Se afișează postările cu eticheta vise. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vise. Afișați toate postările

luni, 8 decembrie 2014

Difuziune

Un trotuar plouat și un platan uriaș și bătrân, oameni dizolvați, oameni fără limite, oameni atingându-se fără să știe, oameni ce au nevoie să se înfășoare în flanele vechi, dungate, pierduți într-un mediu străin, un mediu plin, plin, plin de conținuturi de oameni, gânduri și sentimente și mâncare și intestine, răni deschise și răni supurânde, miezuri înstelate, zburători și înotători împreună, arbori și comete rostogolindu-se, ochi plini și ochi goi, deschizându-se, clipind, lumina zilei și luminătorii nopții, ochii deschiși, afară și înăuntru, lasă-te pe spate, dă-ți drumul, apoi pășește pe strada plină de băltoace, după ploaie, e întuneric și oamenii nu au limite, fâșii sfâșiate de gânduri, fragmente dure de emoții atingându-se, involuntar, rotindu-se în spațiul cosmic, câțiva oameni înfășurați în pături mergând buimaci, ferindu-se, oameni descărnați, oameni rostind febril descântece, apă neîncepută, lut ud între degete, mânjindu-ți obrajii în fața oglinzii, oglinda veche, zgâriată și prăfuită, într-un colț al casei întunecate, ieși afară și oamenii nu au limite, înăuntru nici atât,  haos și confuzie, haos și confuzie în așteptarea aurorei boreale, luminile nordice și luminile sudice si câmpul elctromagnetic prin care plutesc suflete pierdute, albe și negre şi roșii, vulpile și urșii, iepurii, o scără înaltă până la lună, pe ea urcă doi oameni ținându-se de mână, țesuturi rupte pe sub piele, atingându-se, amestecându-se, confuzie, confuzie, oglinda spartă în camera întunecată, ochiul închis și ochiul deschis, haide să mergem prin lumea ciudată, o plasă ciudată unindu-ne, platanul uriaș, bătrân, în centrul orașului vechi, un loc liniștit, haidem să visăm, să visăm, adâncuri, adâncul de jos și cel de sus, reunite de-o scară argintie și doi oameni, două umbre, urcând scara ciudat, împreună, peste cer și peste stele, către lună, finalul limitelor, dizolvă și coagulează, cândva, apoi, apoi spațiul, spațiul cel ciudat în care oamenii sunt urâți sau frumoși precum propriile gânduri, înalți și burtoși, mici și josnici, falnici, calzi, întunecați și luminoși, amestecându-se, amestecându-se, oameni peste oameni, grămezi de cadavre, trupuri dizolvate în spațiul curios, piele și simțăminte, mușchi impregnați cu gânduri și ochi deschizându-se și închizându-se, încet, încet, cu răbdare, călătorim prin spațiul ciudat în care, știm prea bine, nu mai deții controlul, pentru că ești dizolvat și ești, asa cum am crede, la fel de rispit precum propriile gânduri, scrii cu ochii închiși, orizontul, orizontul, scrii tot ce îți trece prin minte, fragmente de asteroizi și nori pufoși și, printre toate acestea, piese de mobilier și bucăți de suflete, oameni în pantofi, goi totuși, deschiși ici-colo, comunicând unii cu alții prin portițe ascunse și oameni descompuși și oameni acoperiți cu pături și flanele şi atât, doar atât, închide ochii și pleacă mai departe, asfaltul e ud și în centrul orașului e un platan, sprijinit de el o scară, hai să plecam de aici, dizolvați, reorganizați, reuniți. 

marți, 2 decembrie 2014

Deșertul ocru, prăfuit

Am poftă să visez ceva aici dar nu îmi găsesc ideile, cuvintele, îmi amintesc tot felul de lucruri în loc să mi se năzară ceva nou, vreo imagine, vreo imagine de descris, e asta liniștea?, nu tocmai, mi-e somn și ascult muzică, aștept ziua de mâine, aștept.
Văd nu știu de ce o trăsură, un poștalion negru gonind pe un drum prăfuit și ocru, un birjar, o scenă dintr-o carte nu știu a cui, un birjar cu joben și înăuntru o domnișoară cu ochii pe jumătate închiși, visând, ce e poștalionul?, ah, stai, da, e o domnișoară și sunt mulți saci de scrisori, scrisori cu ștampile și timbre circulând spre destinatari anume, gonim printr-o zonă ca un deșert, cu câteva fire de vegetație uscate de căldură și-apoi mult praf și mult ocru și soare, port o rochie albastră și am o batistă roz cu care îmi acopăr nasul în timp ce străbatem deșertul ocru, privesc pe geam și visez în deșertul ocru, mergem nu știu unde dar mă las dusă, mi s-a mai năzărit ceva, era interesant dar am uitat deja ce pentru că aproape am adormit aici în fotoliu, am închis ochii și am plecat mai departe, o să continui sub plapumă, la cald, noapte bună. Nu, mai stai, vor veni după noi toate animalele pământului, păsările, cerbii și popândăii, vom repopula încet deșertul, oaze cu apă, copaci și banane, flori mari roz și femei liniștite cărând vase de apă către casele lor, pace netulburată de secole, plapumă, muzica, somnul, totul e mult mai simplu, așa-i, îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme, care o fi destinația, nu șțiu, o carte cu o bunică și un tren fermecat și o mulțime de copii, noapte bună.

miercuri, 26 noiembrie 2014

Sârma

Săptămâna trecută stăteam în bucătărie aşteptând să fiarbă apa pentru un ceai când mi s-au năzărit o femeie şi câteva lucruri despre ea. Nu am mai avut de atunci încoace starea necesară ca să scriu şi s-o descriu dar acum o am - şi am nevoie să scriu aici, iar.



Sunt o croitoreasă înaltă cu un trup foarte subţire şi firav, cu mâini osoase şi degete lungi, îmi petrec zilele şi nopţile într-o odaie mică şi destul de rece, cosând la maşină haine pentru alţii. Stau pe scaunul meu destul de tare cea mai parte a zilei, pierdută în ceea ce fac. Nu cunosc pe nimeni în oraşul în care m-am mutat de vreo trei ani şi nici nu-mi doresc să o fac. Cu clienţii mei abia dacă schimb două vorbe. Le-arăt clar că nu sunt interesată de ei, de nimic. Nu vreau mai nimic si pe nimeni. Uneori am mintea tulbure, alteori limpede, uneori cos cu mintea goală, alteori sunt cuprinsă de un iureş interior greu de descris. Mă privesc în oglindă şi mă văd trasă la faţă şi sobră, inexpresivă. Îmi place sunetul ritmic al maşinii de cusut, îmi plac texturile materialelor pe care le cos, culorile lor, mirosul de ulei şi metal al maşinii. Acul urcând şi coborând, mai încet, mai repede, pedala pe care piciorul meu o cunoaşte atât de bine. Mănânc foarte puţin. Beau apă şi ceaiuri foarte multe, citesc ziare. În rest, în puţinul timp liber rămas, îmi place să mă plimb. Nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni. Ies pe stradă şi mă tem adesea să nu cad, mă tem de atingerile străinilor în locurile aglomerate, îmi simt trupul uscat şi uşor, uşor de doborât. Nu-mi plac zilele ploioase, nici cele în care bate vântul puternic. Cele din urmă mai ales. Îmi imaginez atunci că sunt parte a unui număr de circ, un acrobat în costum strâns pe corpul prelung şi foarte slab cu faţa pictată precum un clovn, un zâmbet larg, nenatural, ochi mari pictaţi, ochi goi, un acrobat mergând pe o sârmă, balansându-se. Temându-se să nu cadă. Mă cuprinde frigul şi spaima. Îmi bate inima foarte tare şi trebuie să mă opresc undeva, să respir adânc si încet, până mă mai liniştesc.
Într-o noapte am ieşit să mă plimb, era o noapte răcoroasă şi liniştită. Priveam blocurile şi luminile ferestrelor şi rememoram texturi, figuri din trecut şi senzaţii diverse. Nu eram atentă în jur. Cineva m-a atins uşor pe umăr. Am tresărit înspăimântată. Mi-am strâns paltonul gri din lână buclată în mâini, mi le-am încleştat în textura lui, încercând să nu cad. Nu am apucat să văd cine m-a atins înainte să îi aud vocea, o voce calmă de bărbat.
- Domnişoară, aveţi un foc?
- Nu am, i-am zis, şi m-am întors să-l văd totuşi, cu inima bătându-mi tot mai tare.
- V-am speriat? m-a întrebat cu calm.
Nu am putut să îi răspund. L-am privit înfiorată, fără să mai pot spune nimic. Am început să ameţesc. Am făcut câţiva paşi spre un zid, ca să mă sprijin. N-aveam putere destulă cât să plec sau să fug.
M-a privit lung, îngrijorat. Un bărbat îmbrăcat bine, cu un palton de modă veche şi pălărie, elegant. S-a îndreptat spre mine, emoţia cea groaznică mi-a cuprins tot trupul. Nu ştiu ce-a văzut în mine dar s-a oprit.
- Pot să vă însoţesc până acasă? Nu...îmi pare rău, nu vă vreau răul, voiam doar un foc, pentru o ţigară. Îmi fac doar griji.
Nu am putut să spun nimic, am rămas sprijinită de zid, aşteptând să-mi revin puţin ca să pot pleca mai departe. Nu a plecat nici el, a rămas în faţa mea, privindu-mă. Am stat aşa o vreme, câteva minute care mi-au părut foarte lungi, eu privindu-l, el privindu-mă.
Am reuşit după o vreme să mă mişc, mi-a trecut puţin ameţeala, spaima. Mi-am strâns paltonul în jurul corpului.
- Sunt un acrobat pe o sârmă, i-am zis, mirându-mă singură de ce-am rostit. Sub mine însă, ştiţi, nu e nici aer, nici pământul, e o mare neagră şi rece.
- Curios, mi-a zis. E un vis, un vis doar, un vis şi atât.
- Eu sunt însă cât se poate de reală, sunt subţire şi uşoară şi viaţa pe o sârmă e copleşitoare.
Simţeam că începe să mă doară tot trupul.
- Daţi-mi voie să vă conduc totuşi.
Am încuviinţat din cap, nu mai puteam să rostesc niciun cuvânt. A mers pe lângă mine. Ne-am oprit în faţa blocului. Mi-era frig şi ştiam că urmează să mă zvârcolesc de durere câteva ore. M-a atins pe umăr iar, privindu-mă cald.
- La revedere, mi-a zis. Şi a plecat.
La revedere, am gândit, fără să i-o mai pot spune, copleşită de durere.


