Ușa sensibilă

Camera mea cea mare și frumoasă are o ușă prea sensibilă. Poate nu întâmplător.
Ușa mea vibrează, se mișcă, se trântește, bubuie în funcție de mișcările din casă. Ușa mea este mișcată de cele mai mici și subtile lucruri și-mi dă fiori și mă tulbură.

Poate nu e tocmai întâmplător că tocmai camera mea are o asemenea ușă.
Doar de aș fi și eu pe interior așa de luminoasă, ordonată, neaglomerată și armonioasă cum e camera mea.

De când mă știu am o ușă prea sensibilă. Cea mai mare parte a vieții mele am urât chestia asta la mine. Să fii copleșit de emoțiile proprii mult prea des, mișcat și mișcat și mișcat, înnebunit în vâltoarea propriilor gânduri, tulburat și lipsit de odihnă, mișcat de lumea exterioară ție și permeabil față de ea chiar dacă nu îi dai atenție și locuiești mai mult în tine, copleșit și înnebunit de tot ce e prea strident pentru simțuri, prea mișcat de oameni și emoțiile lor chiar dacă te străduiești să ții ușa închisă cu trei rânduri de lacăte - pentru că ușa e prea sensibilă și ce e dincolo ajunge la tine invariabil.

De fiecare dată când ceva nu-mi dă pace, când mă tulbură, nu știu ce și cum să mai fac ca să mă anesteziez - ca să îmi aflu liniștea, odihna, concentrarea, puterea de a lucra ceva.

Acum vreo 2-3 ani, neștiind ce să mai fac cu mine, căutând cu frenezie o soluție, un anestezic, am dat de o autoare și de cărțile ei despre oamenii care-s prea sensibili. Mi-am cumparat două din cărțile astea și m-au ajutat să înțeleg într-o măsura mai mare ce e cu mine - și să pun ceva mai mult preț pe felul meu de-a fi și pe oamenii ca mine. E un club foarte select și frumos Clubul Celor Prea Sensibili dar mai nimeni nu-și dorește să facă parte din el. Mi-e somn și vreau să mă culc și nu mai am răbdare să scriu - vă las cu testul ăsta, cine știe ce rezultat vă iese (aș fi curioasa). Dacă nu e clar deja, eu obțin mereu un scor măreț.

Subsol

Îmi aduc aminte cum intram, pe cand eram mică, în adăpostul antiaerian de sub blocul de-acasă din Suceava.  Erau patru intrări în adăpost din câte îmi amintesc, lăsate deschise într-o vreme în care curtea era plină de copii. La baza blocului, spre exterior, dincolo de limita pereților, pe-o lățime de vreun metru și jumătate, sub niște plăci de beton, există un tunel acoperit cu plăci de beton - ce lipseau într-o anumită zonă pe vremuri, lăsând un șant adânc într-una din marginile interioare ale blocului în formă (aproximativă) de L (cu tendințe spre U, dacă punem și scara E). În șantul ăla cădeau din când în când mingi, gunoaie, animale, intrând în adâncurile pământului, adâncurile adăpostului. Mai erau apoi alte trei intrări în subteran lăsate descoperite. Blocul e construit pe un deal așa că, în capete, tunelul se ridica puțin deasupra nivelului solului iar intrările, late de vreun metru și ceva și înalte de vreo 50 de cm, erau lăsate deschise. Mai era apoi o gaură în pământ, o intrare în tunel, undeva la baza scării de bloc unde locuiam eu. 

