legănând copacii, frunzele, greierii, privim oamenii muncind câmpurile și căruțele și caii și toate zburătoarele și târâtoarele, ulițele și gardurile, nu vrem să știm însă de nimeni afară de noi, suntem doi gemeni, ascunzând tăceri aproape nesfârșite, rar întrerupte de cuvinte, ieșind din adâncul întunericului cel mare, doi gemeni, umblând de colo-colo, fără scop, fără grabă, agale, agale, nu-mi place povestea asta, poetule, nu îmi mai ajunge și nu îmi arăți destule și nu pricep, nu merge, singurătate, singurătate, purtându-mă, purtându-ne mai departe, întuneric neauzit, mare, te ascult, mi-ai promis că o să stăm de vorbă, nopțile pline de întuneric și nimeni, nimeni afară de doi gemeni mergând agale, pe o cărare, desculți și cu pantalonii prea scurți și pălării cu borurile mari, mult prea largi, știind că pleacă mai departe, tot mai departe în lumea largă, singuri, liberi.

marți, 17 februarie 2015

Straturi






Noapte

      .
      .
     .
   .
    .
     .
     .
 

                


.


Noapte bună, somn ușor.
Șapte purici pe-un picior.
Și unul după ureche - ca să fie cu pereche.

duminică, 15 februarie 2015

Mai nimic, iarăși

Stau aici, sigur că trebuie să scriu, mă roade de câteva zile să tot scriu, aștept cu nerăbdare nopțile, habar nu am pentru ce, pentru mine mai ales, îmi face bine să scriu, mă las, pur și simplu, ascult, privesc, privesc dar nu în jur, aștept să văd ce-o să mai fie, ce o să mai scriu.

Nu prea mă simt însă creativă în noaptea asta. Nu, mai nimic, mai nimic, nu văd mai nimic, pur și simplu. Nu reușesc să intru într-o stare. Îmi vine să scriu doar lucruri relativ...normale sau banale sau seci. Nu știu.
Scriu și șterg, scriu și șterg într-o noapte nu așa de bună pentru scris. Scriu totuși, m-ajută.

Încet, încet, foarte încet, se rotesc roțile si rotițele lumii, nimic nu se întâmplă însă, totul se rotește, se rotește și revine, revine la un început, zac pe iarbă într-un luminiș în mijlocul pădurii și privesc cerul și stelele, hai să ne mutăm aici, zic, să privim cerul în fiecare noapte, să respirăm aerul rece și curat, stelele rotindu-se în timp ce, în timp ce noi stăm cu burta în sus, eu și cu mine însămi purtând dialoguri imaginare, atât, haide să rămânem aici, pe iarbă și pe pământul rece, să ne descompunem încet, ei, nu chiar, dar haide, nu am nimic de spus, zac și aștept somnul, un vis sau vise poate, zac pe un covor de mușchi și mă gândesc, oare acolo, departe, departe de tot, oare e cineva acolo, totuși?

Nu știu cine și de ce și pentru ce citește mai mereu ce mai scriu eu aici, mă întreb, pentru ce revin cititorii cei atât de puțini, foarte-foarte puțini? Unii vin și pleacă rapid, alții revin. Mă mir. Nu știu dacă vreau să știu cu adevărat, dacă nu cumva prefer, de fapt, misterul.
Mulțumesc, oricum.
 
Nu pot să adorm, nu încă, am nevoie să văd, aș renunța dar nu pot, închid ochii, îi deschid, aștept, degeaba, nimic oare?, nimic din adâncuri, doar câteva străzi cu case vechi, o bicicletă, o fată, o femeie plângând, mai departe, mai nimic, o clădire aproape dărâmată, ziduri găurite, varul colorat, jupuit și podelele putrede, lemn smuls si pământ, cărămizi, movile, nimic, mergem mai departe, un tren gonind prin câmpie, vezi, un tren mergând prin noapte, mă leagănă și mi-e așa de somn, mă scufund în haine și-n căldura lor, mi se închid ochii și vreau să dorm, să dorm în tren sprijinită de un perete al compartimentului, ore lungi, ferestre înghețate, calorifere, banchete moi și banchete tari, vezi tu, suntem toți singuri, fiecare în compartimentul propriu, adormind, mi-e prea somn, înțelegi, nu am timp de asemenea lucruri, lasă-le, o să mă opresc aici, o să cobor aici, în prima haltă, îmi imaginez, în sfârșit, adorm și atât, călătorind cu un tren prin noapte, până la prima haltă sau poate mai departe, nimic cert, sunt doar într-un tren, într-un compartiment.
Un tren prin tundra sau taigaua siberiană, zăpadă afară, compartimente.

