Citesc romane

Citesc romane. Cu mare spor. 

Când eram mai mică nu-mi plăcea să stau într-un loc și să citesc. Preferam oricând să ies afară, în mica mea lume, la joacă. Singurele chestii pe care le citeam cu plăcere, interes și oarece spor erau basmele. Prin liceu sau către liceu am descoperit că e plăcut totuși să citești - însă eram așa de tânără și neliniștită încât nu aveam starea necesară pentru citit. Nu mă puteam liniști, eram prea ocupată cu diverse emoții și sentimente copleșitoare. În facultate a fost în mare, cam aceeași poveste. Plus că am început să citesc cărți "de specialitate", așa că nu prea mai aveam cine știe ce energie pentru romane. 

Nu sunt tocmai genul care nu a citit mai nimic la viața lui. Nu, am citit câte ceva până acum. Ruși mai ales. Sunt mare amatoare de Dostoievski, Cehov si Turgheniev. Și-am mai citit și altele. Dar până anul ăsta vreo zece romane citite pe an a fost, în genere, limita mea superioară. 

În toată vremea asta, până să termin facultatea, până să mă angajez, părinții mi-au tot spus și amintit că timpul liber de care dispun pentru a citi romane este limitat și foarte limitat în viața asta și se epuizează treptat, fiind din ce în ce mai puțin și tinzând spre deloc și ioc pe măsură ce o să înaintez în vârstă și angajamente - muncă, familie proprie, viață de om mare. 

Nu am fost niciodată foarte convinsă de ce mi-au spus sau nu m-am lăsat impresionată foarte tare de ideea asta. Dar, de fapt, au mai curând dreptate părinții mei, cam asta e regula pentru majoritatea dintre noi. Numai că eu vreau să fac excepție de la regula asta. Situația excepțională mi-o permite. Sunt un om fără loc de munca de un an aproape împlinit. Și pe parcursul ultimelor 4-5 luni am descoperit că dispun de timp din belșug, de o foame extraordinară de a participa emoțional și mental la experiențe de viață din cele mai diverse, de dramul de liniște interioară necesar pentru a mă concentra și-a mă lăsa absorbită de-o carte și de o bibliotecă la doi pași aproximativi de blocul unde locuiesc. Și-am început să citesc romane. Mă captivează, mă pierd în ele și se transformă într-un soi de viciu. Îmi plac atât de mult. 

Întotdeauna mi-a plăcut într-un fel sau altul și m-a atras puternic să pot pătrunde în mintea, în sufletul, în viețile și adâncimile oamenilor. Nici nu știu de ce, nu mă pot abține, e o înclinație naturală, de foarte multe ori nici nu trebuie să fac eforturi pentru asta, fiindcă empatizez ușor și puternic. Mi se întâmplă și să simt pur și simplu felul de a fi al unui om pornind de la o oarece interacțiune cu el, privindu-i îndelung chipul, spre exemplu. Și asta îmi astâmpără o foame interioară constantă. Simt nevoia să și ajut, alin, îngrijesc, vindec, bucur - dar asta e altă poveste. Așa că, în noua mea situație de femeie ce a dobândit un dram de liniște și petrece lungi-lungi ore singură într-o odaie, savurez experiențele de viață ale altor oameni citind romane.  Și e grozav. 

O să îmi propun să citesc vreo 50, să zicem, anul ăsta. Din decembrie încoace am citit 16 și văd că am din ce în ce mai mult spor - așa că nu e un obiectiv chiar nerealist, zic eu. În ultima săptămână am citit trei romane ce însumează vreo 1200 de pagini. Și utimele 600 le-am citit de joi seară până as'noapte (vineri) la 1, complet captivată și transportată. Și fericită. Pentru mine asta e o mare realizare. E o etapă nouă și captivantă a vieții mele. 

Poate-ar trebui să mă apuc să scriu și recenzii pe aici. 

Mai sunt multe de spus dar mi-am amintit că trebuie să merg până la poștă, înainte de a găti ceva pentru prânz.

Muguri și flori

Doamna publicistă-n devenire

...Un titlu foarte nou și ciudat pentru mine.

Am vrut să mă dau rotundă cu asta de-acum ceva mai multă vreme însă nu prea am avut avânt pentru scris în ultima vreme - articolul meu dintâi, la care am migălit mai multe săptămâni, până mi s-a făcut lehamite de el, a fost publicat. Joia trecută am fost foarte bucuroasă să-l descopăr în revista găsită în cutia poștală (sunt bucuroasa posesoare a unui abonament pe un an). M-am bucurat, m-am simțit mai bine. 