Înfășurată

Mai nimic de spus.
Vreau să mă liniștesc și să adorm, să mai citesc ceva înainte să mă bag în pat sau chiar în pat, sub plapumă, să mă-nfășor între timp mai bine cu flaneaua mea cea roz și pufoasă. Îmi amintesc momentul în care am cumpărat-o, am probat-o și mi-am vârât mâinile în buzunarele ei și-am știut instant, scufundându-mi mâinile în materialul moale, pufos, călduros, că trebuie să o iau musai acasă, o senzație atât de plăcută învăluindu-mi mâinile - relaxare, căldură, plăcere. Flaneaua mea roz, mare, moale, pufoasă, ținându-mi cald, învăluindu-mă, protejându-mă și liniștindu-mă.
Am în minte acum, nu știu de ce, o imagine cu niște picioare goale pășind prin iarbă, aș vrea să simt iarba sub tălpile mele, văd apoi un tablou al lui Van Gogh cu o pajiște verde, plină de flori, câțiva copaci cărora li se văd doar trunchiurile, culori bogate, vii, intense. Apoi zăpadă depusă pe mașini și senzația pe care o am atingând-o. Și aerul rece, de iarnă.
Iarba cu rouă, iarba plină de chiciură într-o zi, undeva aproape de munte, câteva brândușe acoperite și ele.
O sobă caldă.
Flaneaua mea și o durere vagă de spate, pentru că stau de prea mult timp aici in fotoliu si nu prea bine.
Am poftă să visez, după cum am o mare poftă de senzații și de realitate, picioare prin iarbă și picioare pe pământ, trunchiuri de copaci de-mbrățișat, plimbări lungi, aer curat și tare, frunze și lumină printre ele, mâini calde, flanele, pături și plapumi.
Noapte bună. 

vineri, 14 noiembrie 2014

Linii lungi și linii curbe


Am făcut o pasiune pentru cântecul ăsta, mi s-a năzărit ceva tot ascultându-l.
De obicei nu scriu aici tâlcul scrierilor mele, pe care îl găsesc în mod obișnuit după ce scriu ce simt că trebuie să scriu, în noaptea asta o să încerc să îl descriu însă, nu știu dacă o să și reușesc. Ce a vrut să zică Poetul? Mă întreb și eu tot timpul, pentru că Poetul adeseori parcă nu-s eu, nu-s tocmai eu, e o parte din mine, călătoare, puțin diferită de eul meu obișnuit, invocând imagini, compunându-le. Citesc în ultima vreme, cu pasiune, tot felul de lucruri despre arhetipuri, mituri, simboluri, metafore, conținuturi psihice. Lucruri despre anima și animus și eu și sine, despre eros și alchimie și șamanism și intuiție și terapie, o mulțime, o mulțime. Nu știu destule nicidecum, nicidecum, îmi place însă enorm ceea ce ce citesc măcar pentru inspirația pe care mi-o oferă, pentru toată poezia lăuntrică, mă fascinează, mă atrage mult și tare și tind să pricep si să îmi însușesc ușor limbajul metaforelor, simbolurilor, îmi vine firesc și mă atrage foarte mult, oricum. Mă repet. Devin o parte din mine lucrurile astea și Poetul le invocă așa de ușor pe ele, cele deja cunoscute, dar şi pe altele, încã necunoscute, odată ce intru într-o stare anume, un ritm, e ceva ce se petrece dincolo de controlul meu conștient, e fascinant. Cântecul ăsta, pe care l-am ascultat de nu știu câte ori de o zi și jumătate încoace, m-a făcut să mă gândesc la felul în care un bărbat trăiește o femeie, și-apoi o femeie un bărbat poate, pentru că e un cântec atât de plin de eros, nu știu cum să mă exprim mai bine, m-am gândit mai ales la felul în care bărbații îsi trăiesc îndrăgostirea, dorința și femeia și anima. Și din mine s-au ridicat imagini, imagini ale unui bărbat fascinat de o femeie, jumătate femeie-jumătate mit, ființă mitică, dorind-o fără să poată să o atingă, fascinat și paralizat, tânjind să o facă a lui cumva, un trup răvășit de o dorință așa de puternică și-așa de greu, dacă nu imposibil, de realizat...Nu știu dacă lumea pe care o descriu implică două personaje separate, reale, o femeie și un bărbat, poate e doar un bărbat intoxicat de imaginea ei, femeia din el, închis în sine, dorind-o, văzând-o ca pe o dansatoare într-un club întunecat, o lume de jos întunecată plină de patimi și scrum și fum, o dansatoare rotindu-se, dansând în jurul unui stâlp sau în jurul lui, o rotire simbolică, o ființă fascinantă, răscolindu-l. Așa cum suntem învățați cu toții, precum sunt așteptările lumii, ar vrea să o cumpere cumva, crede că are nevoie de bani pentru asta, așa sunt educați și făcuți bărbații să creadă doar, se simte nevoit să îi facă oferte generoase, să o cumpere, cum altfel ar putea să fie a lui?, așa sunt obișnuite și femeile să aștepte sau să accepte de multe ori, unele mai mult decât altele, oricum, el îi oferă bani, cu tot ce poate să semnifice sau simbolizeze lucrul ăsta, statut, putere, posedare, cumpărare, proprietate, sperând să o facă a lui, să îi ofere prețul necesar, tot ce ar avea nevoie, material vorbind, de asta ar fi nevoie poate, nu?, așa crede el că ar vrea, vede o femeie de cumpărat, altfel inaccesibilă. Bani, energie, afirmare, lume, statut. Si e vorba despre posesiune, a o transforma in posesiune. Și simte aceeași nevoie de fuziune pe care dorința arzătoare și fascinația și tot ce mai simte i-o aduc. Sunt și trupuri, trupuri arzânde, asta face dorința din ei doi, trupuri arzânde dornice de uniune, fuziune într-un plan sau altul. Personajul meu e unul ce are impresia că poate fi cumpărată femeia, cu imaginea ei fascinantă, amețitoare, imbătătoare, cuprinzătoare, innebunitoare. Ea îi scapă insă. Fascinație trupească mai ales și impresia că realizările, banii, faima, statutul, lucruri asemenea, pot să o rețină, să o cumpere, să o facă să devină a lui, posesiune. Mă repet. Ea e ființă mitică și obiect în același timp, iubită și disprețuită, intangibilă și atât de atrăgătoare - și el atât de dornic de fuziune. E oricum ceva pronunțat trupesc, instinctiv, în dorința lui, dorința de moliciune, o admirație și fascinație pentru liniile ei drepte și liniile ei curbe. Ea e materie, natură moale, caldă, parfumată, frumoasă, cuprinzătoare. Dincolo de miezul numinos al experienței lui, e fascinația pentru formele ei, pentru căldură, trup - lucruri trăite cumva și de ea, însă altfel. Prea multe imagini prea greu de descris fără de poezie, metafore, simboluri. Apoi ar fi ea, poate reală, poate nu, poate că e doar o dansatoare oarecare, dezgolită, incitând și aprinzând simțurile unui bărbat oarecare, cu formele și mișcările ei, poate e doar o femeie oarecare, căreia lumea îi pare în timp ce dansează un carusel, o experiență intesă cu suișuri și coborâșuri, entuziasmantă și solicitantă pentru trup și nu numai, repetitivă însă, repetivă și cu iz de bâlci, de butaforie, miraj, lumea ca un carusel în care se dădea pe când era copilă. Poate e doar o copilă simplă încă, de fapt, una oarecare. Și era oricum atunci destul de fericită, zâmbitoare, bucuroasă să trăiască lumea dar nesigură, înspăimântată și incitată și copleșită de suișuri și coborâșuri. Ea e plină de o amintire a unei experiențe plăcute - o analogie, e doar  o minte ocupată în timp ce dansează. Poate e însă și ea arsă de aceeași dorință, dorință de fuziune, anihilare a eului propriu, completare, ea îi ofera imaginea hermafroditului și peștelui și focului, iad și forță transformatoare, purificatoare în același timp, ea e în același timp și ghidul, ghidul lui spre o experiență lăuntrică într-o căutare a întregirii, completitudinii. Ea e ea însăși și e și o altă ființă, e anima și e Maya, marea țesătoare, dansatoarea, atrăgându-l, cuprinzându-l, animându-l, o parte din el, dansând în jurul lui, stârnind un foc al dorinței, o viziune a întregirii, fuziunii, stărnindu-l să se afirme, să fie în lume, să obțină averea, averea ce-i pare necesară ca s-o cumpere, ea însă nu-i de vânzare, e ea însăși și e și o parte din el, a lui și totuși nu, de cucerit și integrat dar nu de vânzare, nu știu cum poate fi pentru el, nu știu mai mult, nu înțeleg, e o spirală, linii lungi și linii curbe, rotindu-se, atât. Nu înțeleg mai mult și nu știu cum să mă exprim mai bine de atât. Ce-am scris mai jos mi se pare mult mai simplu, sintetic, grăitor, mie cel puțin, decât toata explicația asta lungă. Ba chiar e zis mult mai prost totul mai sus, incomplet, insuficient de bine, dezamăgitor.
Noapte bună.