vineri, 13 februarie 2015

Un roman fluviu

Stau la mine-n fotoliu, tot ce vreau e să scriu, nu am poftă de nimic altceva, să scriu deși încă nu e destul de târziu, deși încă nu știu, nu știu, habar nu am despre ce să scriu, nu știu dar trebuie, trebuie să scriu.
Mi-am pus muzică, ascult muzică în căști în fiecare noapte, caut și caut, aflu, ascult la nesfârșit. A venit, în sfârșit, o propoziție, să încep, să începem, să vedem ce iese.


Hai să scriem un roman fluviu, un fluviu mare și adânc, plin de litere, litere întunecate, litere și cuvinte, romanul fluviu pe care e-o barcă ce plutește, plutește, mai departe, tot mai departe, crede-mă pe cuvânt, romanul fluviu o sa fie foarte-foarte lung, extrem de lung, de aici și până pe Marte, o să curgă mult, o să curgă nesfârșit, negru, roșu, adânc, plin de cuvinte sus, plin de tăceri dedesubt, o să ajungă departe, departe și o să fie adânc, așa de adânc, uită-te la mâinile mele, îți fac semne cu ele, atât de adânc, vom avea nevoie de scafandri, din când în când, o să plonjeze din bărci negre și tăcute până în adâncul cel mai adânc, o să caute, o să caute, cadavre de conversații, înecate, umflate, pierdute în mâl, mai departe, târâte tot mai departe și mai departe de romanul fluviu curgând până pe Marte și apoi mai departe, tot mai departe, în el o să se adune toate râurile, toate cursurile, intercalate, întrepătrunse, oamenii vor privi uimiți de pe margine, romanul fluviu curgând, uneori cu apele prea umflate, în adânc vor pluti înțelesuri de mult uitate, gesturi și tăceri și atingeri, priviri și toate acele lucruri nespuse și totuși comunicate, lucruri grele, scufundate, mai sus vor fi alge din litere și nu, nu mai știu ce, vor fi de toate, vom avea și pești și pescari așteptând, așteptând, fără încetare, uneori cu disperare, alteori prinzând destul cât să hrănească mulțimile înfometate, uneori vor veni oameni să se scalde în romanul fluviu, curgând până departe, foarte departe, până pe Marte și în întreaga Cale Lactee, oameni cu trupuri dezgolite, scăldate acum în cuvinte, plutind lăsați pe spate, privind înăuntru, atinși plăcut de unele cuvinte, rostind din când în când șoapte, pierzându-se și ele în apele romanului fluviu, oameni plutind până departe, până când ori învață ori uită să înoate, trupuri dezgolite de haine, de piele, de carne și oase, multe din ele înecate în adâncurile lui tăcute, transformate, plutind mai departe, scufundate, trupuri suple și moi și calde și trupuri reci și umflate, conversații pline de cuvinte și conversații tăcute, în adâncurile roșii și aurii și albastre, abia luminate, căutate uneori de scafandri, adâncurile unui roman fluviu mergând până departe, foarte departe, până pe Marte - și-n întreaga Cale Lactee.