Nu-mi amintesc cine a avut ideea, nu îmi amintesc ce vârstă aveam, dar într-o bună zi am intrat împreună cu majoritatea copiilor, prietenii și vecinii mei, sub pământ, în tunel. Nu mai țin minte pe care dintre intrări am intrat prima dată. Știu că le-am încercat pe toate în cele din urmă, oricum.
Era beznă înăuntru. De când mă știu am o oarece pasiune pentru lanterne. Pe vremea aia aveam una mică și subțirică primită de la tata, semăna cu un stilou și cu o lumânare în același timp iar capătul în care avea becul era dintr-un plastic verde translucid, lumina nu foarte puternic dar îmi plăcea enorm de mult, a fost și este lanterna mea preferată pe lume. Pe asta știu că am folosit-o în principal pe atunci, prin subsol. Îmi amintesc lumina ei verzuie. Îmi amintesc foarte bine mirosul de canal umed, dealurile de pământ și gunoaie pe care le coboram spre adâncuri, cum intram și mergeam aproape ghemuiți, apoi ne destindeam și întindeam putin trupurile la baza dealului. Apoi urmau intrările foarte înguste deschise între segmentele tunelului - pentru ca era împărțit în mai multe secțiuni - și efortul de a ne strecura prin spărturile alea înguste, de a trece mai departe, spre pântecele pământului. Acum că mă gândesc, cred că tunelul cu pricina era de aerisire - acum sunt închise intrările parcă, și-n caz de atac aerian și lume postapocaliptică o să ne sufocăm cu toții în adăpost. Tunelul duce spre zona de sub apartamente, în care sunt mai multe camere foarte încăpătoare, corespunzând poate structurii apartamentelor din bloc, nu mai țin minte. Știu că nu aveam toți lanterne și foloseam și lumânări - cumpărate de la biserica de lângă bloc sau luate din cutia conținând resturile celor aprinse de credincioși pentru vii și morți. Cred ca am ajuns să folosim în principal intrarea dinspre pădure, pentru că de-acolo se ajungea mai ușor în adăpostul antiaerian, la odăi. Băieții au amenajat la un moment dat o odaie sau două și-și petreceau zilnic niște timp în pântecele pământului, uneori împreună cu fetele. Îmi amintesc mănunchiuri de lumânări aprinse într-o odaie, lumina lor slabă și roșiatică. Urma apoi un joc - ascunsa-prinsa în întuneric, la care participam cu toții, fete și băieți. Se stingeau luminile, lumânările. Era beznă deplină, miros de beci și ceară și fum de lumânări. În întuneric cineva trebuia să găsească sau să prindă pe cineva. Era ceva infantil-erotic, foarte inocent și totuși nu prea, ciocniri de corpuri prin beznă. 

Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aș zice, poate, "bine". Am impresia că s-au deschis ușile adâncurilor mele, că răbufnesc de acolo toate lucrurile neglijate într-o lungă căutare a liniștii, odihnei, ordinii, luminii.

Am impresia că am deschis o poartă spre niște adâncuri din care nu știu precis ce-o să răsară.

Am o poftă ciudată de viață, ceva țipă în mine. Mai ales simțurile mele mult neglijate își cer nu știu ce drepturi, ochii, mâinile, nasul și papilele, urechile, toate tânjesc după ceva, după intensitate, sunt treze și vor să exploreze, să simtă...și-apoi sunt copleșită de nevoia de a consuma, exploata, exprima, arde cumva ceea ce trăiesc.

Mă scufund într-o mare străină, în ape ciudate - și încerc în diverse moduri să ies de acolo, să respir. Când reușesc, debordez de-o energie nouă și ciudată, sunt prezentă în lume (ce lucru intens și ciudat pentru mine) și debordez de o poftă de o viață nu tocmai luminoasă, solicitantă pentru simțuri, intensă pentru corp, riscantă poate, oricum îmbătătoare.

Cred că vreau să urc pe un munte, doar că momentan umblu tulbure și dezorientată, pierdută poate, printr-o pădure.

Trece dorul mărunțel

Am descoperit cântecul ăsta al Mariei Tănase într-o noapte, acasă la Suceava. De-atunci e preferatul meu din toate cântecele ei. Îl pot asculta la nesfârșit. Și-l cânt și eu cu drag și încântare din când în când.

Foaie verde didițel, 

Pe deal pe la Cornățel,

Trece dorul mărunțel,

Cu dragostea după el - 

Ca vaca după vițel,

Ca oița după miel.

În versuri

Pentru că nu mă pot aduna și concentra și pentru că tot am aici în odaie, la îndemână, o carte cu versuri, din care unele-s tare frumoase...

Pentru că uneori versurile astea, rodul minților unor țărani analfabeți, mi se par mai frumoase ca oricare altele. Și pentru că prin ele își vădesc și ei frumusețea.

