miercuri, 25 februarie 2015

Singurătate

Alunecare, alunecare, tot mai departe la vale, timpul trece și nu știu, nu știu ce să scriu, fuga, fuga în lumea ce mare, la revedere, la revedere, marea plecare în lumea cea mare, am plecat într-o zi pe o cărare, la revedere, la revedere, am plecat în lumea cea mare, călător prin soare, pe sub nori și prin ploaie, desculț și cu pantalonii prea scurți, o cămașă verzuie și o pălărie cu boruri mult prea largi, la revedere omenire, la revedere, am plecat pe mare, am plecat pe o cărare, nicăieri și pretudindeni, prin orașele cele mari și prin cele mici, pe străzi întortocheate și străzi mici și pavate, privind prăvăliile, călător solitar, liber, întâlnind pe toți și pe nimeni, n-o să mai privesc pe nimeni în ochi pentru că, pentru că n-o să mai fie, nici măcar un ochi din cei mulți, din cei o mie, niciunul n-o sa fie, n-o să mai fie, pielea mea o să fie tot mai tare, tot mai tare, o scoarță tare, pe dinăuntru o să fiu goală, vastă, încăpătoare, întunericul cel mare, purtat de colo-colo, pe sub soare, o să mă mai oprească din când în când câte un copil, domnișoară, doamnă, știți oare, aveți idee, cât e ceasul oare?, o să deschid ochii și gura și, înăuntru, întunericul cel mare, ochii lui mari, largi deschiși, or să privească înspăimântați, doamnă, doamne, întunericul cel mare, înghițindu-l, buzele crăpate închizându-se, pumnii strânși, picioarele puse în mișcare, târându-se, un rucsac plin cu pesmeți, iată-l, plin, mare, și-o sticlă mare de apă și una mică-mică de tărie, pentru zilele grele, nesfârșite, obositoare, nopțile petrecute în răcoare pe sub copaci înalți, înalți și bătrâni, cu crengi mari atârnând și trunchiuri groase, fără frunze și plini de cioturi, spune-mi, spune-mi cine vine pe cărare, în depărtate, un om cu doi ochi, unul mai mic și unul mai mare, poartă o pălărie mare, o pălărie de soare cu boruri mult prea largi, abia își mai târăște picioarele, vine agale, la vale, la vale, timpul trece și îl aștept sub copacul cel mare, îi dau binețe când ajunge în dreptul meu, bună ziua, bună ziua, cuvinte nerostite, întunericul nesfârșit, întâlnindu-se, oamenii goi, plini de întunericul cel mare, ne vom privi apoi câțiva ani, călătorii gemeni, regăsiți, tăcerile sunt așa de adânci, nesfârșite aproape, uneori vorbim totuși despre gândaci, alteori despre oameni, alteori iar despre oameni, alteori cine știe, cuvinte puține și tari, semnificative, întunericul ne scapă printre buze și lumea pare, pare că vrea să se dezintegreze, să se sfarme, atinsă de marele întuneric și de cuvintele noastre, pășim pe cărări pline de noroi după o ploaie și ne privim degetele mari și murdare și ascultăm, ascultăm, vântul legănând copacii, frunzele, greierii, privim oamenii muncind câmpurile și căruțele și caii și toate zburătoarele și târâtoarele, ulițele și gardurile, nu vrem să știm însă de nimeni afară de noi, suntem doi gemeni, ascunzând tăceri aproape nesfârșite, rar întrerupte de cuvinte, ieșind din adâncul întunericului cel mare, doi gemeni, umblând de colo-colo, fără scop, fără grabă, agale, agale, nu-mi place povestea asta, poetule, nu îmi mai ajunge și nu îmi arăți destule și nu pricep, nu merge, singurătate, singurătate, purtându-mă, purtându-ne mai departe, întuneric neauzit, mare, te ascult, mi-ai promis că o să stăm de vorbă, nopțile pline de întuneric și nimeni, nimeni afară de doi gemeni mergând agale, pe o cărare, desculți și cu pantalonii prea scurți și pălării cu borurile mari, mult prea largi, știind că pleacă mai departe, tot mai departe în lumea largă, singuri, liberi.

marți, 17 februarie 2015

Straturi






Noapte

      .
      .
     .
   .
    .
     .
     .
 

                


.