Așadar, dacă vreți să citiți un articol despre ce presupunea și însemna (sau, uneori, poate, mai presupune și mai înseamnă) întemeierea unei gospodării țărănești tradiționale, puteți să căutați numărul curent al revistei Satul la Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti" în București, Complexul Muzeal ASTRA din Sibiu, librăria Șt. O. Iosif din Brașov, librăriile Humanitas și Cărturești, magazinele Relay și Inmedio din țară.  Nu știu în ce tiraj se tipărește revista așa că nu știu în ce măsură o sa fie disponibilă în toate locurile astea.  

Sper să am energia și hotărârea necesare pentru a scrie în continuare despre subiectele care mă pasionează, subiecte nedreptățite, despre care puțini mai scriu azi. 

Până una alta, sunt foarte emoționată de ideea de a fi scris ceva ce se află într-o publicație care se vinde în Muzeul Național al Satului. 

Știri de primăvară

De vreo săptămână aștept cu sufletul la gură să înflorească pomii. Alaltăieri seara am primit o veste - cică deja au înflorit. Înfricoșată de ideea ca o să ratez momentul, ieri pe la o oră a după-amiezii am părăsit bârlogul și m-am dus în parc. Acolo am găsit: un număr de pomi ce au înflorit deja cu flori roz , numeroși muguri, frunzulițe crude-verzi. A fost minunat.


Mâine poimâine o să se declanșeze înflorirea cea mare. 

Dimineți aproape perfecte

Un fel de poveste

Link

Link

Link

Link

Link

Link

Link

Link

Fotograf de modă

Am rămas relativ singură acasă azi (relativ, dat fiind că un bunic locuiește în odaia de alături dar totuși petrec foarte-foarte puțin timp acolo). Soț plecat în Franța, eu așteptând să plec la Suceava.
Ieri mi-am luat rame pentru niște ochelari noi - îmi fac în sfârșit o pereche de ochelari, după vreo 3 ani de zile de când nu am mai purtat așa ceva. Și cum mi-era așa urât de una singură prin camera asta și aveam poftă de joacă, m-am jucat de-a "parada modei" pentru prezentarea noilor mei ochelari, pe care i-am asortat unor piese de vestimentație ultimul răcnet.
Fiindcă pot, am fost și fotograf la propria-mi prezentare de modă.

Despre vreme și alte nimicuri

Ziua nu se anunța prea rea de dimineață. Dar uite ca pe măsură ce timpul trece și ziua se apropie de sfârșit mă încearca tot soiul de stări. Zilele trecute am trăit impresia că a venit vara. Ieri după masă, obosită după ce am umblat prin lume jumătate de zi, am trăit senzația ca sunt într-o vacanță de vară, impresie amplificată de un guguștiuc ce cânta nu știu pe unde. Nu știu de ce guguștiucii îmi amintesc de vacanțele de vară. Cred ca era unul undeva prin curte la bunica și cânta în după-amiezile de vară pe care mi le petreceam singură prin curte, în vreme ce toată lumea dormea de prânz în casă. Unele lucruri și unii oameni cu care am avut de-a face în viața mea s-au imprimat cumva în mine  mai mult decât altele sa alții. Și revin mereu în viața mea prin visele mele, mai ales. Sau prin adâncurile în care mă scufund uneori, unde trecutul, cel emoțional mai ales, continuă să trăiască. Mă pot și vizualiza înotând undeva într-un adânc, întâlnindu-mă cu oameni și lucruri, un vis cu o tentă vag albastră. 

Mă afectează vremea de azi. Câteva zile la rând am ieșit din bârlogul meu și-am cutreierat prin lumea scăldată în multă-multă lumină și prea multă căldură. Cumva vremea asta mă îmbia să ies și să trăiesc pe uscat, undeva unde lumina nu e albastră. Am simțit că am ieșit din bârlog după o lungă iarnă și era destul de bine, deși am obosit după atâția stimuli ce m-au bombardat în lumea cea mare zilele astea. Și mă gândeam ieri că am nevoie totuși de ceva vreme în colțul meu liniștit, cum necum, în bârlog. Dar of, parcă s-a întors iar iarna cu întunericul ei. Sunt confuză. Mă simt împinsă înapoi în adâncurile mele în care limitele timpului și spațiului nu sunt foarte clare. 

Îmi amintesc mai ales de adolescență. Cum m-am adâncit în ea în anul în care am terminat clasa a opta și am intrat la liceu, cum am rămas brusc fără vasta  majoritate a relațiilor stabilite cu colegele de clasă și fetele de la bloc. Cum m-am adâncit în mine. În ce ape tulburi înotam. Oricum, în liceu mi-am făcut prietenele cele noi, prietenele cele bune, cu care am putut în sfârșit să împărtășesc ceva mai mult.