Ce e lumea? Un carusel, se învârte și învârte și învârte, în carusel e ea, zâmbind, râzând, învârtindu-se, învârtindu-se, pe scenă e ea, rotindu-se, dansul dervișilor, își amintește, flori deschizându-se, tunicile lungi, albe, pașii, rotindu-se, rotindu-se, până cad, cad în sine, cad în extaz, acolo nu mai suntem oameni, suntem poate pești sau suntem poate hermafroditul, scrum, scrum, fum, rotindu-se, rotindu-se, vălătuci de fum, ridicându-se, foc și gudron și sulf, ea dansând, el stând, amestecându-se, ea dansează în jurul unui stâlp, picioarele lungi, lungi, liniile lungi și liniile rotunde, formele calde și pline, rotindu-se în jurul unui bărbat amețit, aprins, arzând, poftim, poftim, ia banii, uite-i, îi arunc peste tine, ea dansează în continuare, vârtejul și vălătucii de fum, ea dansează cu încântare și ochii închiși, caruselul, caruselul învârtindu-se, caii urcând și coborând, un bâlci, doar un bâlci, bătăi de inimi, pântecele vibrând de emoții, își amintește aerul, viteza, caruselul urcând și coborând, se ține strâns, strâns, să nu cadă, sunt vălul, îi spune, marea țesătoare, mă înfășor în jurul tău, strâns, strâns, tot mai strâns, sufocant, mă simți în piept și în stomac, ea dansează și el stă, stă și privește, cu respirația tăiată, paralizat, liniile lungi și liniile curbe, rotindu-se, ridicând-se, pupilele dilatate, ochii injectați, vintrele vibrând, pielea tot mai caldă, sunt un orb, un orb, în întuneric ești doar tu, cea care se rotește, cea care dansează, o parte din mine, vreau să te iau cu mine, haide, ea dansează cu ochii închiși, singură într-un carusel, o copilă zâmbitoare, privind luminile, amețind, închizând ochii, atât, atât e de ajuns, muzica, muzica și caruselul și pașii și rotirea și extazul, nu mai suntem aici, nu mai suntem, nu, am căzut înăuntru, acolo sunt iazuri de foc, din ele ieșim apoi unul, scrum, vălătuci de fum, ochi injectați și pupile dilatate, poftim, poftim, ia-i pe toți, nu, sunt o spirală, linii lungi și linii curbe, rotindu-se, atât.

joi, 13 noiembrie 2014

Înapoi

[Nu pot să scriu aici și să adorm apoi din cauza disputelor electorale, se cutremură internetul și pereții și familia de intensitatea părerilor și dezbaterilor, m-am săturat dom'ne, nici nu știu dacă mă mai duc la vot, nu mai pun ștampila nicăieri, poftim, stau pe margine și admir iresponsabil circul, mi-a ajuns. 
Nu-mi place subiectul dar mi s-a încins mintea de la el și nu știu cum să o fac să mai tacă pe subiect. 
Mă uit la oamenii ăștia în mărețele dezbateri electorale de zilele astea și văd în mare parte doar discursuri încropite in jurul unor teme identificate cel mai probabil de niște "specialiști în comunicare politică", străbătute de idei care încing minți și inimi și discuții, niște steaguri puternic colorate emoțional menite să atragă un segment sau altul al electoratului, să-l manipuleze. Suntem cu toții pești și ei aruncă momeala potrivită ca să ne întărâte, să ne atragă, să ne întoarcă unii împotriva altora în vreme ce ne întrecem în a desemna Alesul, speculează și unii și alții ceea ce ne animă, ceea ce ne emoționează, ca apoi să ne vâre argumente diverse în minte, naiba mai știe cât de puternice sau de valide de fapt, cum că unu-i mai rău decât celălalt, mai curat murdar, el și cu toți ai lui, suntem orbiți de conținuturi emoționante-emoționale. Fiecare din cei doi, cu staff-ul din spate și partidele și mormanul de interese, fiecare caută să îl înfățișeze pe celalalt în linii și culori cât mai intens respingătoare, să se prezinte pe sine drept deținător al Competențelor și al Științei, al tuturor lucrurilor care or să ne salveze, or să ne ducă spre nu știu ce viitor (mai) luminos. Un teatru necinstit, dezgustător, în care unii își joacă mai bine și alții mai prost rolul, o scenetă urâtă de care m-am săturat, încingându-ne prea mult pe toți. 
Nu-mi place să scriu despre lucruri serioase, grave, din lumea din jur, de-afară, pe aici, deși sunt conștientă de destul de multe și mă țin că am o viziune destul de zdravănă despre ele când îmi încordez nițel mușchiul minții (cam atrofiat, ce e drept). Nu, nu vreau așa ceva pe aici, de-ajuns. Bla.]


Unde e spațiul meu cald, plin cu poezie, povești, ficțiune?




Rinoceri tropăind, mamifere, coleoptere, bacterii, amibe și alte ființe microscopice, unele cu cili vibratili, mă întorc în supa primordială, nu știu unde și cum, un întuneric adânc, înapoi, înapoi, înapoi în universul vast, între stele, galaxii, asteroizi, pe acolo plutesc, am plecat, adio, aici nu mă descurc, nu am destulă energie ca să rezist forței gravitaționale și entropiei, vreau să mă întorc, o scoică și o spirală, înăuntru o ființă-covrig dorind să uite de timp, înapoi în sine, în ea însăși, în afara timpului și într-un alt spațiu, în care orice e posibil fără să fie nevoie de nimic afară de energia unui gând. Spațiul cosmic, intergalactic, plin cu aurore boreale și vise flamboaiante, nebuloase și suflete păsări, fâlfâind din aripi, zburând departe, spre sud, în țările calde.