Noapte bună, somn ușor.
Șapte purici pe-un picior.
Și unul după ureche - ca să fie cu pereche.

duminică, 15 februarie 2015

Mai nimic, iarăși

Stau aici, sigur că trebuie să scriu, mă roade de câteva zile să tot scriu, aștept cu nerăbdare nopțile, habar nu am pentru ce, pentru mine mai ales, îmi face bine să scriu, mă las, pur și simplu, ascult, privesc, privesc dar nu în jur, aștept să văd ce-o să mai fie, ce o să mai scriu.

Nu prea mă simt însă creativă în noaptea asta. Nu, mai nimic, mai nimic, nu văd mai nimic, pur și simplu. Nu reușesc să intru într-o stare. Îmi vine să scriu doar lucruri relativ...normale sau banale sau seci. Nu știu.
Scriu și șterg, scriu și șterg într-o noapte nu așa de bună pentru scris. Scriu totuși, m-ajută.

Încet, încet, foarte încet, se rotesc roțile si rotițele lumii, nimic nu se întâmplă însă, totul se rotește, se rotește și revine, revine la un început, zac pe iarbă într-un luminiș în mijlocul pădurii și privesc cerul și stelele, hai să ne mutăm aici, zic, să privim cerul în fiecare noapte, să respirăm aerul rece și curat, stelele rotindu-se în timp ce, în timp ce noi stăm cu burta în sus, eu și cu mine însămi purtând dialoguri imaginare, atât, haide să rămânem aici, pe iarbă și pe pământul rece, să ne descompunem încet, ei, nu chiar, dar haide, nu am nimic de spus, zac și aștept somnul, un vis sau vise poate, zac pe un covor de mușchi și mă gândesc, oare acolo, departe, departe de tot, oare e cineva acolo, totuși?

Nu știu cine și de ce și pentru ce citește mai mereu ce mai scriu eu aici, mă întreb, pentru ce revin cititorii cei atât de puțini, foarte-foarte puțini? Unii vin și pleacă rapid, alții revin. Mă mir. Nu știu dacă vreau să știu cu adevărat, dacă nu cumva prefer, de fapt, misterul.
Mulțumesc, oricum.
 
Nu pot să adorm, nu încă, am nevoie să văd, aș renunța dar nu pot, închid ochii, îi deschid, aștept, degeaba, nimic oare?, nimic din adâncuri, doar câteva străzi cu case vechi, o bicicletă, o fată, o femeie plângând, mai departe, mai nimic, o clădire aproape dărâmată, ziduri găurite, varul colorat, jupuit și podelele putrede, lemn smuls si pământ, cărămizi, movile, nimic, mergem mai departe, un tren gonind prin câmpie, vezi, un tren mergând prin noapte, mă leagănă și mi-e așa de somn, mă scufund în haine și-n căldura lor, mi se închid ochii și vreau să dorm, să dorm în tren sprijinită de un perete al compartimentului, ore lungi, ferestre înghețate, calorifere, banchete moi și banchete tari, vezi tu, suntem toți singuri, fiecare în compartimentul propriu, adormind, mi-e prea somn, înțelegi, nu am timp de asemenea lucruri, lasă-le, o să mă opresc aici, o să cobor aici, în prima haltă, îmi imaginez, în sfârșit, adorm și atât, călătorind cu un tren prin noapte, până la prima haltă sau poate mai departe, nimic cert, sunt doar într-un tren, într-un compartiment.
Un tren prin tundra sau taigaua siberiană, zăpadă afară, compartimente.

vineri, 13 februarie 2015

Un roman fluviu

Stau la mine-n fotoliu, tot ce vreau e să scriu, nu am poftă de nimic altceva, să scriu deși încă nu e destul de târziu, deși încă nu știu, nu știu, habar nu am despre ce să scriu, nu știu dar trebuie, trebuie să scriu.
Mi-am pus muzică, ascult muzică în căști în fiecare noapte, caut și caut, aflu, ascult la nesfârșit. A venit, în sfârșit, o propoziție, să încep, să începem, să vedem ce iese.


