sâmbătă, 30 iunie 2012

Vise

Am chef să scriu. Am chef să desenez sau să pictez sau să fac multe altele, trebuie să fac atât de multe - dar sunt prinsă în diferite stări ce mă fac imobilă și pasivă - așa că mă mulțumesc cu dorința neîmplinită, mă las să plutesc doar în dorința de a le face.
De-o vreme am poftă să scriu câte ceva pe aici și azi îmi vine să scriu, simt nevoia imperioasă să scriu, degetele mele vor să se miște și să scrie.


Am văzut de curând, într-un spatiu public unde oamenii, tinerii mai ales, se adună nopțile, câțiva tineri care dansează cu focul. A fost extraordinar de frumos. Noaptea pe la 12 ei dansau, corpurile lor se mișcau într-un fel de transă, incredibil de armonios, pline de grație, erau plini până în adâncurile lor de muzica si mișcările lor erau nemaipomenit de frumoase, erau în muzică și in clipă și dansau cu focul...si era nemaipomenit de frumos. Le sunt recunoscătoare... De-as putea, mi-as petrece toate serile si noptile privindu-i cum danseaza, exprimând nu numai bucuria lor de a fi si de a dansa cu focul - ci și toată frumusețea si tristețea și fericirea omenirii și timpul și sângele pulsând prin vene și bătăile inimii și sunetele și mișcările întregii lumi.

Parcă a fost un vis. În ultima vreme am impresia că viața mea e alcătuită din lungi vise, câteva foarte frumoase și unele foarte urâte, coșmaruri din cele mai groaznice cu putință, creierul meu e confuz și mi-e somn  și realitatea e așa de intensă și emoționantă ca în cele mai intense vise și corpul meu trece prin stări ciudate, extreme și totul e mult și greu, atârnă greu. 



 Fotografiile sunt făcute de Radul meu.



joi, 12 aprilie 2012

Bucurii

Sunt acasă la Suceava, mama și tata dorm deja, nu pot aprinde niciun bec pentru că îi deranjez. Aș aprinde unul ca sa mai citesc ceva, nu de alta dar de mă dat pe net m-am plictisit. Și m-am gândit - ce să mai fac atunci?  Zic hai să scriu. Văd eu ce, pe măsură ce scriu. Că somn nu mi-e și nu vreau să mă culc, deși mâine o să mă trezească mama mai devreme ca sa facem cozonacii. Cum îi facem - mama îmi pune la dispoziție ingredientele și îmi amintește ce și cum trebuie să fac cu ele, pentru ca uit - deși de ceva vreme o ajut pe mama la cozonaci și i-am făcut de mai multe ori împreună. Apoi încep să fac aluatul, sub atenta supraveghere a mamei, care roiește în jurul meu și îmi dă indicații precise pentru orice. Am mai mârâit și am mai zis eu câte ceva în semn de protest față de așa o strictă supraveghere - dar nu tare mult și mârâitul se reduce de la o sesiune de cozonaci la alta. Și-apoi nici nu e bine să mă supăr sau să mă enervez și, mai ales, nu e bine să vociferez deasupra ligheanului - că se supără cozonacii! De când mă știu, in Joia Mare, mama începe munca pentru cozonaci dis de dimineață. Toată copilăria și adolescența m-am trezit în ziua asta pe când mama frământa sau pusese deja la crescut aluatul. De multe ori, primul lucru pe care mi-l spunea când ajungeam buimacă de somn în bucătărie era ăsta - să nu fac gălăgie, pentru ca se supără cozonacii. Și eu încerc să păzesc cu strășnicie regula asta. Bun...Mă străduiesc deci să-mi înving orice orgolii și până la urma ajungem să legăm aluatul și încep să îl frământ. Și-l frământ mult și bine. Treaba e grea dar îmi place grozav de mult să o fac și să fac ceva împreună cu mama, mă umplu de bucurie și până la urmă îmi vine să cânt chiar - semnul cel mai clar, în cazul meu, că sunt pe culmile veseliei, fericirii chiar. De Crăciun, anul ce-a trecut, i-am cântat - nu prea tare, desigur - aluatului cântecul ăsta. Și-am făcut răni la degete de la frământat. Le-am luat ca insemne de glorie. Bun. și dupa ce termin de frământat aluatul se cam termină partea mea de muncă. Îl lăsăm să crească, mama pregătește umplutura, când a crescut aluatul îl împarte, îl intinde, îl umple, pune hârtie de copt în tăvi, pune cozonacii în tăvi, îi unge pe desupra cu ce trebuie și-i bagă la cuptor. Si-apoi așteptăm. Și cât se coc miroase-n casă ca-ntr-un colț de rai.  Minunat. Abia aștept să vină ziua de mâine.
Multe lucruri sunt bune și frumoase în trecutul meu recent și-n prezent. Dea Domnu' să fie și-n viitor.
Am fost cu Radu meu la munte. Am ajuns cu el undeva pe-o coastă de munte, la altitudine mare. Și mi-am dat seama la un moment dat că nu se mai auzea nimic în afară de pașii noștri prin zăpađă - se oprise cu totul vântul. I-am atras atenția lui Radu,  ne-am oprit și s-a lăsat liniștea. Nu se mai auzea nici măcar o pasăre. Înălțimea la care ne aflam, priveliștea, aerul, tot albul zăpezii din jur, noi doi împreună acolo. Și-apoi liniștea. Nu pot descrie liniștea.  Cum poți să descrii liniștea, de altfel? A încăput enrom de multă bucurie și pace în liniștea aia, acolo, împreună cu Radu.
Momentele astea așa de pline de bucurie, de bune, mă fac să-mi doresc o viață fără de sfârșit, veșnică.
A trecut mai mult de-o oră de când scriu. Gata, mă culc, noapte buna!