luni, 3 noiembrie 2014

Nopți lungi

Nopți lungi de toamnă cu o sticlă de tărie la capul patului, o cameră goală și multă singurătate, nopțile sorbim încet din licoare, scriem poezii erotice, cu ceva umor morbid și cu petale de crizanteme, cam așa am zis, și numărăm al optulea purice de pe picior, și totul e așa de bine, pentru că afară e frig și înăuntru e cald, proiectăm filme vechi, alb-negru, pe peretele gol, doamne cu țigarete și voci grave, pantofi cu toc și străzi goale, iubiri asiatice, tobele, șosetele groase și gazele de eșapament, suntem plăcute și suntem plăcuți, bilete la cinema și priviri zâmbitoare, cuțite și mult miez, ștampile și prăjituri cu caramel, butoane, nasturi și paltoane albastre, oameni privind în gol pe bănci și un parc în mijlocul căruia e o fântână arteziană, mâini frumoase, calde, muzică veche, mai devreme mi-am amintit un vis, jumătate visat, jumătate nevisat, o piatră și o mierlă, muzica e frumoasă și biletele sunt gratuite acum că faci voluntariat, extraordinar, rătăcim singure pe străzi și am băut prea mult vin, ce vreau să spun?, toată lumea roiește și ceasul bate ora trei și jumătate, ba nu, e doar unu și paișpe minute, ascultă versurile, sunt frumoase, sunt bucuroasă și am băut prea mult vin, păduchii, motoarele, vibrațiile, respirația, mirosul pielii, stai că alunecăm în altă poveste, străzile goale pe întuneric, răcoarea, nimic interesant, nimic interesant, nicio imagine, plictiseala, dar entuziasm și poftă să scriu, orice, orice, prietena mea, emisfera, trează la ora asta târzie, ce bucurie, vorbim despre cinematecă, dincolo de asta umblăm pe străzi neumblate, sălbatice, la colțuri or să ne întâmpine pisici sălbăticite, crocodili și zambile, ba nu, crizanteme, pustnicii de pe munte din peșteri, plimbându-se prin sălbăticie cu ochii întredeschiși, vom șade foarte amuzate pe marginea patului, o să sorbim din licoare, o să scriem poeme lungi, uneori morbide, alteori erotice, alteori lipsite de sens și de farmec, o să râdem până în zori, o să ni se adâncească cearcănele și totul, a doua zi, în timp ce mergem pe străzile reci și aproape pustii, o să fie aproximativ bine.

joi, 30 octombrie 2014

Mă las

Stau în fotoliul meu și ascult niște muzică pe repeat, la nesfârșit, mi s-a pus pata pe piesa asta în noaptea asta. Mă trimite într-un spațiu așa de greu de descris, mult prea greu. Un spațiu în care stau și privesc în gol, privesc în zare, mă adâncesc mai bine în fotoliu, mă las puțin pe spate, închid ochii, nu știu ce văd înăuntru, sunt pe malul mării și e întuneric și abia iese luna din mare, sunt pe marginea unui deal în pădurea de acasa, de lângă bloc, sunt în mașină pe scaunul din dreapta și mergem noaptea prin oraș, sau mergem 500 de km sau mai mult, sunt undeva și mă holbez la cineva, sunt la mine în fotoliu, sunt în balcon privind străduțele din jur, sunt undeva cu picioarele în apă, sunt pe o înălțime de munte și privesc în zare, un spațiul gol spune cântecul, eu știu, nu știu. Aș vrea să cad undeva, undeva cald, undeva moale și cald, aici pe pat, undeva moale și cald, într-o pătură călduroasă poate, aș vrea să cad în brațe și suflet de om, să mă las pe spate și gata, ascultând piesa asta la nesfârșit. Aș putea să îmi petrec zilele așa, încet, privind în gol, privind oameni, scriind ce mi se năzare. Îmi dau seama că nu e un cântec vesel sau altcumva similar cântecul ăsta dar mă relaxează așa de tare acum. Sunt într-o barcă și plutesc, mă leagănă ușurel valurile, mai ating din când în când apa cu degetele, privesc cerul. Mi-e somn, somn. Sunt într-un tren și privesc o pădure prin geam, pe fereastră, trunchiurile copacilor fugind cu viteză, rămânând în urmă, frunzele pe jos, mergem în Siberia unde vom rătăci trei ani pe răcoare, cu bocanci vechi militari și ranițele aproape goale, doar câteva merinde, apoi suflete înfiorate, rătăcind prin taiga, ici-colo colibe în care arde focul și femei și bărbați se dezgolesc și se iubesc precum într-un roman de Andrei Makine, o fi real?, aşa o fi fost?, nu mai știu, parca era ceva, undeva, într-un roman al lui, ierburile înalte și uscate apoi, coniferele, coniferele culcate, Tunguska, doctor Jivago, nu am putut termina niciodată cartea, seri răcoarase petrecute la lumina slabă a unei lămpi cu gaz, șube mirosind a piei de animale, șoșoni, oameni stând față în față la mese, un băiat fugind pe câmp, privind înapoi, o apă, un râu, sărim peste, spune-mi, spune-mi, este adevărat?, oare cine ești tu de mă însoțești prin reveriile mele?, mai văd o fetiță cu ghete înalte și-o rochiță în carouri, o casă din bârne rotunde de lemn, o lumină înăuntru, o ușă se deschide, intrăm, aprilie spulberat, asasinul înspâimântat și iubirea ciudată stârnită într-o clipă, abia mijind, la mese stau oamenii luminați de lămpile cu gaz, fețe înăsprite, ochii lui speriați, tineri, frumoși, trupul cald, o simplă privire, drumul de munte și o caleașcă, se amestecă totul, o cană mare de vin vă rog, o strachină cu mâncare, nopțile ni le petrecem la hanuri, ascultăm povești, adorm și adormim sfârșiti, căzând pe patul moale, sub plapumi, sub pături, mirosind lemnul mobilelor vechi, pânza așternuturilor, căldura, răcoarea, trenul și copacii, frunze pe jos, nu mai știu unde mergem dar mă afund în fotoliul de la care mă dor deja oasele, închid ochii, aiurez și văd și abia mai gândesc, adorm, noapte bună.

marți, 28 octombrie 2014

Iarnă

Mi-e dor să scriu, să scriu scriu ceva, o poveste în mod ideal, proastă, bună, oricum, nu știu despre ce, nu am nici cea mai vagă idee. Nu știu de unde să încep, de asta ține totul.
Am realizat după ultimele nu mai știu câte luni că scrisul e o parte foarte importantă din mine. Știam asta de multă vreme însă uitasem sau nu realizasem în ce măsură poate fi pentru mine scrisul o plăcere, o pasiune, o formă ciudată de terapie. Îmi place să scriu de când mă știu, uneori mai mult, alteori mai puțin, e forma în care mă exprim cel mai bine și nu știu cine aș fi fără putința de a scrie. Am nevoie sa scriu. E una din puținele mele certitudini momentan - am nevoie sa scriu si scriu cu pasiune. Unii ar spune că mă și pricep. Ce o să reușesc să fac din lucrul ăsta nu știu - la cum mă știu, probabil nimic.
Să devin scriitoare mă bat gânduri de foarte multă vreme, de când eram mică. Am considerat însă, întotdeauna, că literatură n-o să pot scrie prea curând sau niciodată, pentru că sunt prea închisă în mine, privesc mai mult înauntru de obicei, nu observ nimic în jur, nu am cine știe ce memorie și nu mă pricep deloc la descrieri, nu am în mine ceea ce mi-ar fi necesar ca să adun din lume cărămizile cu care să pot să construiesc alte lumi și, mai ales, alți oameni. La urma urmei, nu știu dacă o să ma pricep vreodată - dar nu mai contează, scriu, scriu cu pasiune și am nevoie să scriu.
Dar nu am starea necesară pentru vreo poveste în seara asta. Îmi lipsește inspirația, îmi lipsește energia, deschiderea față de mine însămi, tensiunea nervoasă, ritmul. 
Nu mai am chef de mai nimic. M-am săturat și de scris explicații inutile aici.


Sunt plictisită și neinspirată, monșer.


Și totuși, iată în mine ceva.



