Marea

Cu Diana Mini la mare, în Grecia.  

În labirint

Stau în bucătărie, mănânc biscuiți cu Nutella, beau un deget de vin roșu - nu e o combinație așa reușita - și cuget. Ar trebui sa fac altele, cu totul altceva. Dar nu am chef de mai nimic. Nici nu mai știu ce e cu mine.

Mă întreb adesea dacă ceea ce fac e bine sau nu, dacă ceea ce am facut e bine sau nu, dacă nu era mai bine să fi facut ceva altcumva sau să se fi întâmplat ceva altcumva. Ajung să regret foarte multe, prea multe. Orice lucru ar fi putut sa fie mai bun, mai bine. Oare sunt unde e cel mai bine să fiu? Oare am făcut ce era mai bine să fac? Oare ce ar trebui să fac?

Mă simt prea des ca și cum as fi într-un labirint. Oare am ales drumul potrivit, drumul cel bun? Și, de altfel, nici nu știu precis unde aș vrea sau ar trebui să ajung.

Rătăcesc de când eram mică prin visele mele. Dar uneori simt că rătăcesc dintotdeauna, oriunde. Sunt confuză și dezorientată.

Radul meu judecă altfel lucrurile - s-a întâmplat totul cu un sens și un scop, totul merge înspre mai bine și spre împlinire, tot răul e spre bine, nimic nu e întâmplător, nu are sens să încerci să controlezi lucrurile.

Și eu nici măcar nu cred ca vreunul dintre noi are dreptate.

Îmi place mult fotografia de mai jos. Nu poate fi interpretată chiar precis - poate că omulețul din imaginea mea merge spre lumină. Sau poate aduce întunericul cu el. Dar cu siguranță rătăcește printr-un labirint.

Efervescență

Mi-e poftă să creez ceva, sunt prea-emotivă, mă inspiră și mă impresionează atât de multe. Aș împleti, aș face fotografii, aș desena, aș găti, aș scrie un roman. Mă emoționează muzica, mă emoționează oamenii, lumina, gândurile, amintirile.

Într-așa o stare, aseara, pe o lumină tot mai slabă și mai puțin bună, am făcut niște fotografii, majoritatea nereușite. Dintre ele, astea două îmi par mai prezentabile.

Meteo

La ora 16 la Filaret se înregistrau 31 de grade Celsius. Dacă pe unii îi moleșesc-melancolizează-deprimă zilele reci și lipsite de soare, în cazul meu același efect îl au de regulă zilele mult-mult prea calde de vară din București. Zilele alea nemaipomenit de calde în care sunt toata ziua și chiar și noaptea lipicioasă-udă de transpirație, simt că urmează să mă pierd în îmbrățișarea caldă-sufocantă a tuturor obiectelor pe care șed sau care mă acoperă sau mă ating în vreun fel, autobuzele și metrourile sunt îngrozitor de pline de oameni și de duhori, abia mai respir aerul infect și vai și vai și singura consolare e abundența de fructe și legume din piață. Sunt, printre alte prea-sensibilități, prea-meteo-sensibilă. Afară de prea-desele furtuni emoționale  cu origine non-meteorologică, pe care ochii mei albaștri-cenușii precum cerul înnorat înainte de furtunile cele mai strașnice le acompaniază, voind a spune poate că sunt predestinată sau destinată furtunilor, nimic nu mă secătuiește mai mult de energie și de pofta de a face orice precum o fac zilele prea calde de vară din București. Divagând - sau poate nu, eu am crescut într-o zonă în care vara era plină de fericite stări si evenimente meteorologice, era plină de furtuni și de multă ploaie si era destul de răcoroasă. Și-n adolescență îmi făcea deosebită placere să umblu așa, prin ploi torențiale, tunete și fulgere. De fapt, îmi place și acum. Am afinitati cu cerurile noroase și cu furtunile, de orice soi ar fi, cum ziceam. Dar iertati-mi vă rog izbucnirile comico-sau-patetico-poetice de mai sus. Și daca vara tine la nesfârșit, până la sfârșitul lui septembrie, până spre începutul lui octombrie!...Of.  Rog prin urmare insistent temperaturile de peste 25 de grade să ma lase odată în pace. Să plece, domnule, să plece! Să plece în țările calde și să nu se mai întoarcă până anul viitor, vara viitoare. Daca vor rămâne, printr-o fericită întâmplare, într-o țară ceva mai sudică, n-o să mă supăr absolut deloc.  