miercuri, 22 februarie 2012

Bărbosul meu, în imagini

Căutând aseară niște fotografii între 'jdemiile noastre de fotografii - pentru o prietenă a unei prietene ce vrea sa decoreze o ceainărie din Sibiu -  am găsit niște mai vechi și minunate fotografii cu Radu meu. Mă uit la ele și mă mir și mă minunez ce bărbos minunat am drept soț - din obișnuință (și uneori din spirit criticos-cicălitor) mi se mai întâmplă să nu observ.
Și-apoi, că tot caut zilele astea printre fotografiile noastre, mi-am dat seama și ce fotografii minunate făcea el pe vremuri, când nu era așa de ocupat cu treburile lui de manager-de-produs-în-IT/telecomunicații-care-se-plimbă-prin-lume-în-călătorii-de-afaceri-așa-ca-în-filme. Trebuie să mă apuc din nou să mai pun pe-aici fotografii făcute de el...
Până una alta, iată-l pe bărbosul meu, în câteva fotografii mai vechi de-ale mele:



miercuri, 15 februarie 2012

Patricia, cu zăpadă

Am facut ieri o foarte scurta plimbare (judecand dupa pofta mea uriasa de plimbari prin zapada) cu Patricia prin Cismigiu. I-am facut si cateva fotografii. Mai jos sunt preferatele mele.
De ce oare nu cunosc eu mai multe persoane ce nu sunt la serviciu in timpul zilei si au timp si chef sa iasa cu mine la plimbari-cu-fotografii? :(






