vineri, 2 mai 2014

Cu trenul

Mi-am amintit ieri de trenuri. 

Cand eram mică, țineam foarte mult la o locomotivă cu aburi garată în depoul din satul bunicilor și mă pasiona un tren internațional verde, care trecea o data sau de două ori pe zi pe linia ferată apropiată de casa bunicilor, cu mare viteză, șuierând într-un anume fel. Era trenul de Moscova. Oriunde aș fi fost și orice aș fi făcut, când auzeam trenul de Moscova apropiindu-se fugeam cu sufletul la gură în grădină sau la o poartă din curte ca să îl pot vedea și să îi pot face cu mâna.

Până acum vreo 4 luni, cea mai mare parte a calatoriilor mele prin lume au fost făcute cu trenul. Aproape nouă ani am mers în fiecare lună cu trenul până la Suceava și înapoi, câte 7 ore dus și 7 ore întors.

Deseori, visele mele sunt și ele pline de trenuri - trenuri pe care le pierd, trenuri ce mă duc în locuri necunoscute, în locuri noi și ciudate, trenuri ce mă duc la bunici, în locuri de mult timp pierdute.

Mi-am amintit azi dimineață de-un fragment dintr-o carte pe care-am citit-o acum mai multă vreme, o carte ce mi-a placut mult-mult - Zenobia lui Gellu Naum. Din toata cartea, fragmentul de mai jos mi-a rămas cel mai clar în minte și mi-a plăcut cel mai mult - aș vrea să fug și eu așa cu trenul uneori, să iau primul tren spre nicăieri anume, să cobor, să descopăr, să simt toată poezia din jur, să mă bucur, să fiu așa de liberă.


"18. înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul cînd trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar cînd ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.
Vara, cînd oboseam sau cînd arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcîmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.
Iarna, pe şosele pustii, vîntul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de spaimă, vîram cîteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo pînă se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsînd altora locul.
Aşa se face că, pe cînd locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mîncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.
La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors pînă unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu pînă la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
Cît a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrînd parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemuisem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborît.
Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scînduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise cîteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.
Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?", am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul", se ghicea un drum în beznă, pe lîngă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnînd vitele şi scîrţîit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfîrşit de lung; izbeam în dreapta şi în stînga, orbeşte, cu sacul de mînă, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atîţia cîini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu, unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învîrteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit nici unul să alunge haita.
La capătul satului m-am oprit să răsuflu, cîinii rămăseseră în urmă, le auzeam mîrîitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lîngă un pîlc de salcîmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adînc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.
După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din cînd în cînd şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bîjbîit pe fundul gropii pînă ce am găsit, apoi am adormit.
Cînd m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Cîinii se liniştiseră.
Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zis că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie galben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pîlc de salcîmi, m-am culcat la umbra lor.
Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din cînd în cînd, prinsă la gît cu o cureluşă subţire."

miercuri, 30 aprilie 2014

Ușa sensibilă

Camera mea cea mare și frumoasă are o ușă prea sensibilă. Poate nu întâmplător.
Ușa mea vibrează, se mișcă, se trântește, bubuie în funcție de mișcările din casă. Ușa mea este mișcată de cele mai mici și subtile lucruri și-mi dă fiori și mă tulbură.

Poate nu e tocmai întâmplător că tocmai camera mea are o asemenea ușă.
Doar de aș fi și eu pe interior așa de luminoasă, ordonată, neaglomerată și armonioasă cum e camera mea.

De când mă știu am o ușă prea sensibilă. Cea mai mare parte a vieții mele am urât chestia asta la mine. Să fii copleșit de emoțiile proprii mult prea des, mișcat și mișcat și mișcat, înnebunit în vâltoarea propriilor gânduri, tulburat și lipsit de odihnă, mișcat de lumea exterioară ție și permeabil față de ea chiar dacă nu îi dai atenție și locuiești mai mult în tine, copleșit și înnebunit de tot ce e prea strident pentru simțuri, prea mișcat de oameni și emoțiile lor chiar dacă te străduiești să ții ușa închisă cu trei rânduri de lacăte - pentru că ușa e prea sensibilă și ce e dincolo ajunge la tine invariabil.