Birjar, du-mă în prima crâșmă, acolo cântă o artistă de modă veche, are o voce gravă și puternică, îmi vibrează pieptul și trupul tot și mi se face pielea de găină când o aud. "Sunt un golan mizerabil, doamnă" așa m-am prezentat într-o zi după ce am așteptat-o pe alee două ore, mi-a zâmbit timid, și-a așezat mai bine blana pe umeri și a strâns din buzele foarte roșii, date cu un ruj de-o nuanță absurdă. "Cum aș putea să vă cuceresc?" i-am zis. "Nicicum" a spus cu vocea ei gravă și a plecat mai departe, s-a întors însă și mi-a zâmbit. "Sublim", mi-am zis, și am închis ochii încântat, imaginându-mi cum va fi data viitoare când o să o întâlnesc. Sunt un suflet romantic dar parșiv, un personaj de roman sud-american citit astă iarnă, iarna trecută când umblam bezmetic pe străzi încercând să îmi amintesc cum e să fii viu, sa respiri aer rece, să te miști simplu și energic pe străzile pline. Într-o noapte hăladuiam aiurând pe lângă spitalul de nebuni, "ce ironie!", mi-am spus, "ce ironie!", am văzut câțiva oameni purtând pijamale pe sub paltoane, ducând sacoșe cu covrigi, am plecat mai departe. Îmi amintesc și eu un moment în care am locuit în spital câteva zile, în aer pluteau toate necazurile oamenilor, m-au obosit grozav, m-au pus pe gânduri vreme de niște lungi luni apoi. Zăceam pe o parte în timpul nopților și tot ce îmi doream era să nu mai simt nimic, să mă fac ghem și să uit, să mă scufund în salteaua tare, să îmi fie cald, să dorm somnul cel mai lung din întreaga mea existență, să piară din mine toată jalea difuză, pătrunsă prin osmoză în fiecare celulă. Într-o zi am făcut un duș, eram mult prea soios, m-am lăsat pe podea atunci și am început să plâng, curgea apa pe mine și mă simțeam înecat de jale și am plâns așa pret de vreo jumătate de oră, au venit asistentele și au bătut înnebunite în ușă, "domnule, sper că nu ați făcut vreo nebunie acolo, ieșiți odată, vă rog" a strigat una din ele, mai inimioasă. M-am îndurat de ele într-un târziu și am ieșit aproape gol dar semeț, am primit apoi vreme de trei zile calmante, am dormit dus, visând fabulos, vise lungi, flamboaiante, cu firul epic extrem de complicat, în care eram când eu, când altcineva, când eu, când altcineva, văzându-mă pe mine. În cea de-a treia zi am visat că eram un urs într-o pădure, rătăceam în căutare de mâncare, urma să vină iarna și nu aveam adăpost, nu îmi găseam bârlogul. Apoi am visat că eram Harap-Alb, eram Harap-Alb în căutarea unei fecioare negre, trebuia să o găsesc și să o duc în bârlog, acolo urma să dormim întreaga iarnă, la finalul iernii ea devenea alba și eu redeveneam om - căci eram Harap-Alb urs. În a cincea zi mi-au dat drumul acasă și mi-au spus că nu am leac. "Nu ai decât să cauți singur, noi nu știm ce să îți mai facem", așa mi-au zis. Le-am mulțumit și am plecat posomorât, m-am dus acasă, am făcut un duș, am râs. Am plecat prin oraș, în prima cârciuma am întâlnit-o pe ea, cântăreața gravă, am admirat-o de la distanță până în seara aia dintr-o iarnă, când am îndrăznit să îi vorbesc. "Doamnă dragă" am strigat eu și am fugit după ea, "lăsați-mă să vă conduc acasă, știu orașul ca pe propria mea palmă, sunt un clovn rătăcitor, din loc în loc mă opresc și le ofer trecătorilor un număr intreg." S-a uitat înapoi spre mine și și-a încetinit pasul. Nu mi-a spus nimic, așa că am continuat, tot mai febril. "Doamnă, sunt un caraghios, vă rog să îmi permiteți să vă însoțesc, vă asigur că nu sunt periculos, mi s-a spus, am și hârtii doveditoare, cu ștampilă, cu parafă." A tăcut în continuare, m-am simțit încurajat. "Vă rog să mă credeți, vă aștept de foarte multă vreme, mă emoționați, în fiecare zi aproape vin să vă ascult, vocea dumneavoastră gravă și melodiile triste mă fac să vibrez, tot trupul meu, e extraordinar, mă simt viu, mă simt viu și prind energie, merg apoi 8 kilometri până acasă, indiferent de vreme, fredonez câte un vers, mai închid ochii, vă văd atât de clar...vă spun drept, cred că sunt îndrăgostit și habar nu am cum se procedează în asemenea cazuri. Îmi dau seama că nu vă cunosc și totuși, rujul absurd, vocea gravă, ochii prea mari, degetele prea lungi, cântecele. Mă simt onorat, pur și simplu onorat și copleșit, nu știu ce să mai spun. Mă epuizează să vorbesc atât." Am tăcut și am mai mers alături de ea preț de câteva minute. "Aici locuiesc" a zis într-un final. "Sunteți minunată și eu vreau să fiu galant, dați-mi vă rog voie să vă sărut mâinile." Nu mi-a permis, mi-a întors spatele și a urcat treptele puțin grăbită. Mi-am plecat privirea și capul și umerii - așadar, asta a fost. Merg în fiecare seară să o privesc, îmi răscolește sufletul și măruntaiele. Mă privește, măcar fugar, în fiecare seară, cu blândețe. În ultima vreme, în timp ce zac sfârșit la mine în odaie, purtăm dialoguri imaginare, o întreb și cunoaște toate răspunsurile potrivite. La urma urmei nu îmi trebuie nimic mai mult. "Sunt un om singur și obosit, doamnă. Dumneavoastră doar mă mai faceți să mă mai simt viu. Mă plimb iernile prin oraș, respir aerul rece, îmi place să il simt pătrunzându-mi în corp, nu-mi știe nimeni gândurile, nu-mi știe nici leacul, nu-l știu nici eu, aș vrea însă să dorm și să visez vise flamboaiante cu dumneavoastră. Cu bine doamnă, cu bine pentru această noapte." 

miercuri, 22 octombrie 2014

Matsuo Basho


Bolnav la drum.
Un vis veştejit
Rătăcind mai departe.










Liniştea
Adânc pătrunsă-n pietre.
Ţârâitul greierelui.