miercuri, 7 decembrie 2011

Cu teamă

Nu stiu de ce dar aproape de fiecare data cand incep sa ma simt chiar fericita - asta la mine inseamna sa ma simt destul de relaxata, sa simt ca lucrurile si oamenii din viata mea sunt destul de bine, ca lumea e una destul de buna totusi, ca sunt unde trebuie in viata mea si, mai ales, ca posibilitatile de mai bine in viitor sunt multe-multe si realizabile - sunt reasezata pe fagasul meu obisnuit, nu musai nefericit dar nici fericit, de o teama intensa ca ceva rau-rau s-ar putea sau se va intampla. Nici nu stiu cum sa exprim mai bine exact ceea ce mi se intampla. E vorba de un soi de cenzura, alimentata de o teama puternica. Ca si cum ceva din mine crede cu putere ca prin starea mea cea buna comit un soi de afront la adresa zeilor si ca fericirea asta nu are cum sa tina si-o sa fie curmata brusc de un eveniment aducator de nefericire. Si-atunci refuz sa ma simt fericita. Nu stiu cum si de unde vine cenzura asta. Nu-mi amintesc exact ce mi s-a intamplat dar imi aduc aminte vag ca am ajuns la "rationamentul" asta candva prin copilarie-adolescenta. Asta mi s-a parut regula - nu mi se permite sa fiu fericita, cand incep sa ma simt si eu bine intervine ceva care sa imi strice toata starea cea buna, toata fericirea. Asa de irational cum pare, chiar ma regasesc in ziua de azi crezand in inevitabilitatea raului dupa momentele de fericire. Asa ca nu prea imi permit sa ma simt fericita. Am un soi de revelatie in sensul asta. Ma intreb sincer si abia indraznind sa ma indoiesc de credinta mea - chiar nu e asta regula, chiar ni se permite sa fim fericiti si fericirea nu va fi "pedepsita" cumva? Chiar pot sa imi permit sa fiu fericita fara sa mi se intample ceva rau-rau pentru asta? 
Chiar cred din adancul meu ca lumea e de cacat, scuzati-mi expresia, si lucruri rele se vor intampla si vor fi mereu-mereu in viata mea, mai ales cand mi-e mie lumea mai draga si am mai multa pofta de viata.
M-am apucat candva sa citesc o carte despre fericire si m-am revoltat-desumflat citind ca nu toti oamenii au aceeasi capacitate de a se simti bine - unii chiar nu pot sa depaseasca un anumit nivel al starii de bine, oricat s-ar stradui. Si m-am gandit - cum ma gandesc adesea - ca oi fi si eu dintre astia, ca pur si simplu nu e creierul meu capabil de o stare intensa de bine. Am mai gasit si alte ipoteze referitoare la hipersensibilitate, stres prelungit si anumiti neurotransmitatori in lipsa cronica. Ce m-au dus din nou la ideea ca ceva lipseste din creierul meu si mai mult nu pot afara de cazul in care mi-l reechilibrez chimic, lucrand si la partea emotionala, de raspuns la stres, desigur. 
Dar acum constientizez ca exista teama asta a mea ce ma stimuleaza sa imi cenzurez-limitez starea de bine. Si am de lucru cu asta. Poate daca o sa reusesc sa consider a fi mai realiste gandurile ce ma fac fericita decat cele care ma fac nefericita sau cu o dispozitie egala-pesimista, daca reusesc sa scap de credinta ca in lumea asta nu ti se permite sa fii fericit pentru ca o sa se intample tot soiul de lucruri rele dupa asta, poate daca reusesc sa depasesc trauma - sau ce-o fi fost - ce m-a facut sa gandesc in felul asta...poate o sa pot sa ma simt chiar bine mai des. Desi mi se pare aproape imposibil sa fac asta, nu stiu, o sa ma straduiesc sa schimb felul in care gandesc si felul in care simt lucrurile. Asta nu o sa stearga semnele grijilor si tristetilor ce mi-au mancat viata si mi-au marcat corpul - privirea  mai curand trista mereu, liniile gurii si obrajilor sculptate in fata mea si indreptate in jos, capul plecat, fixat din coloana in pozitia asta, "de parca as purta toate grijile lumii pe umeri", cum mi s-a mai zis. Dar macar de-as scapa de teama asta, poate as reusi sa ma simt mai bine ceva mai des si mai indelung...
O si aud pe sor-mea cum ma trimite "la Cezara" dupa ce citeste ce am scris aici. Ma tem de asta si de altele. De ce scriu aici despre asta atunci? Nu stiu...Poate sunt si altii la fel ca mine si au nevoie si ei de vreo revelatie.

vineri, 11 noiembrie 2011

Autoportete

Autoportrete test pentru Nikon D7000, procesate nitel apoi. Stare de spirit nu-stiu-cum-dar-nu-asa-grozava, poate reiese din imagini.



joi, 3 noiembrie 2011

Prea tineri bolnavi de cancer

In ultima vreme ma gandesc tot mai des si mai mult la cancer.


Am mai scris aici despre Tatiana, colega mea de facultate ce a murit primavara asta. Nu cred ca o sa o uit vreodata si inca regret imens ca nu am ajutat-o, cu orice, cand a avut nevoie de ajutor. Nu am stiut ca are nevoie de ajutor, dintr-un motiv stupid, nu imi mai verificam adresa de mail pe care cineva ne-a scris, noua, colegilor ei, despre boala ei si nevoia ei de ajutor... Cand a lipsit cateva luni de la scoala si apoi a revenit, acoperindu-si mereu capul cu o esarfa, am banuit ceva insa am reufzat sa cred ca o boala asa grava precum cancerul si chimio- sau radio-terapia sunt cele din cauza carora a lipsit si pentru care isi acoperea mereu capul. Nici nu am intrebat-o nimic despre asta, ca sa ma scutesc de griji si constientizarea unor asemenea realitati. Cand si-a revenit si ii crescuse si parul si era asa vesela si plina de viata ca intotdeauna am intrat si mai adanc in negare - n-am vrut sa cred ca asa ceva era posibil.