Hai să scriem un roman fluviu, un fluviu mare și adânc, plin de litere, litere întunecate, litere și cuvinte, romanul fluviu pe care e-o barcă ce plutește, plutește, mai departe, tot mai departe, crede-mă pe cuvânt, romanul fluviu o sa fie foarte-foarte lung, extrem de lung, de aici și până pe Marte, o să curgă mult, o să curgă nesfârșit, negru, roșu, adânc, plin de cuvinte sus, plin de tăceri dedesubt, o să ajungă departe, departe și o să fie adânc, așa de adânc, uită-te la mâinile mele, îți fac semne cu ele, atât de adânc, vom avea nevoie de scafandri, din când în când, o să plonjeze din bărci negre și tăcute până în adâncul cel mai adânc, o să caute, o să caute, cadavre de conversații, înecate, umflate, pierdute în mâl, mai departe, târâte tot mai departe și mai departe de romanul fluviu curgând până pe Marte și apoi mai departe, tot mai departe, în el o să se adune toate râurile, toate cursurile, intercalate, întrepătrunse, oamenii vor privi uimiți de pe margine, romanul fluviu curgând, uneori cu apele prea umflate, în adânc vor pluti înțelesuri de mult uitate, gesturi și tăceri și atingeri, priviri și toate acele lucruri nespuse și totuși comunicate, lucruri grele, scufundate, mai sus vor fi alge din litere și nu, nu mai știu ce, vor fi de toate, vom avea și pești și pescari așteptând, așteptând, fără încetare, uneori cu disperare, alteori prinzând destul cât să hrănească mulțimile înfometate, uneori vor veni oameni să se scalde în romanul fluviu, curgând până departe, foarte departe, până pe Marte și în întreaga Cale Lactee, oameni cu trupuri dezgolite, scăldate acum în cuvinte, plutind lăsați pe spate, privind înăuntru, atinși plăcut de unele cuvinte, rostind din când în când șoapte, pierzându-se și ele în apele romanului fluviu, oameni plutind până departe, până când ori învață ori uită să înoate, trupuri dezgolite de haine, de piele, de carne și oase, multe din ele înecate în adâncurile lui tăcute, transformate, plutind mai departe, scufundate, trupuri suple și moi și calde și trupuri reci și umflate, conversații pline de cuvinte și conversații tăcute, în adâncurile roșii și aurii și albastre, abia luminate, căutate uneori de scafandri, adâncurile unui roman fluviu mergând până departe, foarte departe, până pe Marte - și-n întreaga Cale Lactee.

Pe marele bulevard

Sufocare, fără aer, apăsare, puternic, adânc, o gură de aer, una doar și ești înapoi în picioare, mergi mai departe, unde, unde?, e o stradă, un bulevard mare, trec mașini și lumini, fâșii de lumini, întinse, albe, galbene, roșii, fugind, pești înotând printre ele, castele dărâmate, dărăpănate, pe margini, cadavre, cadavre, pe trotuare, mergem spre marele arc, arcul de triumf în miez de noapte, între timp, însă, ne lovim unii de alții, oameni, oameni și apoi cadavre, nu știm care e care, pe aici, aflăm, ni se spune, au fost multe războaie, oameni albi și oameni negri s-au ciocnit și nu e deloc de mirare, deloc de mirare, că oamenii albi au învins, pentru că sunt carcase goale, înăuntru au un mecanism simplu și tare, dur, omogen, mare, precis, oamenii albi pășesc agale, mai departe, la vale, la vale, oameni și cadavre, strada răsună de zvonuri de tingire și arme letale, pășim agale, pășim agale. Sufocare, sufocare, nori de cenușă, batiste cu monograme, iritare, înăuntru e tot mai puțin aer, pulsul și cursul, amonte, avale, vâltoare, nu mai știu, mă duc la vale, inima îmi bate când moale când tare, apăsare, apăsare, două mâini pe piept, coșmaruri, apăsare, sufocare, mă opresc și privesc în jur, doamne de lux cu paltoane și domni cu macferlane și bastoane, pășesc agale, oameni și cadavre, mecanisme goale, rotițe din varii metale, ceasornice cu bătăi egale, mergând, mergând la vale, încotro oare?, spre marele arc, arc de triumf, printre magazine de lux, vânzând parfumuri și piei de animale rare, și castele dărâmate, goale, cerul e senin și adânc și plutesc pe ici pe colo câteva pene de pasăre, penele oamenilor pasăre, de mult plecați, departe, duși de curenții calzi de aer, să nu uităm însă că suntem pe pământ și pășim agale, pe pavaj se văd urme de pași, urme ancestrale, din vremea când castelele astăzi goale, murdare, dărâmate, dărăpănate, erau locuite de oameni, de lei și de domni și de doamne, găzduind petreceri memorabile, luminate cu lumânari înalte de-o statură de om mare, din ceară de cea mai bună calitate, arzând, arzând și fumegând pe când, prin saloane, domni și doamne dansau cu pași mărunți și repezi pe podelele goale, podelele goale din lemn ba de nuc, ba de-abanos, ba de mahon, strălucitoare, reflectând siluetele îmbrățișate într-un moment de delăsare, pași pierduți în tăcere prin încăperi azi goale, saloane pline de doamne și domni cuprinși, atinși de delăsare, pe-atunci, prin castelele azi goale, acum suntem însă pe marele bulevard și mergem agale, amestecați, oameni și cadavre, și nu mai știm care e care, istoviți, cuprinși de sufocare, pășind agale, la vale, la vale, spre marele arc de triumf.

