Se afișează postările cu eticheta trenuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta trenuri. Afișați toate postările

joi, 30 octombrie 2014

Mă las

Stau în fotoliul meu și ascult niște muzică pe repeat, la nesfârșit, mi s-a pus pata pe piesa asta în noaptea asta. Mă trimite într-un spațiu așa de greu de descris, mult prea greu. Un spațiu în care stau și privesc în gol, privesc în zare, mă adâncesc mai bine în fotoliu, mă las puțin pe spate, închid ochii, nu știu ce văd înăuntru, sunt pe malul mării și e întuneric și abia iese luna din mare, sunt pe marginea unui deal în pădurea de acasa, de lângă bloc, sunt în mașină pe scaunul din dreapta și mergem noaptea prin oraș, sau mergem 500 de km sau mai mult, sunt undeva și mă holbez la cineva, sunt la mine în fotoliu, sunt în balcon privind străduțele din jur, sunt undeva cu picioarele în apă, sunt pe o înălțime de munte și privesc în zare, un spațiul gol spune cântecul, eu știu, nu știu. Aș vrea să cad undeva, undeva cald, undeva moale și cald, aici pe pat, undeva moale și cald, într-o pătură călduroasă poate, aș vrea să cad în brațe și suflet de om, să mă las pe spate și gata, ascultând piesa asta la nesfârșit. Aș putea să îmi petrec zilele așa, încet, privind în gol, privind oameni, scriind ce mi se năzare. Îmi dau seama că nu e un cântec vesel sau altcumva similar cântecul ăsta dar mă relaxează așa de tare acum. Sunt într-o barcă și plutesc, mă leagănă ușurel valurile, mai ating din când în când apa cu degetele, privesc cerul. Mi-e somn, somn. Sunt într-un tren și privesc o pădure prin geam, pe fereastră, trunchiurile copacilor fugind cu viteză, rămânând în urmă, frunzele pe jos, mergem în Siberia unde vom rătăci trei ani pe răcoare, cu bocanci vechi militari și ranițele aproape goale, doar câteva merinde, apoi suflete înfiorate, rătăcind prin taiga, ici-colo colibe în care arde focul și femei și bărbați se dezgolesc și se iubesc precum într-un roman de Andrei Makine, o fi real?, aşa o fi fost?, nu mai știu, parca era ceva, undeva, într-un roman al lui, ierburile înalte și uscate apoi, coniferele, coniferele culcate, Tunguska, doctor Jivago, nu am putut termina niciodată cartea, seri răcoarase petrecute la lumina slabă a unei lămpi cu gaz, șube mirosind a piei de animale, șoșoni, oameni stând față în față la mese, un băiat fugind pe câmp, privind înapoi, o apă, un râu, sărim peste, spune-mi, spune-mi, este adevărat?, oare cine ești tu de mă însoțești prin reveriile mele?, mai văd o fetiță cu ghete înalte și-o rochiță în carouri, o casă din bârne rotunde de lemn, o lumină înăuntru, o ușă se deschide, intrăm, aprilie spulberat, asasinul înspâimântat și iubirea ciudată stârnită într-o clipă, abia mijind, la mese stau oamenii luminați de lămpile cu gaz, fețe înăsprite, ochii lui speriați, tineri, frumoși, trupul cald, o simplă privire, drumul de munte și o caleașcă, se amestecă totul, o cană mare de vin vă rog, o strachină cu mâncare, nopțile ni le petrecem la hanuri, ascultăm povești, adorm și adormim sfârșiti, căzând pe patul moale, sub plapumi, sub pături, mirosind lemnul mobilelor vechi, pânza așternuturilor, căldura, răcoarea, trenul și copacii, frunze pe jos, nu mai știu unde mergem dar mă afund în fotoliul de la care mă dor deja oasele, închid ochii, aiurez și văd și abia mai gândesc, adorm, noapte bună.

vineri, 2 mai 2014

Cu trenul

Mi-am amintit ieri de trenuri. 