miercuri, 15 octombrie 2014

Un câmp

Cobor nişte trepte în grabă. Sunt un om grăbit, a se înţelege, trebuie să ajung nu ştiu unde, nu ştiu cum. O să îmi dau seama în curând. Fac semne disperate, încerc să opresc un taxi. Trec multe grăbite prin faţa mea, trec autobuze, trec ambulanţe cu sirene, girofare, faruri, zgomot de motoare. Număr maşinile galbene, maşinile roşii, claxoanele, farurile. Unu, doi, unu, doi, unu, doi. Fug imaginile, fug minutele, ascult sunetul bombastic, îl înregistrez. "Ziarul, ziarul, cumpăraţi ziarul de duminică!", trece un băieţaş negricios pe lângă mine. "Fiare vechi, fiare luăm", refrenul odihnitor al oraşului vechi. Nu vreau ziarul, văd imagini din filme cu ziare rotindu-se în căderea lor, titluri mari, ţipătoare, fotografii alb negru, bârfe, zvonuri, analişti politici, fapte bizare, dudui goale, publicitate. Publicitate, domnilor, publicitate.
Paranoia. Omul de peste drum, cel cu ochelarii negri, mă fixează, mă priveşte insistent de dincolo de ei, crede că nu îl văd - dar îl văd. Aş face o întreagă scenă dar mă abţin. Dau din mână disperat, grăbit. Taxiul, taxiul, să vină taxiul, m-am săturat să aştept.
"Domnule, i-aş zice, du-mă departe, departe de tot, în capătul oraşului e un teren părăsit, mă desparte de el un simplu gard, o să îl sar, acolo mă grăbesc să ajung, mă doare capul, înţelegeţi, nu mai suport, nu, nu vreau o aspirină, am nevoie de acel câmp." Am nevoie, se înţelege. Câmpul pustiu, iarba rară, porţiuni golaşe pline de glod, ici colo o baltă, două, trei. Numărătoare.
Păşesc grăbit pe câmpul pustiu. Am câţiva fiori pe spinare - o fi vreun câine pe aici, pândind? O să îmi muşte din carne. O să sângerez, o să mor de tetanos. Pândesc, număr bălţi. Ici colo urme de benzină, urme de ulei de maşină, urme de cauciucuri, cum or fi intrat aici? Aşa o să fie, o ştiu precis.
Noaptea ce a trecut am avut un vis, un vis bizar şi foarte lung, rătăceam o sută de ani printr-un oraş extrem de plictisitor, trecătorii nu aveau feţe, purtau căciuli îmblănite, ruseşti, în locul feţei aveau însă un gol - înăuntru întuneric. Niciun zâmbet, nicio privire, doar trecători fără suflet, umblând domol prin iadul de o sută de ani, cărând sacoşe, ţinând copii de mână. M-a oprit unul la un moment dat, s-a oprit în faţa mea mai precis, nu a spus nimic, bineînţeles, căci nu avea gură, nici ochi, nici nas, nici corzi vocale probabil. Trecătorul întunecat, cu palton şi căciulă îmblănită, mi-a întins o mână. În mână o vrabie moartă. "Nu o vreau", i-am zis politicos. A dat din cap şi a plecat mai departe, încet, abia mişcându-şi picioarele. Părea posomorât, omul întunecat, fără chip. Și eu am plecat mai departe. Cândva m-am trezit, în odaie era aproape întuneric, aproape lumină. "Mă doare rău capul" mi-am zis. Mi-am făcut o cafea neagră şi foarte tare, m-am trântit în fotoliu, sunt un domn cu pijamale din mătase, bat uşor dintr-un picior, ritmul unui cântec auzit nu ştiu unde, la un moment dat.
Aşa sunt zilele mele. Nopţile vii, zilele moarte, ochii înceţoşaţi, confuzi, fascinaţi. O maşină, două maşini, trei, un taxi vă rog. Opreşte unul.
- Liber?
- Păi cum, de-asta am oprit.
- Am înţeles.
Intru, mă aşez înspăimântat pe bancheta din spate.
- Am nevoie să ajung departe, undeva la marginea oraşului, pe strada X, e acolo un câmp pustiu, îngrădit totuşi, e un loc bun, am nevoie să ajung acolo, ştiţi cum să ajungem?
- Cred că ştiu.
Taximetristul e un tip tânăr, cu o barbă abia mijită, brunet, ochii verzi, un tip chipeş, cu ceva succes în amoruri probabil. Pare mulţumit, liniştit.
- Va supără dacă fumez?
- Nicidecum.
- Am avut azi un client, era foarte nervos...Am mulţi clienţi, ştiţi. Cel mai mult îmi plac cei ce au nevoie de un om cu care să stea de vorbă. Aşa aflu cele mai năstruşnice lucruri. Cunosc nişte colţuri foarte murdare ale oraşului, cunosc oameni răi şi oameni soioşi, oameni serioşi, oameni singuri, cunosc şi domnişoare inocente şi domnişoare dedate pierzaniei. Nu-mi plac intelectualii, cu limbajul lor preţios. Am nasul fin şi sunt un tip decent, ştiţi, chiar decent. Păstrez distanţa, deşi ascult. Dar dumneavoastră nu prea vorbiţi.
- Aşa este. Imi văd de gândurile mele.
Privesc pe fereastră, număr semafoarele, secundele, unu, doi, unu, doi, nouăzeci.
- Mă iertaţi dar nu prea sunt vorbăreţ. Aţi remarcat vreodată că totul are un ritm anume, unul sacadat, mecanic, metalic, repetitiv, iute? Oraşul mă tulbură şi mă oboseşte teribil.
Închid ochii, încep să aiurez.
- Dumnevoastră, domnule şofer, sunteţi un om decent, am înţeles. Nu suntem aşa cu toţii, ştiţi, eu, spre exemplu, nu aş putea să spun asta despre mine, ar trebui să îmi cunoaşteţi gândurile - vă daţi seama că glumesc. Aiurez, domnule şofer, aiurez, am obosit şi mă doare capul. Dumnevoastră visaţi?
- Visez, cum să nu.
- Şi ce anume?
- Am avut un vis interesant într-o noapte. Eram într-o casă, eram la parter, vizitam toate odăile şi nu era niciun suflet înauntru. Plecaseră toţi nu ştiu unde. Ştiam însă că cineva e prezent acolo, mă rodea, obsedant, strigam din când în când "e cineva acolo?" - înapoi nu primeam răspuns, bineînţeles, dar tot simţeam o umbră trecându-mi prin spate. Apoi am ieşit afară, cerul era roşu, parcă luase foc. Am mers pe stradă şi era pustie, nu era nimeni, am mers aşa cale lungă. Am ajuns la un gard, dincolo de gard era un câmp, pe câmp era un om, privea într-o baltă, nu ştiu ce vedea acolo, cerul roşu poate. L-am strigat. Am zis "domnule, dumneavoastră sunteţi, de ce sunteţi aici?". Nu a spus nimic însă, s-a întors spre mine şi avea, ştiţi, un gol întunecat în loc de faţă.
- Extraordinar, ce coincidenţă! Opriţi aici pe dreapta, cred că am ajuns. 

luni, 25 august 2014

O ceașcă de ceai

Unde mi-e mintea, unde mi-e mintea?
Nu mai am minte pentru știință, nu mai am minte decât pentru emoții și frumos. Și oameni și imagini și poezie și cuvinte.
Aștept. Aștept să vină toamna, aștept să visez.
Sunt într-un bar cu pian. Nu beau nimic alcoolic, doar niște ceai. Mă fascinează mâinile pianistului. M-aș duce să îl întreb cum își petrece nopțile, dacă visează clapele, dacă simte în somn textura lor, clapele reci și fine.
Nu știu ce e în sufletul meu, un pian sau un violoncel, un instrument cu sunete fine, delicate, suave, ceva mai înalte sau corzile violoncelului sunând adânc și grav, vibrant și puternic.
Țin în mână o ceașcă de ceai, afară e întuneric, văd luminile prin vitrină, privesc în ceașcă, în ea e poate viitorul, viitorul cald, reconfortant. Nu văd nimic și mă întristez.
Ascult muzică și beau ceai, aș scrie dar nu reușesc, privesc paginile goale, paginile pline, le cântăresc.
Sunt pe o bancă în parc, lumina e slabă și nu știu ce e, poate sunt zorile sau poate e sfârșitul zilei, privesc spre un lac. Urmează să mă ridic și să plec, cu geanta atârnându-mi greu pe umăr, plină cu cărți și manuscrise.
Urmează să plec spre un roman interbelic, un roman cu intelectuali petrecându-și chinuiți de gânduri zilele, pierzând prin baruri nopțile, iubind femei cu rochii largi cu paiete și pene și părul tuns scurt, un roman cu un bărbat slăbănog, cu ochi mari ascunși după niște ochelari rotunzi, șezând la birou și studiind partiturile pentru pian, pășind în salon unde îl așteptă câțiva prieteni, cântând apoi noaptea într-un bar.
Pianistul nu se plânge de singurătate însă sigur o simte, se vede în felul în care pășește, în felul în care îi privește pe cei pe lângă care trece. Din când în când privește mai atent câte o femeie, caută în ea ceva, nu știe nici el ce, o conexiune, o privire blândă, promisiunea unei atingeri. Intră pe ușă cu umerii și capul plecate, își lasă paltonul și pălăria în cuier, pășește încet către bar. Comandă un pahar de tărie, îl duce spre pian. Soarbe încet din el între piese. Cântă cu ochii închiși, nu mai privește partiturile. I se vede pe față, din când în când, o frântură de emoție - sprâncenele strânse, tremurul pleoapelor, o grimasă a buzelor, obrajii supți, mușcați. Uneori își leagănă corpul în ritmul muzicii.
Mi s-a răcit ceaiul în timp ce-l privesc, plătesc, mă ridic și plec.
Strada e goală, pustie, mi-aud pașii pe pavaj, privesc ferestrele cu lumini aprinse și încerc să-mi imaginez viața celor din odăile pe care le întrezăresc.

