Se afișează postările cu eticheta suceava. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta suceava. Afișați toate postările

vineri, 25 aprilie 2014

Subsol

Îmi aduc aminte cum intram, pe cand eram mică, în adăpostul antiaerian de sub blocul de-acasă din Suceava.  Erau patru intrări în adăpost din câte îmi amintesc, lăsate deschise într-o vreme în care curtea era plină de copii. La baza blocului, spre exterior, dincolo de limita pereților, pe-o lățime de vreun metru și jumătate, sub niște plăci de beton, există un tunel acoperit cu plăci de beton - ce lipseau într-o anumită zonă pe vremuri, lăsând un șant adânc într-una din marginile interioare ale blocului în formă (aproximativă) de L (cu tendințe spre U, dacă punem și scara E). În șantul ăla cădeau din când în când mingi, gunoaie, animale, intrând în adâncurile pământului, adâncurile adăpostului. Mai erau apoi alte trei intrări în subteran lăsate descoperite. Blocul e construit pe un deal așa că, în capete, tunelul se ridica puțin deasupra nivelului solului iar intrările, late de vreun metru și ceva și înalte de vreo 50 de cm, erau lăsate deschise. Mai era apoi o gaură în pământ, o intrare în tunel, undeva la baza scării de bloc unde locuiam eu. 
Nu-mi amintesc cine a avut ideea, nu îmi amintesc ce vârstă aveam, dar într-o bună zi am intrat împreună cu majoritatea copiilor, prietenii și vecinii mei, sub pământ, în tunel. Nu mai țin minte pe care dintre intrări am intrat prima dată. Știu că le-am încercat pe toate în cele din urmă, oricum.
Era beznă înăuntru. De când mă știu am o oarece pasiune pentru lanterne. Pe vremea aia aveam una mică și subțirică primită de la tata, semăna cu un stilou și cu o lumânare în același timp iar capătul în care avea becul era dintr-un plastic verde translucid, lumina nu foarte puternic dar îmi plăcea enorm de mult, a fost și este lanterna mea preferată pe lume. Pe asta știu că am folosit-o în principal pe atunci, prin subsol. Îmi amintesc lumina ei verzuie. Îmi amintesc foarte bine mirosul de canal umed, dealurile de pământ și gunoaie pe care le coboram spre adâncuri, cum intram și mergeam aproape ghemuiți, apoi ne destindeam și întindeam putin trupurile la baza dealului. Apoi urmau intrările foarte înguste deschise între segmentele tunelului - pentru ca era împărțit în mai multe secțiuni - și efortul de a ne strecura prin spărturile alea înguste, de a trece mai departe, spre pântecele pământului. Acum că mă gândesc, cred că tunelul cu pricina era de aerisire - acum sunt închise intrările parcă, și-n caz de atac aerian și lume postapocaliptică o să ne sufocăm cu toții în adăpost. Tunelul duce spre zona de sub apartamente, în care sunt mai multe camere foarte încăpătoare, corespunzând poate structurii apartamentelor din bloc, nu mai țin minte. Știu că nu aveam toți lanterne și foloseam și lumânări - cumpărate de la biserica de lângă bloc sau luate din cutia conținând resturile celor aprinse de credincioși pentru vii și morți. Cred ca am ajuns să folosim în principal intrarea dinspre pădure, pentru că de-acolo se ajungea mai ușor în adăpostul antiaerian, la odăi. Băieții au amenajat la un moment dat o odaie sau două și-și petreceau zilnic niște timp în pântecele pământului, uneori împreună cu fetele. Îmi amintesc mănunchiuri de lumânări aprinse într-o odaie, lumina lor slabă și roșiatică. Urma apoi un joc - ascunsa-prinsa în întuneric, la care participam cu toții, fete și băieți. Se stingeau luminile, lumânările. Era beznă deplină, miros de beci și ceară și fum de lumânări. În întuneric cineva trebuia să găsească sau să prindă pe cineva. Era ceva infantil-erotic, foarte inocent și totuși nu prea, ciocniri de corpuri prin beznă. 


Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aș zice, poate, "bine". Am impresia că s-au deschis ușile adâncurilor mele, că răbufnesc de acolo toate lucrurile neglijate într-o lungă căutare a liniștii, odihnei, ordinii, luminii.

Am impresia că am deschis o poartă spre niște adâncuri din care nu știu precis ce-o să răsară.

Am o poftă ciudată de viață, ceva țipă în mine. Mai ales simțurile mele mult neglijate își cer nu știu ce drepturi, ochii, mâinile, nasul și papilele, urechile, toate tânjesc după ceva, după intensitate, sunt treze și vor să exploreze, să simtă...și-apoi sunt copleșită de nevoia de a consuma, exploata, exprima, arde cumva ceea ce trăiesc.

Mă scufund într-o mare străină, în ape ciudate - și încerc în diverse moduri să ies de acolo, să respir. Când reușesc, debordez de-o energie nouă și ciudată, sunt prezentă în lume (ce lucru intens și ciudat pentru mine) și debordez de o poftă de o viață nu tocmai luminoasă, solicitantă pentru simțuri, intensă pentru corp, riscantă poate, oricum îmbătătoare.

Cred că vreau să urc pe un munte, doar că momentan umblu tulbure și dezorientată, pierdută poate, printr-o pădure.