Umblam împreună cu mioriticul meu prin oraș și de fapt umblam prin viața mea interioară agitată. Nu observam mai nimic în jur, purtam dialoguri interioare în principal. Îmi plimbam prin lume corpul cu înfățișare de băiețoi, cu pantalonii mei trei sferturi extra-largi asortați cu diverse bluze lălâi de cele mai multe ori. Sau cu cine știe ce alte haine, alese cu completă nepricepere. Nu știu cum reușeam să îndur atâtă muzică, atâta hardcore și altele, în urechile mele cu sensibilitățile mele acute. De fapt am îndurat până spre vreo 18 ani când am simțit că dacă mai trag puțin de corzile mele sensibile o să plesnesc, că dacă mă mai agit emoțional încă puțin o să se întâmple nu știu ce. Și-am lăsat-o mai moale cu muzicile cel puțin. Acum când îi spun cuiva că trei sferturi sau mai mult din viața mea am ascultat rock - si rock supărat mai ales - stârnesc mirări și mai că mă mir și eu. Oricum, mă uit la mine cum eram eu, așa, hipersensibilicoasă, iute plângătoare, cu ochelarii mei de diverse soiuri și hainele mele în care speram să mă ascund nu să mă afișez. Îmi și văd fața rotundo-ovală, părul meu mai mereu neîngrijit, șaten deschis ce a fost cândva blond, moaca mea de copil păstrată până în ziua de azi, dinții mei mici din care se vedeau vreo doi din față din când în când, când râdeam sau zâmbeam, cu gura mea încadrată de obrajii plini și rotunzi. În spatele ochelarilor ochii mei deveneau mult mai mici, tot mai mici, fiindca aveam dioptrii tot mai mari. Îmi amintesc vremea în care nu mai vedeam și nu aveam ochelari și toate vremurile acelea intermediare în care îmi crescuseră dioptriile, nu-mi schimbasem ochelarii și nu mai vedeam mare lucru în jur. Totul intra în ceață. Nici în ziua de azi nu observ mai nimic pe stradă. Trebuie să îmi propun în mod conștient și continuu să mă uit în jur. De-asta fac și fotografii, printre altele. Mă uimesc mereu tot soiul de detalii pe care le observ într-un moment când, pentru prima dată, îmi îndrept atenția asupra lucrurilor din jur, deși am mai trecut pe lângă ele de o mie de ori. 

Am fost mereu un copil cuminte. Eu aveam viața mea interioară suficient de stimulantă ca să nu mai simt nevoia să mă avânt în lumea largă încercând să experimentez chestii noi. De fapt, mă consuma propria mea viață interioară. Până să termin liceul m-am apucat sa îl citesc, cu fascinație maximă, pe Carl Gustav Jung, mă fascinau propriile vise și transformări interioare, scriam poezii de neînțeles, dicteuri automate cred că le zice, tone de bilețele către prietenele mele și scrisori pe hârtie sau virtuale către bărboși, desenam și pictam imagini și portrete care reflectau interiorul meu, purtam dialoguri interioare nesfârșite, iubeam cu intensitate strașnică și groaznică și sufeream din tot soiul de motive mai mult decât credeam că pot duce. În facultate traseul meu nu a fost cu mult diferit.

Și din toate motivele de mai sus, mă izbeam pe vremuri din când în când de lumea altcuiva, în care nu aveam loc, în care nu mi se făcea loc, în care nu știam cum să pătrund, din care păream probabil prea picată din altă lume. 

Aș vrea să pot povesti mai multe pe blogul ăsta, lucruri care poate ar interesa mai mult pe cineva oarecare, un public mai larg,  fapte, fapte pe care să le fi făcut eu în lumea largă. Mă gândesc că astea ar interesa mai mult. Ceva acțiune. Dar uite că nu prea am ce povesti. Poate ar trebui să mă apuc să inventez și să trăiesc niște ficțiuni. O să mi se publice articolul în revista cea adevărață și frumoasă. Mă simt mai bine acum. Am muncit prea mult la el și mi se părea că nu e bun de nimic. Și eu la fel.

Momentan mă afectează și romanul pe care îl citesc. Și vremea asta posomorâtă. Ascult Deftones și muzica asta îmi amintește puternic de adolescență și-ar fi mai bine să nu o mai ascult. Îmi vine să mă răstorn aici pe canapea, să îmi pun pătura în cap și să încerc să  revin la un echilibru. Nu știu despre ce altceva să scriu. Nu trăiesc mare lucru, nu fac mare lucru, mă trăiesc pe mine. Am fost la Brașov în weekend, am fost încântată să ies să explorez lumea. O să pun aici niște fotografii. Uneori îmi vine să gust cât mai mult din lumea largă dar adevărul e că nervii mei se îndind prea tare și cutia mea de rezonanță vibrează prea mult în contact cu oamenii și lucrurile. Și unele și unii rămân mereu în mine, îi întâlnesc înotând în adâncuri albăstrii și uneori mișcările mele în preajma lor tulbură apa. Pot să și văd mâlul cum se ridică și îmi tulbură adâncurile.