Frunză verde trii zmicele,
Pe sub lună, pe sub stele, 
Pe deasupra casei mele
Sboar-un stol de rândunele.
Acele nu-s rândunele,
Acele-s gândurile mele.
Eu mă bat cu gândurile
Ca apa cu valurile,
Pe sub toate malurile.
Mă culc să mă odihnesc,
Gândurile mă topesc. 


Eu mă duc, codrul rămâne,
Frunza plânge după mine.
Frunza s-o legăna-n soare,
Eu mă legăn pe picioare;
Frunza s-o legăna-n vânt
Eu mă legăn pe pământ. 

Un fel de-a comunica, un fel de-a atinge

Cred că aveam în jur de 16 ani când am început să fiu fascinată de fețele oamenilor. Am descoperit cam pe atunci că, dacă mă uit destul de mult și de bine la un om, pot să percep și să simt nu numai ceva din ce simte dar și ceva din felul lui de a fi. Cam tot pe atunci am descoperit voluptatea cea mare a privirii oamenilor.

Întâi am început să desenez fețe de oameni. Nu am putut mai niciodată să desenez după un model, nu unul viu oricum. Simțeam nevoia să imi exprim emoțiile cele multe și mari și copleșitoare cumva, așa că le-am desenat sub forma unor chipuri de oameni, născocite, ivite din mine. Mi se pare și astăzi că poate cel mai reușit desen pe care l-am făcut vreodată e ăsta (scanat cândva prin tinerețile mele și adăugit cu un efect ieftin in photoshop pe fundal, cred ca un "ocean ripple"):

Nu eram prea fericită pe vremea aia, după cum se vede. Ce învățam și exprimam eu pe atunci sunt câteva din literele unui alfabet emoțional, înscrise pe chipurile oamenilor.

Nu am mai desenat nimic de foarte mult timp și uneori simt nevoia să fac asta din nou. Nu pot. Nu cred că aș putea să creez ceva valoros în felul ăsta. M-am oprit asupra visului de a fotografia oameni - aparatul e o ascunzătoare, o mască în spatele căreia mă ascund, din spatele căreia pot privi, analiza, simți, înțelege. Poate nu suprind prea bine ceea ce văd - însă simpla experiență a privirii mă mulțumește.

Voiam să scriu, de fapt, despre un fel de comunicare, un fel de comunicare ce mă fascinează, mă atinge, mă încântă și uneori mă tulbură foarte tare. E vorba de toate lucrurile pe care nu le transmitem prin cuvinte ci prin simpla noastră prezență fizică, prin corpul nostru, toate gesturile mici pe care le facem și, mai ales, prin ochi și privirea lor. E vorba de banala - mai curând deloc banala - comunicare nonverbală, sau cum i-o fi zicând. Toată lumea comunică într-o măsură sau alta în felul ăsta. Fascinant mi se pare însă cum unii oameni - în special bebelușii dar și unii adulți - percep și înțeleg într-o măsură mai mică sau mai mare, cuprinzând cu privirea și apoi cu mintea, fără să mai fie nevoie de cuvinte, alți oameni. Unii poate percep doar o anumită vibrație emoțională, alții sunt capabili de mai mult chiar.

Mă întreb uneori dacă sunt singura care visează oameni simțindu-le lumile interioare, simțindu-i (uneori, deseori, nu întotdeauna însă) - simțind ceea ce sunt, cum sunt, ce simt, cum mă simt pe mine.

Să fii astfel simțit, să fii astfel de transparent - e un mod de a fi atins, îmbrățișat cu blândețe - sau poate, uneori, lovit. Orice astfel de privire e o atingere.