sâmbătă, 23 august 2014

Fugară

Mi-am amintit ieri, umblând pe munte, de niște vechi vise, vechi dorințe de-ale mele.
Când eram mică și eram foarte supărată și plângeam în vreun colț se întâmpla să îmi doresc să fug de acasă, se întâmpla destul de des în asemenea momente de fapt, îmi făceam atunci planuri - îmi imginam unde o să mă duc, îmi făceam calcule, mă gândeam cum aș putea să fac să supraviețuiesc. Nu mergeam prea departe cu gândurile de cele mai multe ori, mă vedeam mai ales prin oraș, îmi imaginam uneori, îmi amintesc acum, cum o să reușesc să îmi cumpăr pâine și poate niște salam, nu știu de ce.
Soluția mea preferată, totuși, era una inspirată dintr-un desen animat, un serial cu o fetiță ce-și căuta parcă tatăl și umbla singură prin lume. Din câte imi amintesc, la un moment dat, fetița găsește un adăpost undeva în pădure, se stabilește acolo. Ce m-a fascinat și mi-a stârnit mult imaginația e faptul că, acolo în pădure, ea are un cuptor, are o plită și își face singură focul și face singură dulceață și poate și alte lucruri, nu mai știu ce - că se descurcă singură, pe cont propriu, e esențialul. Aș fi fugit și eu în pădure.
Mă atrage și fascinează și acum același soi de trai, același soi de evadare, aceeași manieră de a supraviețui atunci când vrei să fugi de acasă, să fugi în și din lume.
Aș fi foarte fericită în casa mea mică, într-o poiană, lângă pădure. Aș avea un cuptor, aș avea câteva oale, câteva strachini, câteva ulcele, câteva linguri, furculițe, un cuțit foarte mare și unul mai mic, aș avea și câteva borcane. O masă, un scaun, câteva rafturi, un pat, o cămară. Două ferestre, una spre sud și una spre est. Aș strânge ierburi, mai ales cimbrișor și sunătoare, crenguțe de afin, trei frați pătați, apoi muguri de brad, apoi cine mai știe, aș cunoaște atunci toate ierburile, le-aș culege la timpul lor, aș ști când înfloresc, aș ști când sunt tocmai bune. Aș pregăti necunoscute leacuri cu ele, aș folosi și ceară, aș folosi rășină, aș folosi seu de oaie, aș folosi alcool, aș folosi rouă și apă de ploaie. Aș culege afine și zmeură și merișoare. Aș face dulceață si gemuri, le-aș usca la soare. Aș strânge ciuperci - hribi, opintici, râșcovi și gălbiori, altele. Aș cumpăra, din când în când, rareori, de la ciobani sau coborând o zi până-n sat, brânză, mălai, cartofi, alte câteva legume, sare.
Aș tăia lemne în fiecare seară. Aș face focul, m-aș încălzi înfășurată în pătură pe un scaun mic, lângă sobă, mirosind fumul, cenușa, păzind văpaia. Aș bea apă și afinată și ceaiuri. Aș dormi pe un pat tare de scânduri, pe-o saltea din paie. Mi-ar mirosi casa a fum, a cetină și-a rășină, a lemn și pământ, uneori a umezeală. Mi s-ar aspri pielea și mai tare, s-ar strânge în riduri, s-ar crăpa de la umezeală și vânt, s-ar colora, s-ar înnegri de la soare. Părul mi s-ar deschide la culoare, aș umbla cu el strâns, aș purta căciuli călduroase, împletite în seri și nopți lungi. Și pantaloni ieftini de trening, vârâți în ciubote de cauciuc, bluze lălâi, pulovere verzi și pulovere cu dungi late multicolore, veste de fâș, maieuri albe și izmene și chiloți, toate foarte largi și foarte confortabile.
Aș mânca și mămăligă și fragi și smântănă. Aș bea lapte proaspăt muls. Aș ține o vacă poate, aș lăsa-o prin preajmă la păscut, iarna aș ține-o într-un grajd lipit de casă. Aș cosi, aș face fân, m-aș bucura zilnic, nemaipomenit, de mirosul lui. Și-apoi de mirosul umed și proaspăt al pădurii.
Aș umbla mult, mult de tot, pe văi și pe culmi, aș ști toate împrejurimile, aș ști drumurile zilnice ale ciobanilor, oile, câinii, copacii bătrâni și copacii tineri, cioturile acoperite cu mușchi, locurile din care pot fi culese toate roadele pădurii, locurile în care umblă fiarele, răsăritul și-apusul în toate anotimpurile, toiul zilei și orele, norii și vântul și semnele vremii, stelele, constelațiile, sunetele și urmele animalelor. Aș ști mersul lunii, al anotimpurilor, al vegetației.
M-as mira de-apariția străinilor, i-aș primi bucuroasă din când în când, i-aș descoase puțin, aș afla puțin din viața lor si a lumii.
Aș sta pe prispă privind împrejur, aș purta dialoguri interioare o vreme, m-aș cufunda apoi în tăcere. Aș mai simți în mine doar atât - netulburat, nestăvilit, simplu, liber și puternic, suflul pădurii, pajiștii, muntelui. 

marți, 19 august 2014

Scriu

Mi-am facut un soi de ritual din a scrie noptile. Cel mai bine, liniștitor, e când șed singură într-un colț confortabil, ideal răcoros, îmi vine o idee, îmi vine o imagine, le las să se desfășoare, totul curge, înflorește, se țese atunci.
Pentru ritm, muzică.

Mi-ar plăcea să am un birou, un birou de scriitor, în pauze să mă ridic de pe scaun și să dansez. Să șed și să născocesc povești și poeme în proză. Să visez. Pentru uzul propriu și, poate, nu numai.

Azi mă văd colindând, pe lumină, străzile. Port pantofi confortabili fără toc, roșii probabil, o rochie și ochelari de soare, din când în când, ca să-mi ascund ochii. Mi-am pieptănat frumos părul, împletit cumva, cu cărarea într-o parte. Port o geantă simplă și maro din piele și-un pulover - și cine mai știe ce. Cumpăr flori de la colțul străzii, crizanteme probabil, le duc sus, la etaj, în apartament.
Mă văd umplând o vază cu apă, așezând în ea florile, așezându-le pe o masă în mijlocul încăperii. E semi-întuneric, ferestrele au jaluzele din lemn. Lumina e de-apus.
Serile și nopțile mi le petrec în balcon, balconul îngust cu balustrada mică din fier, șezând, privind și-așteptând. Beau vin și cafele, stau trează până târziu în noapte, până in zori poate. Număr trecătorii. Domnișoarele cochete, domnișoarele stricate, domnii galanți, țiganii jerpeliți, burtoșii nonșalanți, vânzătorii ambulanți, polițiștii în ture de noapte, rătăciții, cerșetorii, fugarii, amanții, singuraticii la plimbare. Dintr-un sertar din casă iau mereu un teanc de vederi, le revăd pe toate, le recitesc. Fumez, pierd șirul țigărilor. Am vocea joasă și gravă când salut, din când în când, câte-un vecin sau un trecător mai interesant, ce merge buimac mai departe. Balconul e al odăii cu pat.
Lângă pat am un pick-up, ascult discuri vechi, cu melodii desuete, cumpărate de pe marginea străzii. Ascult muzică și, din când în când, dansez. Câteodată mi-s pașii foarte apăsați, scârțâie și trosnește parchetul, atunci vecinul de la parter, bătrân uscat cu ochii albaștri, urcă până la etajul meu și țipă până încetez.
Mă așez într-un fotoliu și zac, citesc ziare, adun foile risipite pe podele, iau cărți de pe rafturi, le răsfoiesc.
Ies pe balcon, privesc, aștept. 
În fiecare noapte aștept.
Zorile, ziua de mâine, orele fugind, plimbările, toate ființele străine, stranii, conexiunile, singurătățile, tăcerile, lucrul, tramvaiele și autobuzele, pauzele de masă, biroul, scrisorile, stiloul, facturile, întâlnirile, privirile, gesturile mici, vocea, vocile, mâinile, pâinea cu unt de dimineață, cafeaua cu lapte, masa de prânz, după-amiaza și străzile pline de oameni, claxoanele, muzica, vânzătoarea grasă de flori de la colțul străzii, ziarele, bicicletele, pantofii, discurile pe trepte, cumpărătorii, inspirația, foamea din timpul nopții, setea, ochii umflați si roșii, ritmul, muzica, amintirile, vederile, cuvintele, trecătorii. 
Scriu, scriu cu un stilou pe un caiet, uneori rup și expediez prin poștă teancuri groase de foi în plicuri mari și albe. Spre necunoscut.

Mâine plec în munți.


duminică, 17 august 2014

Nimic

Stau aici și aștept să știu ce trebuie să scriu. Ce vreau să scriu. Nu știu.
Am început să ascult la nesfârșit aceeași piesă pe care o ascultam și as'noapte, îmi place așa de mult și nu știu de ce mi se pare că e un cântec de toamnă. 
Nu știu.
E noapte, nu știu despre ce să scriu astăzi.
Atât. 
Mi-ar plăcea să visez ceva frumos înainte să adorm, ceva bun de descris, mi-ar plăcea dar azi nu mi se năzare nimic.
Nu, chiar nu știu, prefer să rămân tăcută în adâncurile mele, spirală în mine, cocoloș.
Sub apă astăzi, în bazinul de vreo 3 metri adâncime, încercând să ating podeaua cu picioarele. Am reușit, am rămas nemișcată privind în sus, albastrul și lumina, bulele de aer. Sub apă e liniște, atât de liniște, îți vine să rămâi acolo, privind în sus în tăcere, așteptând, așteptând nu știu ce.
Apa și albastrul, liniștea, atât.
Noapte bună.