joi, 12 februarie 2015

Vânătorul

Trebuie să scriu înainte de culcare, scriu pentru mine, scriu pentru nimeni, scriu vise nevisate, înainte de marea cădere, marele întuneric, cădere, uitare, cădere, uitare, cine ești?, mi-am zis atunci, nimeni, nimeni, voci învârtindu-se, un vârtej în întuneric, îți amintești, îți amintești zilele bune?, pe atunci umblai bezmetică pe străzi de una singură, îți amintești, nu, nu ai cum, umblai cine știe când, străzile vechi și casele vechi și pline de țigani, îți amintești povestea cu vânătorul?, de ce nu vrei să o scrii?, hai să o scriem, bine, fie, haide, sunt un vânător, locuiesc într-o pădure, îmi place să ucid animale, îmi place să le sfâșii pieile, îmi place să le privesc organele și îmi place să le ating cât încă sunt calde, viața scurgându-se încet, încet, nu e cruzime, e o simplă mirare, nu sunt însetat de sânge, mi-e foame, îmi petrec zilele pândind, ascultând, pași de animale, frunze și spini și întuneric și lumini și pădurea întreagă foșnind, trosnind, mușchi moale, pământ reavăn, vânez mai ales căprioare, umblu bezmetic, miros aerul și caut urme, ciulesc urechile, mă dor oasele, stau singur și mut și ascult, uneori, uneori mă văd dar nu au timp, nu mai au timp de nimic, pentru că sunt rapid, sunt atât de rapid, nu scapă niciunele, există una totuși, o singură ființă răsuflând cald, undeva nu știu unde, ostilă și nevăzută, privindu-mă în ascuns, o simt uneori, o simt și îmi îngheață sângele în vene, îmi încordez mâinile pe armă, e aproape și întunecată, ar vrea să mă sfâșie dar amână, așteaptă, așteaptă, așteaptă, cum aștept și eu, vânătorul vânat cu sângele înghețat în vene, caut atunci mai avid, tot mai avid, caut să ucid, le privesc și le ating apoi, le simt răcindu-se, viața părăsind trupurile lor moarte, mă înfior când știu că ea stă acolo și mă privește, e ostilă și așteaptă, așteaptă să cad, să cad în sfârșit, sfâșiat și cald, simțind înnebunit căldura din vene, gata-gata să mă părăsească, vânătorul sfâșiat și cald, adulmecat, atins, o pradă, umblu amețit și ucid, ucid cu sângele înghețat în vene și mi-e foame, atât de foame, în pădure e pustiu și aerul e proaspăt și reavăn și nu am odihnă, vânătorul nu are odihnă.
Ai spus-o, vezi, povestea cu vânătorul, ai spus-o aproape bine, mulțumesc, e bine atunci, e vremea somnului, mă bucur că ne-am întâlnit iarăși, e vremea să dormi, să dormim, e târziu, noapte bună, noapte bună.

duminică, 8 februarie 2015

Derviși rotitori

Anul trecut, la sfârșitul lui iunie, am privit câțiva deriviși dansând.