Am avut o vară mult prea lungă, cu prea multe stări emoționale și fizice prea rele. Cât am stat prin București mi-a facut prea rău căldura - și-asa aveam toate condițiile interne pentru moleșeală-melancolie-deprimare și lâncezeală, numai căldura aia cumplită mi-a mai trebuit.

Gata cu căldura de București dom'le, să plece, gata!

Visez la toamnă, la răcoare, visez la căldură cuptorului și răcoarea de-afară, visez să coc pâine, plăcinte cu mere, cu dovleac, cu brânză, să fac galuști cu prune și să gătesc alte nenumărate lucruri, să port pulovere comode, să beau ceai bun și cald ca să ma încălzesc, să stau liniștită sub o pătură și să citesc și să reiau după multă-multă vreme mersul pe bicicletă, în cursul unor dimineți și zile prea-luminoase - și răcoroase.

Vise

Am chef să scriu. Am chef să desenez sau să pictez sau să fac multe altele, trebuie să fac atât de multe - dar sunt prinsă în diferite stări ce mă fac imobilă și pasivă - așa că mă mulțumesc cu dorința neîmplinită, mă las să plutesc doar în dorința de a le face.

De-o vreme am poftă să scriu câte ceva pe aici și azi îmi vine să scriu, simt nevoia imperioasă să scriu, degetele mele vor să se miște și să scrie.

Am văzut de curând, într-un spatiu public unde oamenii, tinerii mai ales, se adună nopțile, câțiva tineri care dansează cu focul. A fost extraordinar de frumos. Noaptea pe la 12 ei dansau, corpurile lor se mișcau într-un fel de transă, incredibil de armonios, pline de grație, erau plini până în adâncurile lor de muzica si mișcările lor erau nemaipomenit de frumoase, erau în muzică și in clipă și dansau cu focul...si era nemaipomenit de frumos. Le sunt recunoscătoare... De-as putea, mi-as petrece toate serile si noptile privindu-i cum danseaza, exprimând nu numai bucuria lor de a fi si de a dansa cu focul - ci și toată frumusețea si tristețea și fericirea omenirii și timpul și sângele pulsând prin vene și bătăile inimii și sunetele și mișcările întregii lumi.

Parcă a fost un vis. În ultima vreme am impresia că viața mea e alcătuită din lungi vise, câteva foarte frumoase și unele foarte urâte, coșmaruri din cele mai groaznice cu putință, creierul meu e confuz și mi-e somn  și realitatea e așa de intensă și emoționantă ca în cele mai intense vise și corpul meu trece prin stări ciudate, extreme și totul e mult și greu, atârnă greu. 

 Fotografiile sunt făcute de Radul meu.

