sâmbătă, 20 octombrie 2012

Poftesc

Îmi place tot mai mult vinul, cel roșu mai ales. Nu mă pricep și nu le prea disting unele de altele dar încerc diverse vinuri din pură plăcere. De-o vreme caut vinuri făcute din soiuri românești de struguri - altele decât feteasca albă, feteasca neagră, feteasca regală, tămâioasa și busuioaca de Bohotin. Mi-a deschis apetitul pentru ele Radu Anton Roman (din care am inceput să citesc și de pamplezir, nu doar la nevoie, semn că se manifestă tot mai intens în mine gena gătitului cu pasiune, moștenită și împărtășită în familie).
Din păcate, până acum am găsit pe la magazine doar două alte soiuri - băbeasca neagră și o cadarcă de Miniș (care, zic unii, e de origine incerta și nu tocmai autohtona, dar oricum!).
Aveți voi idee pe unde-aș mai putea găsi bunătățuri-raritățuri din astea și cine le mai produce și vinde pe la noi? Nu mă aștept la răspunsuri dar oricum...întreb și eu.

PS: Rog partea de familie plecată la Focșani la festivalul vinului să se uite de-or fi pe-acolo... 


vineri, 12 octombrie 2012

În labirint

Stau în bucătărie, mănânc biscuiți cu Nutella, beau un deget de vin roșu - nu e o combinație așa reușita - și cuget. Ar trebui sa fac altele, cu totul altceva. Dar nu am chef de mai nimic. Nici nu mai știu ce e cu mine.
Mă întreb adesea dacă ceea ce fac e bine sau nu, dacă ceea ce am facut e bine sau nu, dacă nu era mai bine să fi facut ceva altcumva sau să se fi întâmplat ceva altcumva. Ajung să regret foarte multe, prea multe. Orice lucru ar fi putut sa fie mai bun, mai bine. Oare sunt unde e cel mai bine să fiu? Oare am făcut ce era mai bine să fac? Oare ce ar trebui să fac?
Mă simt prea des ca și cum as fi într-un labirint. Oare am ales drumul potrivit, drumul cel bun? Și, de altfel, nici nu știu precis unde aș vrea sau ar trebui să ajung.
Rătăcesc de când eram mică prin visele mele. Dar uneori simt că rătăcesc dintotdeauna, oriunde. Sunt confuză și dezorientată.
Radul meu judecă altfel lucrurile - s-a întâmplat totul cu un sens și un scop, totul merge înspre mai bine și spre împlinire, tot răul e spre bine, nimic nu e întâmplător, nu are sens să încerci să controlezi lucrurile.
Și eu nici măcar nu cred ca vreunul dintre noi are dreptate.

Îmi place mult fotografia de mai jos. Nu poate fi interpretată chiar precis - poate că omulețul din imaginea mea merge spre lumină. Sau poate aduce întunericul cu el. Dar cu siguranță rătăcește printr-un labirint.


joi, 4 octombrie 2012

Efervescență

Mi-e poftă să creez ceva, sunt prea-emotivă, mă inspiră și mă impresionează atât de multe. Aș împleti, aș face fotografii, aș desena, aș găti, aș scrie un roman. Mă emoționează muzica, mă emoționează oamenii, lumina, gândurile, amintirile.

Într-așa o stare, aseara, pe o lumină tot mai slabă și mai puțin bună, am făcut niște fotografii, majoritatea nereușite. Dintre ele, astea două îmi par mai prezentabile.