 *

"Curând s-a auzit un sunet, mai întâi îndepărtat, apoi din ce în ce mai aproape. Era atât de fermecător și de mișcător încât toți și-au ținut răsuflarea, ascultând.
- Ce fel de instrument e ăsta? a șoptit Suleiman cu un amestec de uimire și încântare.
- Se numește nai, am răspuns, amintindu-mi discuția dintre tata și Shams. Iar sunetul lui e suspinul iubitului după draga lui.
Când sunetul naiului s-a stins, pe scenă a apărut tata. Cu pași ușori și măsurați s-a apropiat și le-a dat binețe privitorilor. L-au urmat șase derviși, cu toții discipoli de-ai tatei, îmbrăcați în veșminte albe cu fuste largi. Și-au încrucișat brațele pe piept, înclinându-se dinaintea tatei pentru a-i primi binecuvântarea. Apoi a început muzica și, unul câte unul, dervișii au pornit să se rotească, mai întâi încet, apoi cu o iuțeală care îți tăia răsuflarea, fustele lor desfăcându-se ca florile de lotus. 
Era, într-adevăr, o priveliște uluitoare. N-am putut să nu zâmbesc de mândrie și bucurie. Cu coada ochiului, am cercetat chipurile celor din jur. Până și cei mai răutăcioși clevetitori urmăreau dansul cu vădită desfătare. 
Dervișii s-au rotit și s-au tot rotit, o veșnicie parcă. Apoi muzica s-a întețit, sunetul rebab-ului dindărătul perdelei alăturându-se naiului și dairelelor. Atunci s-a ivit pe scenă Shams din Tabriz, ca un vânt vijelios din deșert. Purtând un veșmânt mai închis decât al tuturor celorlalți și părând si mai înalt, se învârtea și cel mai iute. Mâinile desfăcute îi erau înălțate către cer, la fel și chipul - ca o floare a soarelui în căutarea luminii. 
Am auzit mulți oameni din preajmă scoțând strigăte de uimire. Chiar și cei care îl urau pe Shams din Tabriz păreau să fi fost prinși de vraja clipei. Am aruncat o privire către tatăl meu. Pe când Shams se învârtea amețitor, iar dervișii se roteau ceva mai încet în cercurile lor, tata rămânea nemișcat ca un stejar bătrân, înțelept și liniștit, buzele lui rostind fără încetare rugăciuni. 
Într-un sfârșit muzica și-a încetinit ritmul. Toți odată, dervișii s-au oprit din rotit, fiecare floare de lotus închizându-se în sine. Cu o mișcare blândă, tata a binecuvântat pe toată lumea de pe scenă și dintre privitori, iar o clipă am simțit că suntem cu toții legați într-o armonie desăvârșită. Pe urmă s-a lăsat o tăcere adâncă și neașteptată. Nimeni nu știa ce să spună. Nimeni nu mai văzuse așa ceva înainte. 
Glasul tatei a rupt tăcerea.
- Asta, prieteni, se numește sema - dansul dervișilor rotitori. De astăzi, dervișii de toate vârstele vor dansa sema. Cu o mână arătând sus spre cer și cu alta arătând în jos spre pământ, ne legăm să împărțim oamenilor fiecare fărâmă de iubire pe care o primim de la Allah."   

*



joi, 5 februarie 2015

Două nopți

O noapte.

Beția brazilor, organe pulsând, unu-doi, unu-doi, e cineva acolo?, nu e nimeni, suntem doar noi găinile, găinile și un leu, un leu-paraleu, derbedeu, umblând, umblând, teleleu, clătinând, clătinându-se, strigă, are ecou, leu-leu, paraleu, ecou, un gard, un pește în adânc, multicolor, străluncind, m-auzi?, m-auzi?, alo, m-auzi?, nu, știam eu, leul-paraleu pășind peste curcubeu, răgând, un-doi, un-doi, aici suntem doar noi, noi cerul și noi pământul, strigând, care și încotro, pământ, pământ, frânt, în palme bătătorite, nimic, alunec, alunec, oase trosnind, trosc!, lichid și solid, absorbind, sorbind, cupe de vin, vin pelin, amar, amar, cât mai amar, să fie amar, vă rog, vă rog să mai serviți, poftim, ochii închiși, dați peste cap, lumini, căzând, căzând, capul de pământ, o prăpastie, un hău, un hău fără fund, întuneric adânc, tot mai adânc.

Încă o noapte.