Bucurii

Sunt acasă la Suceava, mama și tata dorm deja, nu pot aprinde niciun bec pentru că îi deranjez. Aș aprinde unul ca sa mai citesc ceva, nu de alta dar de mă dat pe net m-am plictisit. Și m-am gândit - ce să mai fac atunci?  Zic hai să scriu. Văd eu ce, pe măsură ce scriu. Că somn nu mi-e și nu vreau să mă culc, deși mâine o să mă trezească mama mai devreme ca sa facem cozonacii. Cum îi facem - mama îmi pune la dispoziție ingredientele și îmi amintește ce și cum trebuie să fac cu ele, pentru ca uit - deși de ceva vreme o ajut pe mama la cozonaci și i-am făcut de mai multe ori împreună. Apoi încep să fac aluatul, sub atenta supraveghere a mamei, care roiește în jurul meu și îmi dă indicații precise pentru orice. Am mai mârâit și am mai zis eu câte ceva în semn de protest față de așa o strictă supraveghere - dar nu tare mult și mârâitul se reduce de la o sesiune de cozonaci la alta. Și-apoi nici nu e bine să mă supăr sau să mă enervez și, mai ales, nu e bine să vociferez deasupra ligheanului - că se supără cozonacii! De când mă știu, in Joia Mare, mama începe munca pentru cozonaci dis de dimineață. Toată copilăria și adolescența m-am trezit în ziua asta pe când mama frământa sau pusese deja la crescut aluatul. De multe ori, primul lucru pe care mi-l spunea când ajungeam buimacă de somn în bucătărie era ăsta - să nu fac gălăgie, pentru ca se supără cozonacii. Și eu încerc să păzesc cu strășnicie regula asta. Bun...Mă străduiesc deci să-mi înving orice orgolii și până la urma ajungem să legăm aluatul și încep să îl frământ. Și-l frământ mult și bine. Treaba e grea dar îmi place grozav de mult să o fac și să fac ceva împreună cu mama, mă umplu de bucurie și până la urmă îmi vine să cânt chiar - semnul cel mai clar, în cazul meu, că sunt pe culmile veseliei, fericirii chiar. De Crăciun, anul ce-a trecut, i-am cântat - nu prea tare, desigur - aluatului cântecul ăsta. Și-am făcut răni la degete de la frământat. Le-am luat ca insemne de glorie. Bun. și dupa ce termin de frământat aluatul se cam termină partea mea de muncă. Îl lăsăm să crească, mama pregătește umplutura, când a crescut aluatul îl împarte, îl intinde, îl umple, pune hârtie de copt în tăvi, pune cozonacii în tăvi, îi unge pe desupra cu ce trebuie și-i bagă la cuptor. Si-apoi așteptăm. Și cât se coc miroase-n casă ca-ntr-un colț de rai.  Minunat. Abia aștept să vină ziua de mâine.

Multe lucruri sunt bune și frumoase în trecutul meu recent și-n prezent. Dea Domnu' să fie și-n viitor.

Am fost cu Radu meu la munte. Am ajuns cu el undeva pe-o coastă de munte, la altitudine mare. Și mi-am dat seama la un moment dat că nu se mai auzea nimic în afară de pașii noștri prin zăpađă - se oprise cu totul vântul. I-am atras atenția lui Radu,  ne-am oprit și s-a lăsat liniștea. Nu se mai auzea nici măcar o pasăre. Înălțimea la care ne aflam, priveliștea, aerul, tot albul zăpezii din jur, noi doi împreună acolo. Și-apoi liniștea. Nu pot descrie liniștea.  Cum poți să descrii liniștea, de altfel? A încăput enrom de multă bucurie și pace în liniștea aia, acolo, împreună cu Radu.

Momentele astea așa de pline de bucurie, de bune, mă fac să-mi doresc o viață fără de sfârșit, veșnică.

A trecut mai mult de-o oră de când scriu. Gata, mă culc, noapte buna!

Bărbosul meu, în imagini

Căutând aseară niște fotografii între 'jdemiile noastre de fotografii - pentru o prietenă a unei prietene ce vrea sa decoreze o ceainărie din Sibiu -  am găsit niște mai vechi și minunate fotografii cu Radu meu. Mă uit la ele și mă mir și mă minunez ce bărbos minunat am drept soț - din obișnuință (și uneori din spirit criticos-cicălitor) mi se mai întâmplă să nu observ.
Și-apoi, că tot caut zilele astea printre fotografiile noastre, mi-am dat seama și ce fotografii minunate făcea el pe vremuri, când nu era așa de ocupat cu treburile lui de manager-de-produs-în-IT/telecomunicații-care-se-plimbă-prin-lume-în-călătorii-de-afaceri-așa-ca-în-filme. Trebuie să mă apuc din nou să mai pun pe-aici fotografii făcute de el...
Până una alta, iată-l pe bărbosul meu, în câteva fotografii mai vechi de-ale mele:

Patricia, cu zăpadă

Am facut ieri o foarte scurta plimbare (judecand dupa pofta mea uriasa de plimbari prin zapada) cu Patricia prin Cismigiu. I-am facut si cateva fotografii. Mai jos sunt preferatele mele.
De ce oare nu cunosc eu mai multe persoane ce nu sunt la serviciu in timpul zilei si au timp si chef sa iasa cu mine la plimbari-cu-fotografii? :(

