Într-o
noapte mi-a zis cineva o poveste din copilărie, m-a impresionat și
mi-a rămas în minte. Din ea, de dragul de-a scrie, am răstălmăcit
câteva rânduri.
Când
eram mic îmi doream să îmi iau zborul.
Eram
tăcut și umblam singur pe coclauri.
Aș fi
fost mulțumit să plutesc pentru o clipă - sau măcar pentru vreo oră.
Aș fi
fost atunci liber, plin de încântare, plin de bucurie, de mirare.
Aș fi închis ochii, lumea ar fi devenit brusc goală, ușoară, ar
fi rămas doar o adiere purtându-mă nu se știe unde.
Adesea
priveam cerul. Uneori mă apuca, arzător, dorul. Mă urcam atunci pe
o piatră, mă urcam pe o treaptă, mă urcam pe stânci, mă urcam
pe o scară, mă urcam pe casă, mă urcam în copaci și mă
aplecam, în balcon, peste balustradă. În jur era aerul - rece și
proaspăt, cald și năpraznic, ușor, nevăzut, limpede. Întindeam
mâinile - îmi plăcea să simt aerul pe piele, un soi de mângâiere.
Mi-ar fi
plăcut să am aripi - fără ele am încercat, zadarnic, de toate.
Din când
în când, privind totul de sus, închideam ochii, așteptam puțin
curajul, îmi trăgeam puțin sufletul. Mi se înmuiau picioarele.
Atunci mă aruncam, mă aruncam delectându-mă, puține clipe,
înainte să ating iar, apăsător, pământul.
Îmi plac
mult poveștile.