Pe marele bulevard

Sufocare, fără aer, apăsare, puternic, adânc, o gură de aer, una doar și ești înapoi în picioare, mergi mai departe, unde, unde?, e o stradă, un bulevard mare, trec mașini și lumini, fâșii de lumini, întinse, albe, galbene, roșii, fugind, pești înotând printre ele, castele dărâmate, dărăpănate, pe margini, cadavre, cadavre, pe trotuare, mergem spre marele arc, arcul de triumf în miez de noapte, între timp, însă, ne lovim unii de alții, oameni, oameni și apoi cadavre, nu știm care e care, pe aici, aflăm, ni se spune, au fost multe războaie, oameni albi și oameni negri s-au ciocnit și nu e deloc de mirare, deloc de mirare, că oamenii albi au învins, pentru că sunt carcase goale, înăuntru au un mecanism simplu și tare, dur, omogen, mare, precis, oamenii albi pășesc agale, mai departe, la vale, la vale, oameni și cadavre, strada răsună de zvonuri de tingire și arme letale, pășim agale, pășim agale. Sufocare, sufocare, nori de cenușă, batiste cu monograme, iritare, înăuntru e tot mai puțin aer, pulsul și cursul, amonte, avale, vâltoare, nu mai știu, mă duc la vale, inima îmi bate când moale când tare, apăsare, apăsare, două mâini pe piept, coșmaruri, apăsare, sufocare, mă opresc și privesc în jur, doamne de lux cu paltoane și domni cu macferlane și bastoane, pășesc agale, oameni și cadavre, mecanisme goale, rotițe din varii metale, ceasornice cu bătăi egale, mergând, mergând la vale, încotro oare?, spre marele arc, arc de triumf, printre magazine de lux, vânzând parfumuri și piei de animale rare, și castele dărâmate, goale, cerul e senin și adânc și plutesc pe ici pe colo câteva pene de pasăre, penele oamenilor pasăre, de mult plecați, departe, duși de curenții calzi de aer, să nu uităm însă că suntem pe pământ și pășim agale, pe pavaj se văd urme de pași, urme ancestrale, din vremea când castelele astăzi goale, murdare, dărâmate, dărăpănate, erau locuite de oameni, de lei și de domni și de doamne, găzduind petreceri memorabile, luminate cu lumânari înalte de-o statură de om mare, din ceară de cea mai bună calitate, arzând, arzând și fumegând pe când, prin saloane, domni și doamne dansau cu pași mărunți și repezi pe podelele goale, podelele goale din lemn ba de nuc, ba de-abanos, ba de mahon, strălucitoare, reflectând siluetele îmbrățișate într-un moment de delăsare, pași pierduți în tăcere prin încăperi azi goale, saloane pline de doamne și domni cuprinși, atinși de delăsare, pe-atunci, prin castelele azi goale, acum suntem însă pe marele bulevard și mergem agale, amestecați, oameni și cadavre, și nu mai știm care e care, istoviți, cuprinși de sufocare, pășind agale, la vale, la vale, spre marele arc de triumf.

joi, 12 februarie 2015

Vânătorul

Trebuie să scriu înainte de culcare, scriu pentru mine, scriu pentru nimeni, scriu vise nevisate, înainte de marea cădere, marele întuneric, cădere, uitare, cădere, uitare, cine ești?, mi-am zis atunci, nimeni, nimeni, voci învârtindu-se, un vârtej în întuneric, îți amintești, îți amintești zilele bune?, pe atunci umblai bezmetică pe străzi de una singură, îți amintești, nu, nu ai cum, umblai cine știe când, străzile vechi și casele vechi și pline de țigani, îți amintești povestea cu vânătorul?, de ce nu vrei să o scrii?, hai să o scriem, bine, fie, haide, sunt un vânător, locuiesc într-o pădure, îmi place să ucid animale, îmi place să le sfâșii pieile, îmi place să le privesc organele și îmi place să le ating cât încă sunt calde, viața scurgându-se încet, încet, nu e cruzime, e o simplă mirare, nu sunt însetat de sânge, mi-e foame, îmi petrec zilele pândind, ascultând, pași de animale, frunze și spini și întuneric și lumini și pădurea întreagă foșnind, trosnind, mușchi moale, pământ reavăn, vânez mai ales căprioare, umblu bezmetic, miros aerul și caut urme, ciulesc urechile, mă dor oasele, stau singur și mut și ascult, uneori, uneori mă văd dar nu au timp, nu mai au timp de nimic, pentru că sunt rapid, sunt atât de rapid, nu scapă niciunele, există una totuși, o singură ființă răsuflând cald, undeva nu știu unde, ostilă și nevăzută, privindu-mă în ascuns, o simt uneori, o simt și îmi îngheață sângele în vene, îmi încordez mâinile pe armă, e aproape și întunecată, ar vrea să mă sfâșie dar amână, așteaptă, așteaptă, așteaptă, cum aștept și eu, vânătorul vânat cu sângele înghețat în vene, caut atunci mai avid, tot mai avid, caut să ucid, le privesc și le ating apoi, le simt răcindu-se, viața părăsind trupurile lor moarte, mă înfior când știu că ea stă acolo și mă privește, e ostilă și așteaptă, așteaptă să cad, să cad în sfârșit, sfâșiat și cald, simțind înnebunit căldura din vene, gata-gata să mă părăsească, vânătorul sfâșiat și cald, adulmecat, atins, o pradă, umblu amețit și ucid, ucid cu sângele înghețat în vene și mi-e foame, atât de foame, în pădure e pustiu și aerul e proaspăt și reavăn și nu am odihnă, vânătorul nu are odihnă.
Ai spus-o, vezi, povestea cu vânătorul, ai spus-o aproape bine, mulțumesc, e bine atunci, e vremea somnului, mă bucur că ne-am întâlnit iarăși, e vremea să dormi, să dormim, e târziu, noapte bună, noapte bună.