joi, 27 septembrie 2012

Meteo

La ora 16 la Filaret se înregistrau 31 de grade Celsius. Dacă pe unii îi moleșesc-melancolizează-deprimă zilele reci și lipsite de soare, în cazul meu același efect îl au de regulă zilele mult-mult prea calde de vară din București. Zilele alea nemaipomenit de calde în care sunt toata ziua și chiar și noaptea lipicioasă-udă de transpirație, simt că urmează să mă pierd în îmbrățișarea caldă-sufocantă a tuturor obiectelor pe care șed sau care mă acoperă sau mă ating în vreun fel, autobuzele și metrourile sunt îngrozitor de pline de oameni și de duhori, abia mai respir aerul infect și vai și vai și singura consolare e abundența de fructe și legume din piață. Sunt, printre alte prea-sensibilități, prea-meteo-sensibilă. Afară de prea-desele furtuni emoționale  cu origine non-meteorologică, pe care ochii mei albaștri-cenușii precum cerul înnorat înainte de furtunile cele mai strașnice le acompaniază, voind a spune poate că sunt predestinată sau destinată furtunilor, nimic nu mă secătuiește mai mult de energie și de pofta de a face orice precum o fac zilele prea calde de vară din București. Divagând - sau poate nu, eu am crescut într-o zonă în care vara era plină de fericite stări si evenimente meteorologice, era plină de furtuni și de multă ploaie si era destul de răcoroasă. Și-n adolescență îmi făcea deosebită placere să umblu așa, prin ploi torențiale, tunete și fulgere. De fapt, îmi place și acum. Am afinitati cu cerurile noroase și cu furtunile, de orice soi ar fi, cum ziceam. Dar iertati-mi vă rog izbucnirile comico-sau-patetico-poetice de mai sus. Și daca vara tine la nesfârșit, până la sfârșitul lui septembrie, până spre începutul lui octombrie!...Of.  Rog prin urmare insistent temperaturile de peste 25 de grade să ma lase odată în pace. Să plece, domnule, să plece! Să plece în țările calde și să nu se mai întoarcă până anul viitor, vara viitoare. Daca vor rămâne, printr-o fericită întâmplare, într-o țară ceva mai sudică, n-o să mă supăr absolut deloc.  

Am avut o vară mult prea lungă, cu prea multe stări emoționale și fizice prea rele. Cât am stat prin București mi-a facut prea rău căldura - și-asa aveam toate condițiile interne pentru moleșeală-melancolie-deprimare și lâncezeală, numai căldura aia cumplită mi-a mai trebuit.
Gata cu căldura de București dom'le, să plece, gata!

Visez la toamnă, la răcoare, visez la căldură cuptorului și răcoarea de-afară, visez să coc pâine, plăcinte cu mere, cu dovleac, cu brânză, să fac galuști cu prune și să gătesc alte nenumărate lucruri, să port pulovere comode, să beau ceai bun și cald ca să ma încălzesc, să stau liniștită sub o pătură și să citesc și să reiau după multă-multă vreme mersul pe bicicletă, în cursul unor dimineți și zile prea-luminoase - și răcoroase.


sâmbătă, 30 iunie 2012

Vise

Am chef să scriu. Am chef să desenez sau să pictez sau să fac multe altele, trebuie să fac atât de multe - dar sunt prinsă în diferite stări ce mă fac imobilă și pasivă - așa că mă mulțumesc cu dorința neîmplinită, mă las să plutesc doar în dorința de a le face.
De-o vreme am poftă să scriu câte ceva pe aici și azi îmi vine să scriu, simt nevoia imperioasă să scriu, degetele mele vor să se miște și să scrie.


Am văzut de curând, într-un spatiu public unde oamenii, tinerii mai ales, se adună nopțile, câțiva tineri care dansează cu focul. A fost extraordinar de frumos. Noaptea pe la 12 ei dansau, corpurile lor se mișcau într-un fel de transă, incredibil de armonios, pline de grație, erau plini până în adâncurile lor de muzica si mișcările lor erau nemaipomenit de frumoase, erau în muzică și in clipă și dansau cu focul...si era nemaipomenit de frumos. Le sunt recunoscătoare... De-as putea, mi-as petrece toate serile si noptile privindu-i cum danseaza, exprimând nu numai bucuria lor de a fi si de a dansa cu focul - ci și toată frumusețea si tristețea și fericirea omenirii și timpul și sângele pulsând prin vene și bătăile inimii și sunetele și mișcările întregii lumi.

Parcă a fost un vis. În ultima vreme am impresia că viața mea e alcătuită din lungi vise, câteva foarte frumoase și unele foarte urâte, coșmaruri din cele mai groaznice cu putință, creierul meu e confuz și mi-e somn  și realitatea e așa de intensă și emoționantă ca în cele mai intense vise și corpul meu trece prin stări ciudate, extreme și totul e mult și greu, atârnă greu. 



 Fotografiile sunt făcute de Radul meu.