De fiecare dată când ceva nu-mi dă pace, când mă tulbură, nu știu ce și cum să mai fac ca să mă anesteziez - ca să îmi aflu liniștea, odihna, concentrarea, puterea de a lucra ceva.

Acum vreo 2-3 ani, neștiind ce să mai fac cu mine, căutând cu frenezie o soluție, un anestezic, am dat de o autoare și de cărțile ei despre oamenii care-s prea sensibili. Mi-am cumparat două din cărțile astea și m-au ajutat să înțeleg într-o măsura mai mare ce e cu mine - și să pun ceva mai mult preț pe felul meu de-a fi și pe oamenii ca mine. E un club foarte select și frumos Clubul Celor Prea Sensibili dar mai nimeni nu-și dorește să facă parte din el. Mi-e somn și vreau să mă culc și nu mai am răbdare să scriu - vă las cu testul ăsta, cine știe ce rezultat vă iese (aș fi curioasa). Dacă nu e clar deja, eu obțin mereu un scor măreț.

vineri, 25 aprilie 2014

Subsol

Îmi aduc aminte cum intram, pe cand eram mică, în adăpostul antiaerian de sub blocul de-acasă din Suceava.  Erau patru intrări în adăpost din câte îmi amintesc, lăsate deschise într-o vreme în care curtea era plină de copii. La baza blocului, spre exterior, dincolo de limita pereților, pe-o lățime de vreun metru și jumătate, sub niște plăci de beton, există un tunel acoperit cu plăci de beton - ce lipseau într-o anumită zonă pe vremuri, lăsând un șant adânc într-una din marginile interioare ale blocului în formă (aproximativă) de L (cu tendințe spre U, dacă punem și scara E). În șantul ăla cădeau din când în când mingi, gunoaie, animale, intrând în adâncurile pământului, adâncurile adăpostului. Mai erau apoi alte trei intrări în subteran lăsate descoperite. Blocul e construit pe un deal așa că, în capete, tunelul se ridica puțin deasupra nivelului solului iar intrările, late de vreun metru și ceva și înalte de vreo 50 de cm, erau lăsate deschise. Mai era apoi o gaură în pământ, o intrare în tunel, undeva la baza scării de bloc unde locuiam eu. 
Nu-mi amintesc cine a avut ideea, nu îmi amintesc ce vârstă aveam, dar într-o bună zi am intrat împreună cu majoritatea copiilor, prietenii și vecinii mei, sub pământ, în tunel. Nu mai țin minte pe care dintre intrări am intrat prima dată. Știu că le-am încercat pe toate în cele din urmă, oricum.
Era beznă înăuntru. De când mă știu am o oarece pasiune pentru lanterne. Pe vremea aia aveam una mică și subțirică primită de la tata, semăna cu un stilou și cu o lumânare în același timp iar capătul în care avea becul era dintr-un plastic verde translucid, lumina nu foarte puternic dar îmi plăcea enorm de mult, a fost și este lanterna mea preferată pe lume. Pe asta știu că am folosit-o în principal pe atunci, prin subsol. Îmi amintesc lumina ei verzuie. Îmi amintesc foarte bine mirosul de canal umed, dealurile de pământ și gunoaie pe care le coboram spre adâncuri, cum intram și mergeam aproape ghemuiți, apoi ne destindeam și întindeam putin trupurile la baza dealului. Apoi urmau intrările foarte înguste deschise între segmentele tunelului - pentru ca era împărțit în mai multe secțiuni - și efortul de a ne strecura prin spărturile alea înguste, de a trece mai departe, spre pântecele pământului. Acum că mă gândesc, cred că tunelul cu pricina era de aerisire - acum sunt închise intrările parcă, și-n caz de atac aerian și lume postapocaliptică o să ne sufocăm cu toții în adăpost. Tunelul duce spre zona de sub apartamente, în care sunt mai multe camere foarte încăpătoare, corespunzând poate structurii apartamentelor din bloc, nu mai țin minte. Știu că nu aveam toți lanterne și foloseam și lumânări - cumpărate de la biserica de lângă bloc sau luate din cutia conținând resturile celor aprinse de credincioși pentru vii și morți. Cred ca am ajuns să folosim în principal intrarea dinspre pădure, pentru că de-acolo se ajungea mai ușor în adăpostul antiaerian, la odăi. Băieții au amenajat la un moment dat o odaie sau două și-și petreceau zilnic niște timp în pântecele pământului, uneori împreună cu fetele. Îmi amintesc mănunchiuri de lumânări aprinse într-o odaie, lumina lor slabă și roșiatică. Urma apoi un joc - ascunsa-prinsa în întuneric, la care participam cu toții, fete și băieți. Se stingeau luminile, lumânările. Era beznă deplină, miros de beci și ceară și fum de lumânări. În întuneric cineva trebuia să găsească sau să prindă pe cineva. Era ceva infantil-erotic, foarte inocent și totuși nu prea, ciocniri de corpuri prin beznă. 


Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aș zice, poate, "bine". Am impresia că s-au deschis ușile adâncurilor mele, că răbufnesc de acolo toate lucrurile neglijate într-o lungă căutare a liniștii, odihnei, ordinii, luminii.

Am impresia că am deschis o poartă spre niște adâncuri din care nu știu precis ce-o să răsară.

Am o poftă ciudată de viață, ceva țipă în mine. Mai ales simțurile mele mult neglijate își cer nu știu ce drepturi, ochii, mâinile, nasul și papilele, urechile, toate tânjesc după ceva, după intensitate, sunt treze și vor să exploreze, să simtă...și-apoi sunt copleșită de nevoia de a consuma, exploata, exprima, arde cumva ceea ce trăiesc.

Mă scufund într-o mare străină, în ape ciudate - și încerc în diverse moduri să ies de acolo, să respir. Când reușesc, debordez de-o energie nouă și ciudată, sunt prezentă în lume (ce lucru intens și ciudat pentru mine) și debordez de o poftă de o viață nu tocmai luminoasă, solicitantă pentru simțuri, intensă pentru corp, riscantă poate, oricum îmbătătoare.

Cred că vreau să urc pe un munte, doar că momentan umblu tulbure și dezorientată, pierdută poate, printr-o pădure.




luni, 14 aprilie 2014

Trece dorul mărunțel

Am descoperit cântecul ăsta al Mariei Tănase într-o noapte, acasă la Suceava. De-atunci e preferatul meu din toate cântecele ei. Îl pot asculta la nesfârșit. Și-l cânt și eu cu drag și încântare din când în când.


Foaie verde didițel, 
Pe deal pe la Cornățel,
Trece dorul mărunțel,
Cu dragostea după el - 
Ca vaca după vițel,
Ca oița după miel.

joi, 10 aprilie 2014

În versuri

Pentru că nu mă pot aduna și concentra și pentru că tot am aici în odaie, la îndemână, o carte cu versuri, din care unele-s tare frumoase...

Pentru că uneori versurile astea, rodul minților unor țărani analfabeți, mi se par mai frumoase ca oricare altele. Și pentru că prin ele își vădesc și ei frumusețea.

Frunză verde trii zmicele,
Pe sub lună, pe sub stele, 
Pe deasupra casei mele
Sboar-un stol de rândunele.
Acele nu-s rândunele,
Acele-s gândurile mele.
Eu mă bat cu gândurile
Ca apa cu valurile,
Pe sub toate malurile.
Mă culc să mă odihnesc,
Gândurile mă topesc. 


Eu mă duc, codrul rămâne,
Frunza plânge după mine.
Frunza s-o legăna-n soare,
Eu mă legăn pe picioare;
Frunza s-o legăna-n vânt
Eu mă legăn pe pământ. 

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Un fel de-a comunica, un fel de-a atinge

Cred că aveam în jur de 16 ani când am început să fiu fascinată de fețele oamenilor. Am descoperit cam pe atunci că, dacă mă uit destul de mult și de bine la un om, pot să percep și să simt nu numai ceva din ce simte dar și ceva din felul lui de a fi. Cam tot pe atunci am descoperit voluptatea cea mare a privirii oamenilor.