Cand am terminat facultatea am auzit despre un alt coleg ce a murit, pare-se, de leucemie. Mi-aduc aminte de el, era un baiat ceva mai sarac cu duhul, cu care multe dintre colegele mele erau rautacioase - pentru ca isi manifesta nevoia de afectiune intr-un mod cam ciudat, social inadecvat, ce starnea oarece revolta dar si amuzament in randul fetelor. M-am straduit mereu sa nu fiu rautacioasa cu el dar cred ca nu m-am putut abtine nici eu intotdeauna, nu-mi amintesc precis dar sigur am mai cedat si eu tentatiei de a "face misto" de el. La un moment dat a lipsit cateva luni de la scoala si, atunci cand a revenit, a fost intrebat de profesori de ce a lipsit. Mi-aduc aminte cum i-a explicat unuia dintre ei ca a avut o anemie si de asta a lipsit si indignarea persoanei respective si chiar si a mea - cum adica sa lipsesti atatea luni din cauza ca ai avut o banala anemie? L-am banuit ca minte sau ca nu stie ce a avut. Cred acum ca el insusi nu stia ce are, probabil lui i-au spus ca e vorba de o simpla anemie. Si apoi am aflat si eu, om rau si prost, ca anemia lui era o leucemie si ca a murit. Cred ca avea doar 22 de ani.


Ieri a murit Gabi,  un tanar de 26 de ani,  pe care l-am cunoscut acum mai multi ani, cu care m-am intalnit, am vorbit... De cancer a murit - tumoră pe creier. Nici nu imi gasesc cuvintele. Nu pot sa cred, pur si simplu. Sunt inca in negare. Astept inca, sper inca sa fie o gluma foarte proasta si sa apara Gabi razand iar eu sa rasuflu usurata si sa il cert, sa-i zic "bai, asta e ideea ta de gluma!?! da-o incolo de treaba!!!". Il stiu drept un om glumet, sugubat, ma agat in mod absurd de asta. Imi pare rau, enorm de rau, pentru tineretea lui curmata, pentru viata pe care nu a putut sa o traiasca, ma gandesc la suferinta celor apropiati lui...Mi-aduc aminte de el si de interactiunile mele cu el...si nu pot sa mi-l imaginez mort, nu vreau sa accept asta. Cum sa moara? Imi vine sa plang si-astept inca sa ne spuna ca a fost o gluma, ca nu a murit dupa doua saptamani de cand a aflat ca are o tumora pe creier, dupa operatii, coma...ce-o fi fost in sufletul lui, saracul? Cum e posibil asa ceva!?? O sa accept probabil ca a murit si-o sa incerc sa ma consolez si in cazul lui cu gandul ca a trecut spre o alta viata, una vesnica, infinit de intensa, luminoasa si preaplina de bucuria vietii pure, nestavilite. Asa vreau sa imi imaginez viata aceasta noua, a lui Gabi, a Tatianei, a lui Dorin.


Si cei trei nu sunt singurii care sunt bolnavi de cancer la asemenea varste, si risca sa moara si mor...nu, sunt asa de multi!!! Despre unii ajungem sa stim, altii mor uitati, nestiuti, cu durerea lor imensa, cu tragedia lor despre care nu stim si nu ne pasa. 


Si sunt speriata. Pentru ca, iata, i se poate intampla oricui. Tineretea nu mai e deloc garantul sanatatii. Sigur, alta data mureau oamenii tineri de la o raceala. Dar am crezut cu tarie si naivitate pana la 20 si ceva de ani ca vremurile astea au trecut si tineretea e ferita acum, viata oamenilor tineri e protejata acum de asemenea pericole. Dar nu, tot mai multi dintre noi mor in floarea varstei...Si dintre cei mici, striviti inainte sa fi trait. Culmea e ca nu mi se pare traiul pe lumea asta nici usor, nici grozav de frumos, nici lumea asta cea mai buna, din contra. Dar imi pare asa de rau pentru cei ce mor tineri, imi pare asa de rau pentru viata lor curmata, simt si-n mine o forta vitala, o pofta de viata, o chemare catre a trai cat mai mult, cat mai mult, cat mai intens, vesnic daca se poate. Si vreau sa ma bucur de cei dragi, vreau sa am copii ce sa imi duca mai departe viata asta trupeasca, vreau sa fac ceva in viata asta, chiar de-o fi o desertaciune de fapt, in perspectiva mortii. Sunt sigura ca asta isi doreau si ei, asta au simtit si ei...