sâmbătă, 16 august 2014

Răcoare și jazz

Mi-e greu să mai adorm fără să scriu înainte. Să-mi descarc toată tensiunea nervoasă prin degete, degete apăsând taste, litere alcătuind cuvinte, fraze. 
Ascult muzică și mă plimb prin mine. 
Văd o alee și un parc, e toamnă și e răcoare, port un palton larg și lung până la glezne, un șal sub care mi-am îndesat și părul, lumina becurilor de pe alee e foarte caldă, portocalie aproape, în dreapta sunt bănci, în stânga copaci. Ici și colo sunt bălți.
Nu știu unde merg. 
Merg poate la o petrecere simandicoasă, într-o odaie foarte mare, o încăpere cu fotolii de piele neagră, un ventilator atârnând din tavan, o fereastră mare dând spre bulevard, femei cu rochii elegante și ochi prea machiați, fumând fără grabă în timp ce ascultă, ca și mine, niște jazz, apoi bărbați privindu-le galeș, fermecați.
Merg poate la o întâlnire, un bărbat mă așteaptă pe o bancă puțin mai departe în parc, încearcă să-și încălzească mâinile, privește copacii și frunzele, privește trecătorii, își plimbă mâinile prin păr și prin barbă, își potrivește fularul, mă așteaptă înfrigurat în vreme ce eu pășesc alene, clătinat.
Poate nu merg nicăieri, poate mă plimb fără țintă într-un acces de nebunie, un acces de melancolie gravă, e frig și e toamnă, e ceață și întuneric, aerul e umed și proaspăt, hainele călduroase, mă ascund în ele, în mine plutesc în tristețe, am ochii umflați de plâns, de lacrimi, mă clatin pe alee, mă simt amețită, beată, sfârșită, zâmbesc nervos trecătorilor cu care mă intersectez.
Poate că merg într-un bar, acolo urmează să stau într-un colț și să beau în tăcere privind prin încăpere, barmanul obosit spălând pahare, bărbați pierduți încercând să uite de toate, de tot. 
Merg și spre o casă veche, deschid o poartă, trec pe sub o boltă de viță de vie, privesc iedera suită pe ziduri, ușa mare, masivă, o lumină la o fereastră, o clipă înainte să dispară. Inspir aerul rece de toamnă adânc, închid puțin ochii, mă liniștesc. La intrare îmi las umbrela, ghetele, paltonul și șalul. Casa miroase a vechituri, cărți prăfuite, mobile masive din lemn întunecat, fum de prin vechile sobe. Merg pe un coridor, în capăt pe dreapta e vechea mea odaie, geamul meu dă spre stradă, lângă el am o masă, lângă masă un pat. Închid ușa cu grijă, să nu fac zgomot, e târziu în noapte și-n jur toată lumea preferă să doarmă. Mă întind pe pat, privesc spre tavan. Îmi simt corpul tânăr, obosit și înfrigurat. Închid ochii - zăbovesc printre gânduri, visez. Sunt într-un parc și cineva poate că mă așteaptă.

duminică, 10 august 2014

Jazz

Mi-a venit să ascult niște jazz. Am început să visez. 
În noaptea asta sunt altcineva și dansez, nu oricum ci într-o seară răcoroasă, undeva pe malul mării, pe o terasă acoperită, un local cu podeaua din lemn, luminat de multe becuri atârnate din tavan, gălbui și foarte slabe. Pe jazz. Undeva prin anii '40, la sfârșitul războiului. Aș purta o rochie frumoasă, cu mâneci trei sferturi și fustă cloș (nu știu dacă se purta așa ceva pe atunci), înflorată desigur, dintr-un material fin și vaporos. Aș dansa cu un bărbat purtând pantaloni cu bretele și-o cămașă simplă, albă, un bărbat cu mâini transpirate de emoție, ce-ar închide din când în când ochii ca să se bucure pe dinăuntru, să viseze frumos. Ne-am opri din când în când, ne-am îndrepta spre marginea terasei, ne-am sprijini pe balustradă și-am privi spre mare, prin întuneric. I-am vedea spuma albă, am auzi valurile. Adesea ne-am pierde prin gânduri, uneori el și-ar aminti războiul, s-ar posomorî. M-aș apropia mai mult de el atunci. Și-ar aprinde o țigară, ar fuma-o.
Ne-am întoarce apoi să dansăm.

joi, 7 august 2014

O poveste scurtă

Am născocit, mi s-a năzărit o poveste scurtă, proastă, siropoasă probabil, cum îmi place mie. O văd de vreo două zile cu ochii minții, am tot încercat să o scriu, abia azi am reușit să o termin.

În fiecare dimineață, în zori, Anton pleacă spre mină. Se trezește la 4, pune apă la fiert, își ia ceașca din dulapul albastru, pregătește în ea ceaiul - toarnă peste ceaiul negru ieftin apă fierbinte, privește încântat aburul. Mănâncă întotdeauna două felii de pâine neagră. Ana se trezește puțin mai târziu. Se așează la masă pe scaunul opus celui pe care stă el. Cu ochii umflați de somn încă, se privesc în timp ce mănâncă. Uneori, pe mușamaua veche, roasă, își lasă, întinzându-le, mâinile - și le odihnesc împreună, împreună palmele, degetele, împreună mâinile. Se spală, se îmbracă amândoi. Ea rămâne acasă, el pleacă spre mină, încetișor.
Uneori, vara, când ziua e lungă, printre blocuri, pe alei, printre ierburile câmpului, vede primele raze de lumină ale zilei, calde, galbene, portocalii, spintecând albastrul. Privește umbrele. De obicei vede însă doar siluete întunecate, mult negru, forme în nuanțe nesfârșite de gri, risipite prin întinsul întunericului. 
Aerul dimineții e rece și proaspăt în fiecare zi. Undeva, aproape, sunt munții. 
Ajunge la mină printre primii, își pune hainele de lucru ponosite, gri. Mina e veche și adâncă, foarte adâncă. Coboară în ea cu un lift vechi care scârțâie. Înăuntru e cald și e plin de praf, respiră cu greu. Fiecare miner poartă cu sine, pe cască, o lumină - din când în când, prin beznă, li se intersectează privirile, atunci răsar din întuneric fețe urâte, cu pielea transpirată, unsuroasă, plină de praf negru, suvițe de păr ieșite de sub cască, fire de bărbă nerasă. Apoi albul ochilor, pupile contractându-se înnebunite de violența luminii, priviri aspre, amare, încruncișându-se. Înăuntru sunt multe și adânci tăcerile, se-aud mai mult zgomotele moarte ale utilajelor vechi, uneltelor, cărbunilor.
Au pauză de masă, mănâncă atunci la mese lungi, luminați de becuri slabe, orice li se pune în strachini. 
La sfârșitul zilei, șiruri de bărbați sfârșiți, mirosind greu a sudoare, se îndreaptă spre ieșire. Nu mai au apă în sala de baie uriașă a minei. Pe străzile orașului mic umblă atunci, printre blocurile lipsite de balcoane, pe sub sforile ticsite cu haine atârnate între ele, printre casele mici scăpate de demolare, mineri posomorâți, negri și gri, târându-și picioarele. 
Anton ajunge acasă printre ultimii, intră alene în curte, privește pietrele, firele de iarbă, praful, își privește picioarele. 
În casă îl așteapta Ana în bucătărie. O privește puțin, îi mângâie obrajii cu mâinile murdare. Apă caldă nu au - așa că fierb într-un cazan mare apă cât să umple o parte din cadă. Peste ea lasă să curgă, zgomotos, apă rece.
În cadă Anton se spală cu migală, bucurându-se. Ana stă uneori și îl privește, alteori îl ajută să se spele. Îi spală cu grijă mâinile. În urmă apa rămâne murdară și rece.
În fiecare zi, după baie, îl ajută să se îmbrace cu lenjeria curată, cămașă, pantaloni - și tot ce mai trebuie. Apoi Anton pleacă să cumpere pâine. 
Pleacă pe bicicletă, pedalând fără grabă. Ascultă atunci zgomotul roților pe aleile pietruite, vede praful ridicându-se în lumina caldă a serii, copii fugărind un câine, bătrâni pe la porți, bărbați fumând la ferestre, bărbați șezând pe bănci, îmbătându-se, femei cărând sacoșe grele pe trotuare. Privește cerul și norii, vede lumina pe fețele tuturor oamenilor pe care îi întâlnește, îi salută discret, în tăcere. 
Se întoarce cu pâinea neagră pe întuneric.

Somnul

Încerc să scriu o poveste dar nu pot. Sunt obosită, așa de obosită, aproape adorm în fotoliu.
Îmi place atât de mult să scriu, aș face asta tot timpul, vai, mă repet, am mai spus asta, am mai spus.
Sunt obosită, nu mai pot.
Nu pot să îmi termin povestea - adorm aici, adorm în fotoliu, o să visez un vis nemaipomenit, tridimensional, paradoxal, epocal.
Adorm, somn, somn, pic în somn, se lasă întunericul, duse sunt gândurile, dus e tot, dus pe apă, dus.
De două seri încerc să mai scriu, nu mai pot.
Adorm.

luni, 21 iulie 2014

Grâul

Nu mă mai ajunge somnul.
Mă visez plimbându-mă printre lanurile de grâu de una singură, respirând aer parfumat de sfârșit de iulie, înmiresmat de pârgul tuturor ierburilor, mergând kilometri peste kilometri pe câmpuri, pe cărări, pe la poalele și prin creierul munților.
E ceva atât de frumos, de liniștitor, de odihnitor, de calm în toată lumea vegetală, în pământ, în roadele lui, apoi în animalele simple, calde, bune.
M-aș culca oriunde pe pământ, în aer liber, aș dezgoli câte un bob de grâu și l-aș roade, nu m-aș mai întoarce.