Întâi am început să desenez fețe de oameni. Nu am putut mai niciodată să desenez după un model, nu unul viu oricum. Simțeam nevoia să imi exprim emoțiile cele multe și mari și copleșitoare cumva, așa că le-am desenat sub forma unor chipuri de oameni, născocite, ivite din mine. Mi se pare și astăzi că poate cel mai reușit desen pe care l-am făcut vreodată e ăsta (scanat cândva prin tinerețile mele și adăugit cu un efect ieftin in photoshop pe fundal, cred ca un "ocean ripple"):


Nu eram prea fericită pe vremea aia, după cum se vede. Ce învățam și exprimam eu pe atunci sunt câteva din literele unui alfabet emoțional, înscrise pe chipurile oamenilor.

Nu am mai desenat nimic de foarte mult timp și uneori simt nevoia să fac asta din nou. Nu pot. Nu cred că aș putea să creez ceva valoros în felul ăsta. M-am oprit asupra visului de a fotografia oameni - aparatul e o ascunzătoare, o mască în spatele căreia mă ascund, din spatele căreia pot privi, analiza, simți, înțelege. Poate nu suprind prea bine ceea ce văd - însă simpla experiență a privirii mă mulțumește.

Voiam să scriu, de fapt, despre un fel de comunicare, un fel de comunicare ce mă fascinează, mă atinge, mă încântă și uneori mă tulbură foarte tare. E vorba de toate lucrurile pe care nu le transmitem prin cuvinte ci prin simpla noastră prezență fizică, prin corpul nostru, toate gesturile mici pe care le facem și, mai ales, prin ochi și privirea lor. E vorba de banala - mai curând deloc banala - comunicare nonverbală, sau cum i-o fi zicând. Toată lumea comunică într-o măsură sau alta în felul ăsta. Fascinant mi se pare însă cum unii oameni - în special bebelușii dar și unii adulți - percep și înțeleg într-o măsură mai mică sau mai mare, cuprinzând cu privirea și apoi cu mintea, fără să mai fie nevoie de cuvinte, alți oameni. Unii poate percep doar o anumită vibrație emoțională, alții sunt capabili de mai mult chiar.

Mă întreb uneori dacă sunt singura care visează oameni simțindu-le lumile interioare, simțindu-i (uneori, deseori, nu întotdeauna însă) - simțind ceea ce sunt, cum sunt, ce simt, cum mă simt pe mine.

Să fii astfel simțit, să fii astfel de transparent - e un mod de a fi atins, îmbrățișat cu blândețe - sau poate, uneori, lovit. Orice astfel de privire e o atingere.

marți, 25 martie 2014

Poveste cu un dor trecător

Nu știu dacă sunt de vină primăvara, soarele, căldura, mugurii și florile, dacă o fi muzica, dacă o fi de la locul în care mi-am petrecut zilele în ultimele două saptămâni (cu aproximație), dacă e legat de oamenii cu care am avut de-a face acolo, dacă sunt de vină anii de singurătate și de tăceri în preajma unor cărți și caiete, anii de cufundare în sine, toți și prea mulții ani de cumințenie prea mare și prea multă, de rutină, lunile recente de alergătură și anii de îndatoriri domestice de care ajung sa fiu sătulă, dacă e vorba de pornirile autoritare pe care nu le mai pot suferi și de abuzurile față de spațiul personal pe care, tot așa, nu le mai pot inghiți, dacă e din cauza fricii imense și intense în fața tezei pe care nu prea cred c-o pot scrie la timp și care s-a transformat brusc din lucrarea visată ani de zile într-o povară uriașă de care nu știu cum să scap, dacă e vorba de vreo nevoie mare și intensă de frumos și de artă trezită la viață în mine din nou, dacă e vreo silă de tot ce e rodul prea bogat și prea complicat al minților și-al științelor, daca e corpul meu prea plin de poftă de viață și de energie...poate că e de la toate, poate e doar din cauza unora din lucrurile astea, poate e din cauze neștiute, poate e din cauze nemenționate. M-au izbit zilele trecute - ca și altă dată, de altfel, pentru ca nu e prima dată, doar că mereu trec peste - o poftă ș-un regret pentru o altă viață, alta decât cea reală a mea. Aș face uneori totul altfel, aș încerca să fiu altfel și altcineva, aș alege altceva. Trec de la a fi o ființă liniștită în pielea și viața ei, una aproape fericită, la a fi o alta, una în plină furtună - sau în plin butoi cu melancolie. Și m-am măcinat și m-am foit și am regretat toate lucrurile ce nu au fost sau nu pot fi și am visat la o eliberare de toate și m-au fascinat tot felul de fantasme - deși m-am luptat cu mine să mă abțin și să nu fac asta. Și m-a durut rău capul - probabil din cauza frământărilor - și-am fost tulbure și lunatică. Oricum ar fi, nu am unde și cum fugi și oriunde m-aș duce nu pot scăpa de mine, nu prea am ce să fac, nu am unde mă ascunde altundeva decât în mine și-n gândurile mele.