Mers la vale, de-a dura, tufe de mărăcini, spini, rotindu-se, rotindu-se la vale, ascultă, ascultă, cine crezi că ești?, nimeni, nimeni precis, osmoză, difuziune, auzi, auzi rotațiile soarelui în jurul propriei axe, nu auzi, precis-precis, în sfârșit, să mergem mai departe, pe o cărare de pământ bătătorit într-o pădure în mijlocul verii, soarele apune și e plin de praf, pendulul și clopotele, sunând, sunând, uită-te la mine, oare cine ești?, ochii mari și mirați, mâinile calde, omul de fier păşind prin băltoace, lăsând în urmă rugină, apă ruginie, omul de fier pășind, greu, tot mai greu, ascultându-și inima, bătând tot mai încet, tot mai încet, ceasul sună ora de culcare, ochii stau însă deschiși și privesc tavanul, privesc și numără crăpăturile, una, două, trei, ascultă, ascultă!, în sfârșit, nu mai e nimic, e doar lumina, acolo sus, ochiul privindu-ne, strivindu-ne, omul de fier are trupul plin de șuruburi și cuie, are încheieturile aproape țepene și merge încet și moare de somn, inima lui bătând tot mai încet, trupul tot mai rigid, roșu, ruginit, trist, ascultă aici, ce vrei să spui?, nimic, nu știu, spun și eu tot ce văd, văd copacii și o piersică, o casă veche, pustie, întunecată, înăuntru nu e mai nimic, pânze de păianjen și praf, podele smulse, pereți sparți, o casă veche și părăsită, acolo locuiesc pare-se si locuiește poate și omul de fier, somnambul și trist, târându-și picioarele până acasă prin bălți mustind, noroi și rugină și soarele nu mai e pe cer, s-a dus, s-a dus să se culce poate, în mare, în mare precis, acolo are o întâlnire de taină, e purtat de peștele cu solzi multicolori, înotând rapid, mișcându-si coada, soarele auriu în zale,  mândru și chipeș, umblând prin marea cea mare, călare pe peștele lui, căutând s-ajungă la întâlnirea cu luna, fără să ajungă niciodată, între timp sus, într-o poiană, în întuneric, e o casă și acolo sunt eu și vine omul de fier, plin de rugină, vom cina împreună pe o podea putredă și mâncată de cari, o să îmi spună cum e să fii greu, tot mai greu, să ai o inimă mică de fier, mișcată de o cheiță, ascunsă adânc, bătând încet, tot mai încet, abia auzit, omul de fier o să plece apoi, o să înnopteze undeva pe o stâncă departe de ochii lumii, eu nu știu ce caut aici, să vedem, nu știu, curge apă pe tavan și în mijlocul camerei e o masă cu două scaune, nu avem lumină dar nu e nimic, zile astea luna e plină și stranie,  mai mare ca niciodată, ne veghează, așteaptă și ea, așteaptă, mergem mai departe, undeva în zare zboară o pasăre, e mare și roșie și are un cioc negru, are ochi galbeni și e ciudată, zboară peste un vulcan, unul ce erupe în visul meu înecând totul în cenusă și foc, groază, lumi prăbușindu-se, în adâncuri hăul, privești înăuntru, e o fântână, în fântână îți vezi chipul și vezi și soarele, sus, sus, e plină amiază aici pe lumea cealaltă, în ea cobori printr-o fântână, și cea ce te privește, nu mai știi în care din lume e, cea reală ori cealaltă, cine mai știe?, cine mai știe unde și cine ești, nimeni, plutești pe o apă, mai departe, tot mai departe, nu știi nici tu unde, uite așa, am sentimentul că vine sfârșitul cuvintelor, că se termină tastele și literele și imaginile, un nor pe cer, vântul bătând, suntem cu toții morți pe cea lume, umblând cu inimile sparte, din ele curg de toate, dreptate, iubire și viermi, cuvinte și tăceri, totul curge, curge, mai departe, mai departe, din niște inimi sparte, revărsate, groază și durere și lașitate, apă și nimic, întuneric și lumină, unii oameni pe cea lume își duc mâinile la piept și privesc ce le curge în palme, par uimiți și totuși nu prea, unii au ochii larg deschiși, alții au pleoapele lăsate, unora le chiorăie mațele și unii pică de somn, cască, cască precum omul de fier, pășind agale pe lumea cealaltă, sfâșiați de rugină și de viermi, neștiind însă dacă vor sau nu să se mai întoarcă în lumea noastră, oricare din ele o fi.