Cand eram mică, țineam foarte mult la o locomotivă cu aburi garată în depoul din satul bunicilor și mă pasiona un tren internațional verde, care trecea o data sau de două ori pe zi pe linia ferată apropiată de casa bunicilor, cu mare viteză, șuierând într-un anume fel. Era trenul de Moscova. Oriunde aș fi fost și orice aș fi făcut, când auzeam trenul de Moscova apropiindu-se fugeam cu sufletul la gură în grădină sau la o poartă din curte ca să îl pot vedea și să îi pot face cu mâna.

Până acum vreo 4 luni, cea mai mare parte a calatoriilor mele prin lume au fost făcute cu trenul. Aproape nouă ani am mers în fiecare lună cu trenul până la Suceava și înapoi, câte 7 ore dus și 7 ore întors.

Deseori, visele mele sunt și ele pline de trenuri - trenuri pe care le pierd, trenuri ce mă duc în locuri necunoscute, în locuri noi și ciudate, trenuri ce mă duc la bunici, în locuri de mult timp pierdute.

Mi-am amintit azi dimineață de-un fragment dintr-o carte pe care-am citit-o acum mai multă vreme, o carte ce mi-a placut mult-mult - Zenobia lui Gellu Naum. Din toata cartea, fragmentul de mai jos mi-a rămas cel mai clar în minte și mi-a plăcut cel mai mult - aș vrea să fug și eu așa cu trenul uneori, să iau primul tren spre nicăieri anume, să cobor, să descopăr, să simt toată poezia din jur, să mă bucur, să fiu așa de liberă.


"18. înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul cînd trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar cînd ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.
Vara, cînd oboseam sau cînd arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcîmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.
Iarna, pe şosele pustii, vîntul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de spaimă, vîram cîteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo pînă se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsînd altora locul.
Aşa se face că, pe cînd locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mîncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.
La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors pînă unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu pînă la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
Cît a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrînd parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemuisem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborît.
Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scînduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise cîteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.
Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?", am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul", se ghicea un drum în beznă, pe lîngă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnînd vitele şi scîrţîit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfîrşit de lung; izbeam în dreapta şi în stînga, orbeşte, cu sacul de mînă, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atîţia cîini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu, unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învîrteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit nici unul să alunge haita.
La capătul satului m-am oprit să răsuflu, cîinii rămăseseră în urmă, le auzeam mîrîitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lîngă un pîlc de salcîmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adînc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.
După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din cînd în cînd şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bîjbîit pe fundul gropii pînă ce am găsit, apoi am adormit.
Cînd m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Cîinii se liniştiseră.
Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zis că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie galben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pîlc de salcîmi, m-am culcat la umbra lor.
Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din cînd în cînd, prinsă la gît cu o cureluşă subţire."

duminică, 4 noiembrie 2012

Mersul trenurilor șansei


























Despre mersul trenurilor şansei

Acum, când ea-şi consultă ceaşca, pe care-o ţine ca
pe-o floare (din soiul lupidragi) de ansa frgilă şi cu
dulce galb,
cu ce cuvinte aş putea, fără s-o
tulbure, să-i spun, să-i dau de înţeles că şansa,
pe care pare s-o aştepte de la ghiocul univalv al
ceştii ca atare, ea, al cărei nume poate fi (şi poate
că şi e) Ortansa, că şansa, cum spuneam, nu trece, 
sau, dacă trece, nu opreşte, sau, chiar dacă 
opreşte, nu stă (decât puţin) într-un oraş, al ei,
urât şi care-şi pierde, pe zi ce trece, ănportansa;
mult prea urât şi-n care singur varul odăilor e alb.
(Şerban Foarţă )

PS: Scrisoare din Moldovița
(Emil Brumaru)

Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii

Tremurand de infinita
Gingășie a luminii?




O fotografie făcută pe când mă întorceam de la Sibiu într-un București în care mă aștepta un Răduc proaspăt îndrăgostit. De mine...