Uneori stările astea se rezolvă cu un roman citit - sau poate cu mai multe. Reușesc în felul ăsta să trăiesc viețile altora și-s satisfăcută așa. De multe ori se rezolvă cu o poveste derulată și trăită în mintea mea, o poveste care e în linii mari aceeași mereu, una pe care îmi imaginez că aș scrie-o, aș transforma-o într-un roman - dar sunt aproape convinsă că n-o s-o pot scrie niciodată, din lipsa vreunui talent deosebit pentru a scrie, mai ales a descrie. La urma urmei sunt la fel de mulțumită și cu visul de a scrie, cu planul, cu entuziasmul, cu trăirea unei povești în lumea și taina mea. Trăiesc ceva oarecum similar îndrăgostirii atunci când încep să mă pierd în povești și-n viețile oamenilor din ele. Ca și atunci, totul e încă plin de mister, mintea și simțurile și sufletul vor să descopere, să cunoască, să atingă, să cuprindă, să îmbrățișeze - și totul e atât de fermecător și sunt dornică să devorez, să explorez, să călătoresc tot mai departe în teritoriul ăsta vast, să mă scufund, să trăiesc, să simt și să savurez.

În fine.

Am revenit la bibliotecă după o absență ce mi se pare lungă. Am pierdut un mic recital de pian luni la prânz. Păcat. Dar azi a mai fost unul, o bucurie. Nu pot scrie ce trebuie să scriu de fapt - însă scriu lucrurile astea, atât de personale, ca să le pun pe un blog, al meu, ca să am emoții apoi pentru că le citesc unii și altii.
Azi e marți. Custozii îmi zâmbesc frumos, pentru că azi mă recunosc și nu mai avem nevoie de cuvinte, de întrebările și de restul cuvintelor stereotipe, de zi cu zi. De parcă aș fi fugit în lume, aș fi umblat prin furtuni și deșertăciuni și agitații și pasiuni și-acum mă întorc la vechii mei prieteni liniștiți, eu, cititorul risipitor - și ei mă primesc zâmbind tăcuți și e așa de bine. Biblioteca e refugiul în care îmi găsesc liniștea și echilibrul, locul în care pot să mă încui ziua întreagă fără niciun regret pentru lumea de afară, ferită de orice mare ispită. E sihăstria în care se sting emoțiile mele. Mi-am găsit loc la margine, sub acoperișul de sticlă, pot privi cerul, pot asculta sau ignora micile zgomote ale celorlalți refugiați - sunete șoptite ale cărților, mâinilor, tastelor, buzelor - și mă pot bucura de compania lor liniștită.  

joi, 21 noiembrie 2013

Înăuntru


Înăuntru sunt singură în marea asta albă, e liniște, nu știu încotro e mai bine să o iau. Dar îmi place locul ăsta și-aș mai zăbovi un pic aici.



Mi-e dor să scriu aici pe blog. Nici nu știu despre ce. Mi-e greu să scriu. Dar mi-e dor să scriu pe aici. 

miercuri, 13 martie 2013

Marea

Deși am o mie de alte lucruri de făcut, nu îmi pot lua gândul de la mare.
M-am gândit drept urmare să pun aici câteva imagini din călatoria de anul trecut, ca să nu mă bucur singură de așa priveliști.
Nu știu dacă astea sunt niște peisaje extraordinare în Grecia - poate că sunt ceva comun și sunt zone și mai și pe acolo. Dar mi se par nemaipomenit de frumoase și mi-e dor să miros marea, să-i văd nenumăratele nuanțe de albastru, să ma scufund în apa ei sărată.