Si sunt indignata, sunt foarte revoltata. De ce trebuie sa fie supravietuirea un concurs de popularitate? Unii pot sa se trateze, altii ba, depinde cat de multi oameni pot sa mobilizeze si cati bani pot oamenii mobilizati sa doneze. Un tratament ce sa iti dea sansa la viata costa, costa enorm de mult. De ce viata oamenilor este acum masurata in bani, de ce este cancerul pentru unii, cei ce vand medicamentele si tratamentele,  o afacere extrem de profitabila!?!...
Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace pe Gabi, pe Tatiana, pe Dorin...si sper din tot sufletul ca cei ce mor astfel trec spre o alta viata, una infinit mai buna, una vesnica...

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Un început

Dragă blogule,
Am revenit.
Visez: cărți, mere, lumină de toamnă, frunze colorate, haine călduroase și frig, ceai băut din cești frumoase, aer tare de munte, autobuze în dimineți luminoase, timp împreună cu Radu, timp al nostru, fotografii, un loc la geam în sala de lectură de la facultate...și altele. 
Am intrat la doctorat. Poate, cândva, mă voi numi "doctor în sociologie". 
Mai mult, niște studenți mi se vor adresa, un semestru cel putin, cu "doamna profesoară" și vor vorbi despre mine zicându-mi "profa". Nici nu-mi vine să cred. Și-apoi, după atâtea luni de relativă izolare să țin seminarii în fața unei adunări de vreo 30 de tinerei de 19 ani...brr. În plus, acum îmi fac griji ca vor ajunge cândva studenții mei la blogul ăsta și vor citi ce am mai scris pe aici și ce voi mai scrie între timp și vor crede/zice cine știe ce... :) Simt nevoia să mă cenzurez.

În rest, între tot soiul de griji și probleme, mă simt bine. Am poftă să citesc, romane sau cărți pentru doctorat. Am poftă să mă ascund într-un colț, într-o pătură sau în niște haine calduroase, să beau ceai aproape fierbinte și să citesc. Am pofta să fotografiez oameni, să îi revăd pe toți cei cu care nu m-am văzut în perioada asta, să fotografiez frunzulițe, să petrec cât mai mult timp împreuna cu Radu. Și sunt pătrunsă de entuziasm, nu știu pentru ce precis, poate pentru orice. 

duminică, 19 iunie 2011

Aiurea

E trecut de unu' jumate - ba de-acum e chiar două, sunt tânără și neliniștită și nu am somn. Aș aprecia un somnifer sau un pahar cu vin. Sau trei căni cu lapte și cu pâine.
M-am uitat până acum vreo jumătate de oră la un film, Atonement se cheamă. M-a făcut să mă gândesc la bunicii mei și m-am mirat că șirul de întâmplări care a dus la apariția mea chiar s-a petrecut. Timpul a trecut și bunicii mei au murit iar eu sunt aici într-o dispoziție nu așa grozavă, azi, 19 iunie 2011, pentru că...nu știu pentru că și pentru ce și cum de. Trebuie să fac patul, cred că principalul motiv pentru care încă scriu aici e acela că mi-e lene să mă ridic să fac patul. 
Am vrut să citesc acum vreo lună romanul după care a fost făcut filmul, l-am luat de la bibliotecă dar nu m-am mai apucat să îl citesc fiindcă m-am reprofilat pe cărțoaie de sociologie, iertați-mi augmentativul. Pe care le citesc în pas de melc, închisă în casa care nu mi-e dragă mai deloc și muribundă de urât sau adormindă de monotonie-plictiseala (din când în când). 
Dar nu ies în lume să mă întâlnesc cu oamenii, fiindcă mă tem că astfel o sa îmi pierd prea mult timp când mie oricum îmi ia atât de mult timp să citesc ceea ce ar trebui să citesc. Distanțele din orașul ăsta mi se par tot mai mari în vreme ce timpul trece pe nesimțite. Stau fără vâsle și busolă într-o barcă în mijlocul unui ocean sau deosebit de captivată de o pânză de păianjen. Și visez, fiindcă nu știu ce să fac mai bun în timpul ăsta,  și mă entuziasmează mai ales ideea de legătură siropoasă, ca să nu o numesc frumos. Îmi doresc mai ales să trăiesc povești siropoase cu absentul consort, marele absent al serii, preocupat în genere cu orice altceva, de voie dar și de nevoie, trebuie să recunoaștem.
M-am tot preocupat cu chestiuni demne de a fi comunicate lumii, spre exemplu am tot vrut să scriu pe aici câte ceva despre femei, feminism, relații și muncă și problemele umanității. Bleah.
Aș prefera să îmi fie somn și să fiu liniștită, să fiu mai puțin plină de emoții negative care mă țin trează.