Poveste cu un dor trecător

Nu știu dacă sunt de vină primăvara, soarele, căldura, mugurii și florile, dacă o fi muzica, dacă o fi de la locul în care mi-am petrecut zilele în ultimele două saptămâni (cu aproximație), dacă e legat de oamenii cu care am avut de-a face acolo, dacă sunt de vină anii de singurătate și de tăceri în preajma unor cărți și caiete, anii de cufundare în sine, toți și prea mulții ani de cumințenie prea mare și prea multă, de rutină, lunile recente de alergătură și anii de îndatoriri domestice de care ajung sa fiu sătulă, dacă e vorba de pornirile autoritare pe care nu le mai pot suferi și de abuzurile față de spațiul personal pe care, tot așa, nu le mai pot inghiți, dacă e din cauza fricii imense și intense în fața tezei pe care nu prea cred c-o pot scrie la timp și care s-a transformat brusc din lucrarea visată ani de zile într-o povară uriașă de care nu știu cum să scap, dacă e vorba de vreo nevoie mare și intensă de frumos și de artă trezită la viață în mine din nou, dacă e vreo silă de tot ce e rodul prea bogat și prea complicat al minților și-al științelor, daca e corpul meu prea plin de poftă de viață și de energie...poate că e de la toate, poate e doar din cauza unora din lucrurile astea, poate e din cauze neștiute, poate e din cauze nemenționate. M-au izbit zilele trecute - ca și altă dată, de altfel, pentru ca nu e prima dată, doar că mereu trec peste - o poftă ș-un regret pentru o altă viață, alta decât cea reală a mea. Aș face uneori totul altfel, aș încerca să fiu altfel și altcineva, aș alege altceva. Trec de la a fi o ființă liniștită în pielea și viața ei, una aproape fericită, la a fi o alta, una în plină furtună - sau în plin butoi cu melancolie. Și m-am măcinat și m-am foit și am regretat toate lucrurile ce nu au fost sau nu pot fi și am visat la o eliberare de toate și m-au fascinat tot felul de fantasme - deși m-am luptat cu mine să mă abțin și să nu fac asta. Și m-a durut rău capul - probabil din cauza frământărilor - și-am fost tulbure și lunatică. Oricum ar fi, nu am unde și cum fugi și oriunde m-aș duce nu pot scăpa de mine, nu prea am ce să fac, nu am unde mă ascunde altundeva decât în mine și-n gândurile mele.

Uneori stările astea se rezolvă cu un roman citit - sau poate cu mai multe. Reușesc în felul ăsta să trăiesc viețile altora și-s satisfăcută așa. De multe ori se rezolvă cu o poveste derulată și trăită în mintea mea, o poveste care e în linii mari aceeași mereu, una pe care îmi imaginez că aș scrie-o, aș transforma-o într-un roman - dar sunt aproape convinsă că n-o s-o pot scrie niciodată, din lipsa vreunui talent deosebit pentru a scrie, mai ales a descrie. La urma urmei sunt la fel de mulțumită și cu visul de a scrie, cu planul, cu entuziasmul, cu trăirea unei povești în lumea și taina mea. Trăiesc ceva oarecum similar îndrăgostirii atunci când încep să mă pierd în povești și-n viețile oamenilor din ele. Ca și atunci, totul e încă plin de mister, mintea și simțurile și sufletul vor să descopere, să cunoască, să atingă, să cuprindă, să îmbrățișeze - și totul e atât de fermecător și sunt dornică să devorez, să explorez, să călătoresc tot mai departe în teritoriul ăsta vast, să mă scufund, să trăiesc, să simt și să savurez.

În fine.

Am revenit la bibliotecă după o absență ce mi se pare lungă. Am pierdut un mic recital de pian luni la prânz. Păcat. Dar azi a mai fost unul, o bucurie. Nu pot scrie ce trebuie să scriu de fapt - însă scriu lucrurile astea, atât de personale, ca să le pun pe un blog, al meu, ca să am emoții apoi pentru că le citesc unii și altii.

Azi e marți. Custozii îmi zâmbesc frumos, pentru că azi mă recunosc și nu mai avem nevoie de cuvinte, de întrebările și de restul cuvintelor stereotipe, de zi cu zi. De parcă aș fi fugit în lume, aș fi umblat prin furtuni și deșertăciuni și agitații și pasiuni și-acum mă întorc la vechii mei prieteni liniștiți, eu, cititorul risipitor - și ei mă primesc zâmbind tăcuți și e așa de bine. Biblioteca e refugiul în care îmi găsesc liniștea și echilibrul, locul în care pot să mă încui ziua întreagă fără niciun regret pentru lumea de afară, ferită de orice mare ispită. E sihăstria în care se sting emoțiile mele. Mi-am găsit loc la margine, sub acoperișul de sticlă, pot privi cerul, pot asculta sau ignora micile zgomote ale celorlalți refugiați - sunete șoptite ale cărților, mâinilor, tastelor, buzelor - și mă pot bucura de compania lor liniștită.  