duminică, 8 februarie 2015

Derviși rotitori

Anul trecut, la sfârșitul lui iunie, am privit câțiva deriviși dansând.

 *

"Curând s-a auzit un sunet, mai întâi îndepărtat, apoi din ce în ce mai aproape. Era atât de fermecător și de mișcător încât toți și-au ținut răsuflarea, ascultând.
- Ce fel de instrument e ăsta? a șoptit Suleiman cu un amestec de uimire și încântare.
- Se numește nai, am răspuns, amintindu-mi discuția dintre tata și Shams. Iar sunetul lui e suspinul iubitului după draga lui.
Când sunetul naiului s-a stins, pe scenă a apărut tata. Cu pași ușori și măsurați s-a apropiat și le-a dat binețe privitorilor. L-au urmat șase derviși, cu toții discipoli de-ai tatei, îmbrăcați în veșminte albe cu fuste largi. Și-au încrucișat brațele pe piept, înclinându-se dinaintea tatei pentru a-i primi binecuvântarea. Apoi a început muzica și, unul câte unul, dervișii au pornit să se rotească, mai întâi încet, apoi cu o iuțeală care îți tăia răsuflarea, fustele lor desfăcându-se ca florile de lotus. 
Era, într-adevăr, o priveliște uluitoare. N-am putut să nu zâmbesc de mândrie și bucurie. Cu coada ochiului, am cercetat chipurile celor din jur. Până și cei mai răutăcioși clevetitori urmăreau dansul cu vădită desfătare. 
Dervișii s-au rotit și s-au tot rotit, o veșnicie parcă. Apoi muzica s-a întețit, sunetul rebab-ului dindărătul perdelei alăturându-se naiului și dairelelor. Atunci s-a ivit pe scenă Shams din Tabriz, ca un vânt vijelios din deșert. Purtând un veșmânt mai închis decât al tuturor celorlalți și părând si mai înalt, se învârtea și cel mai iute. Mâinile desfăcute îi erau înălțate către cer, la fel și chipul - ca o floare a soarelui în căutarea luminii. 
Am auzit mulți oameni din preajmă scoțând strigăte de uimire. Chiar și cei care îl urau pe Shams din Tabriz păreau să fi fost prinși de vraja clipei. Am aruncat o privire către tatăl meu. Pe când Shams se învârtea amețitor, iar dervișii se roteau ceva mai încet în cercurile lor, tata rămânea nemișcat ca un stejar bătrân, înțelept și liniștit, buzele lui rostind fără încetare rugăciuni. 
Într-un sfârșit muzica și-a încetinit ritmul. Toți odată, dervișii s-au oprit din rotit, fiecare floare de lotus închizându-se în sine. Cu o mișcare blândă, tata a binecuvântat pe toată lumea de pe scenă și dintre privitori, iar o clipă am simțit că suntem cu toții legați într-o armonie desăvârșită. Pe urmă s-a lăsat o tăcere adâncă și neașteptată. Nimeni nu știa ce să spună. Nimeni nu mai văzuse așa ceva înainte. 
Glasul tatei a rupt tăcerea.
- Asta, prieteni, se numește sema - dansul dervișilor rotitori. De astăzi, dervișii de toate vârstele vor dansa sema. Cu o mână arătând sus spre cer și cu alta arătând în jos spre pământ, ne legăm să împărțim oamenilor fiecare fărâmă de iubire pe care o primim de la Allah."   

*