Gata, un ditamai articolul despre vremea urâtă și despre faptul că de fapt nu fac nimic demn de interes sau demn de a fi scris. 

Plantele, vrabiuțele și undele electromagnetice

Mă mir și mă întreb de ce plantele conțin atât de multe substanțe benefice corpului omenesc. Înțeleg că avem aceleași componente chimice în mare și că suntem în cea mai mare parte carbon. Dar cum de există atâta armonie între om și plante? Cum de sunt plantele adevărate leacuri pentru bolile unui organism așa de complex cum e al nostru? Există atâtea moduri în care putem fi bolnavi și atâtea plante ce nu oferă musai substitute ale substanțelor din organismul nostru ci stimulează organismul în cine știe ce fel să se vindece, să producă el însuși substanțele de care are nevoie sau acționează altfel, în fel și chip... De ce sunt cum sunt și nu altfel? Asta mă miră mai ales: de ce sunt cum sunt și nu altfel, de ce sunt potrivite pentru noi? Că doar nu era obligatoriu într-un univers în care posibilitățile de a combina materia puteau fi foarte vaste, combinațiile si rezultatele puteau fi altele. Dar nu au fost așa. Lumea e populată cu anumite plante cu care avem o legătură tainică. Cu care suntem într-o tainică armonie.

Apoi mă mir și mă întreb ce soi de Dumnezeu ar fi putut pune la cale vrăbiuțele. 

Nu în ultimul rând, citesc o scriere de-a lui Constantin Noica. Printre altele, am citit tocmai despre verbul "a rosti". Despre cum a rosti înseamnă a spune cu voce tare, a emite unde sonore și înseamnă și a rândui, a pune ordine, a scoate lumea din haosul primordial, din ape. Rostirea este corespondentul românesc al logosului creator. Și spune Noica la un moment dat ceva despre undele electromagnetice care sunt un substitut al undelor sonore pentru omul creator. Și iată, mirările și întrebările mele de om neștiutor dar curios și-au găsit o părticiă de răspuns. Întotdeauna m-am mirat cum poate un casetofon să redea muzica înregistrată pe benzile electromagnetice. Sau cum  orice lucru bazat pe unde electromagnetice capătă într-un fel, când are un suport material sau trece printr-un filtru material, expresie în realitate. Brusc, mi-am dat seama că undele electromagnetice sunt și ele niște unde, nu? Sunt ca undele sonore. Iata, puterea undelor este puterea rostirii! Sigur, nimeni nu aude liniile de cod pe care niște prea harnici programatori le scriu undeva, ele însă devin unde electromagnetice și prin rostirea acestora se nasc intregi lumi virtuale. În mintea mea, deși e ciudat și probabil nu tocmai rațional, încape acum ideea că trebuie să existe și o anumită muzicalitate a lumilor ăstora al căror rost este dat de undele electromagnetice. Pentru ca acolo unde exista un rost trebuie să existe și muzică, o anumită legitate matematică a undelor, creatoare de armonie. Muzica, un alt motiv de mirare pentru mine. Si undele electromagnetice. Ce sunt undele electromagnetice? De ce există magnetismul, polaritatea și atracția magnetică? De ce există unde electromagnetice? Ce forță misterioasă mânuim? Până și noi emitem unde electromagnetice. Și creierul nostru are undele lui proprii, alfa, beta, gama...și delta cred. Sau poate altfel numite. 

Probabil tocmai rostirile astea tăcute, neauzite, sunt de cea mai mare importanță. De aceea există isihasmul și isihaștii - cei care caută liniștea.  

Ce lume ciudată, misterioasă, minunată și miraculoasă avem. 

Autoportrete

Azi dimineață aveam poftă să fac niște fotografii. N-aveam alt subiect mai la îndemână, așa că m-am apucat de autoportrete. 

Dacă vă săturați să mă vedeți pe mine pe aici, vă rog frumos să mă invitați să vă fac vouă fotografii. 

A-nceput să îmi pară că îmi șade bine albastră. 

Aș mai avea multe de scris pe aici dar momentan nu îmi vine să îmi petrec timpul scriind...

PS: în caz că vă întrebați și ca să nu-mi fie rușine degeaba, aveam un maieu pe mine dar i-am lasat bretelele în jos.