Cu teamă

Nu stiu de ce dar aproape de fiecare data cand incep sa ma simt chiar fericita - asta la mine inseamna sa ma simt destul de relaxata, sa simt ca lucrurile si oamenii din viata mea sunt destul de bine, ca lumea e una destul de buna totusi, ca sunt unde trebuie in viata mea si, mai ales, ca posibilitatile de mai bine in viitor sunt multe-multe si realizabile - sunt reasezata pe fagasul meu obisnuit, nu musai nefericit dar nici fericit, de o teama intensa ca ceva rau-rau s-ar putea sau se va intampla. Nici nu stiu cum sa exprim mai bine exact ceea ce mi se intampla. E vorba de un soi de cenzura, alimentata de o teama puternica. Ca si cum ceva din mine crede cu putere ca prin starea mea cea buna comit un soi de afront la adresa zeilor si ca fericirea asta nu are cum sa tina si-o sa fie curmata brusc de un eveniment aducator de nefericire. Si-atunci refuz sa ma simt fericita. Nu stiu cum si de unde vine cenzura asta. Nu-mi amintesc exact ce mi s-a intamplat dar imi aduc aminte vag ca am ajuns la "rationamentul" asta candva prin copilarie-adolescenta. Asta mi s-a parut regula - nu mi se permite sa fiu fericita, cand incep sa ma simt si eu bine intervine ceva care sa imi strice toata starea cea buna, toata fericirea. Asa de irational cum pare, chiar ma regasesc in ziua de azi crezand in inevitabilitatea raului dupa momentele de fericire. Asa ca nu prea imi permit sa ma simt fericita. Am un soi de revelatie in sensul asta. Ma intreb sincer si abia indraznind sa ma indoiesc de credinta mea - chiar nu e asta regula, chiar ni se permite sa fim fericiti si fericirea nu va fi "pedepsita" cumva? Chiar pot sa imi permit sa fiu fericita fara sa mi se intample ceva rau-rau pentru asta? 

Chiar cred din adancul meu ca lumea e de cacat, scuzati-mi expresia, si lucruri rele se vor intampla si vor fi mereu-mereu in viata mea, mai ales cand mi-e mie lumea mai draga si am mai multa pofta de viata.

M-am apucat candva sa citesc o carte despre fericire si m-am revoltat-desumflat citind ca nu toti oamenii au aceeasi capacitate de a se simti bine - unii chiar nu pot sa depaseasca un anumit nivel al starii de bine, oricat s-ar stradui. Si m-am gandit - cum ma gandesc adesea - ca oi fi si eu dintre astia, ca pur si simplu nu e creierul meu capabil de o stare intensa de bine. Am mai gasit si alte ipoteze referitoare la hipersensibilitate, stres prelungit si anumiti neurotransmitatori in lipsa cronica. Ce m-au dus din nou la ideea ca ceva lipseste din creierul meu si mai mult nu pot afara de cazul in care mi-l reechilibrez chimic, lucrand si la partea emotionala, de raspuns la stres, desigur. 

Dar acum constientizez ca exista teama asta a mea ce ma stimuleaza sa imi cenzurez-limitez starea de bine. Si am de lucru cu asta. Poate daca o sa reusesc sa consider a fi mai realiste gandurile ce ma fac fericita decat cele care ma fac nefericita sau cu o dispozitie egala-pesimista, daca reusesc sa scap de credinta ca in lumea asta nu ti se permite sa fii fericit pentru ca o sa se intample tot soiul de lucruri rele dupa asta, poate daca reusesc sa depasesc trauma - sau ce-o fi fost - ce m-a facut sa gandesc in felul asta...poate o sa pot sa ma simt chiar bine mai des. Desi mi se pare aproape imposibil sa fac asta, nu stiu, o sa ma straduiesc sa schimb felul in care gandesc si felul in care simt lucrurile. Asta nu o sa stearga semnele grijilor si tristetilor ce mi-au mancat viata si mi-au marcat corpul - privirea  mai curand trista mereu, liniile gurii si obrajilor sculptate in fata mea si indreptate in jos, capul plecat, fixat din coloana in pozitia asta, "de parca as purta toate grijile lumii pe umeri", cum mi s-a mai zis. Dar macar de-as scapa de teama asta, poate as reusi sa ma simt mai bine ceva mai des si mai indelung...

O si aud pe sor-mea cum ma trimite "la Cezara" dupa ce citeste ce am scris aici. Ma tem de asta si de altele. De ce scriu aici despre asta atunci? Nu stiu...Poate sunt si altii la fel ca mine si au nevoie si ei de vreo revelatie.