Înăuntru

Înăuntru sunt singură în marea asta albă, e liniște, nu știu încotro e mai bine să o iau. Dar îmi place locul ăsta și-aș mai zăbovi un pic aici.

Mi-e dor să scriu aici pe blog. Nici nu știu despre ce. Mi-e greu să scriu. Dar mi-e dor să scriu pe aici. 

Marea

Deși am o mie de alte lucruri de făcut, nu îmi pot lua gândul de la mare.
M-am gândit drept urmare să pun aici câteva imagini din călatoria de anul trecut, ca să nu mă bucur singură de așa priveliști.
Nu știu dacă astea sunt niște peisaje extraordinare în Grecia - poate că sunt ceva comun și sunt zone și mai și pe acolo. Dar mi se par nemaipomenit de frumoase și mi-e dor să miros marea, să-i văd nenumăratele nuanțe de albastru, să ma scufund în apa ei sărată.

Buletin de știri

Am băut niște fetească neagră demidulce de la Beciul Domnesc sau cum îi zice - ea și cu cea de la Prahova Valley sunt cele mai bune din soiul ăsta de pe piață, după părerea mea și-a lui Radu.
(De fapt, feteasca neagră si negrul de Drăgășani sunt cele mai bune vinuri/soiuri românești din cele câteva încercate de noi până acum.)
Asta după ce m-am chinuit să fac niște falafel - până pe la ora 00 fără ceva. A ieșit ceva...
Și m-am pleoștit, după activitatea asta și vin.
Dom'le, nu îmi mai ajunge timpul. Am în sfârșit parte de ceva energie, sunt în sfârșit mai bine dispusă, în genere, așa - în linii mari, că-n alea mici nu bag mâna-n foc că sunt și nici nu vreau să cercetez. Și vreau să fac așa de multe lucruri! Așa de multe! Am așa o listă lungă de lucruri pe care le-aș face bucuroasă...Am parte de zile în care sunt tare ocupată și faptul că reușesc să fac ceva într-o zi, orice, contribuie substanțial la voia mea bună...și-aș face tot mai multe, tot mai multe. Și-s așa înceată. Mi-a zis mama mea cândva că am doar două viteze: încet și foarte încet. Mare adevăr.
Nu îmi mai ajunge timpul așadar. Aștept să se lungească zilele cumva.
Aș scrie și aici, aș mai posta, dar nu mi-ajunge timpul.
Așa.
Ce să mai zic?
Îmi place să merg la bibliotecă. Să stau cu nasul în cărți vechi. Să scriu cu rollere sau linere - sau cum le mai zice acum - multicolore pe un carnețel sau pe un caiet.
Să merg pe jos de la BCU spre metrou - spre stația lui 381, de fapt.
Să cumpăr cărți deși știu că trebuie să mă opresc pentru că, în curând, n-o să mai am loc pentru ele.
Să împrumut romane de la bibliotecă, deși nu am mai făcut asta de multă vreme.
Îmi place să merg 10 km ținându-l pe Radu de mână, să luăm trenul dintr-o gară pustie numită Voila sau altcumva, să mâncăm covrigi cu de toate toată ziua în Brașov, să facem fotografii precum turiștii japonezi.
Îmi place să stau pe fotoliul meu din colțul meu de cameră, lângă bibliotecă.
Îmi place tare mult colțișorul ăsta al meu.
Îmi place să îmi beau ceaiul sau cafeaua dimineață.
Mi-ar plăcea să nu mă mai trezesc dimineața pururea obosită, cu dureri de spate și de cap.
Îmi place să mă întâlnesc cu niște prieteni - deși asta se întâmplă mult prea rar.
Îmi place când e răcoare în cameră, îmi place să am flori în casă.
Visez în continuare să mă trezesc devreme dimineața dar nu fac asta niciodată.
Vreau să merg iar la înot, să merg iar cu bicicleta.
Mi-ar plăcea să (mai) ajut pe câte cineva, să mai ajut oameni.
Îmi place să scriu despre ce îmi place, mă face să mă simt bine.
Îmi place sa fac băi de soare în mijloacele de transport în comun.
Cam atât, pentru ca trebuie să trimit un e-mail restant de multă vreme.

Vreau niște zăpadă.