Se afișează postările cu eticheta singuratate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta singuratate. Afișați toate postările

luni, 3 noiembrie 2014

Nopți lungi

Nopți lungi de toamnă cu o sticlă de tărie la capul patului, o cameră goală și multă singurătate, nopțile sorbim încet din licoare, scriem poezii erotice, cu ceva umor morbid și cu petale de crizanteme, cam așa am zis, și numărăm al optulea purice de pe picior, și totul e așa de bine, pentru că afară e frig și înăuntru e cald, proiectăm filme vechi, alb-negru, pe peretele gol, doamne cu țigarete și voci grave, pantofi cu toc și străzi goale, iubiri asiatice, tobele, șosetele groase și gazele de eșapament, suntem plăcute și suntem plăcuți, bilete la cinema și priviri zâmbitoare, cuțite și mult miez, ștampile și prăjituri cu caramel, butoane, nasturi și paltoane albastre, oameni privind în gol pe bănci și un parc în mijlocul căruia e o fântână arteziană, mâini frumoase, calde, muzică veche, mai devreme mi-am amintit un vis, jumătate visat, jumătate nevisat, o piatră și o mierlă, muzica e frumoasă și biletele sunt gratuite acum că faci voluntariat, extraordinar, rătăcim singure pe străzi și am băut prea mult vin, ce vreau să spun?, toată lumea roiește și ceasul bate ora trei și jumătate, ba nu, e doar unu și paișpe minute, ascultă versurile, sunt frumoase, sunt bucuroasă și am băut prea mult vin, păduchii, motoarele, vibrațiile, respirația, mirosul pielii, stai că alunecăm în altă poveste, străzile goale pe întuneric, răcoarea, nimic interesant, nimic interesant, nicio imagine, plictiseala, dar entuziasm și poftă să scriu, orice, orice, prietena mea, emisfera, trează la ora asta târzie, ce bucurie, vorbim despre cinematecă, dincolo de asta umblăm pe străzi neumblate, sălbatice, la colțuri or să ne întâmpine pisici sălbăticite, crocodili și zambile, ba nu, crizanteme, pustnicii de pe munte din peșteri, plimbându-se prin sălbăticie cu ochii întredeschiși, vom șade foarte amuzate pe marginea patului, o să sorbim din licoare, o să scriem poeme lungi, uneori morbide, alteori erotice, alteori lipsite de sens și de farmec, o să râdem până în zori, o să ni se adâncească cearcănele și totul, a doua zi, în timp ce mergem pe străzile reci și aproape pustii, o să fie aproximativ bine.

marți, 9 septembrie 2014

Colecții

Iar am poftă să scriu și nu știu despre ce. Aștept puțină inspirație.
Poate despre cum îmi place să îmi pierd vremea pe pinterest, am acolo colecții peste colecții, din când în când simt nevoia să intru acolo și să adun file pentru dicționarul meu vizual - ce mi-ar plăcea să port, în ce soi de spațiu mi-ar plăcea să locuiesc, ce soi de păpuși, jucării, textile, împletituri și chestii croșetate, ilustrații și fotografii îmi plac, ce-aș coase, cum aș grădinări, ce soi de lucruri mă definesc, în genere. Mă simt bine printre colecțiile mele, îmi dau senzația că știu cine sunt și ce vreau, măcar din câteva puncte de vedere.

Poate că oamenii sunt doar colecții de colecții, așezate în sertare ordonate frumos sau mai mult răvășite, în interiorul unor ființe altfel balansându-se pe o mare de incertitudini. Și plutim fiecare într-o supă primordială, un haos lichid și întunecat, agățându-ne de colecții, încercând să nu le pierdem, încercând să nu ne pierdem.

- Ce faci tu? zise.
- Fac colecții, numeroase colecții, mă întreb cine mai sunt, o să merg și la o ghicitoare.
- Unde le pui?
- Nu știu, am aici o cutie mare, încerc să le ordonez, încerc să le fac să intre toate.
- Ești singur?
- Sigur, cum să nu, așa sunt mereu.
- Foarte bine, așa credeam și eu.
- Măcar am timp de colecții.
- Desigur, este esențial.
- Am uitat ceva, dar nu mai știu ce.
- În fine, o să treacă.

marți, 10 iunie 2014

Nimic și nimeni

Azi nu prea am cuvinte, nu am nici inspirație.

Azi, am decis, nimeni nu știe ce e în nimeni.

O călătorie scurtă cu autobuzul, autobuzul 312, l-am așteptat puțin în stație ascultând muzică, tot drumul până acolo l-am petrecut în muzică și dialoguri interioare. Nimic anormal, totul atât de banal, e atât de personal zice melodia, scriu despre mine mult, probabil egotism, nimic de povestit. O domnișoară cu părul negru prins în coc stă pe un scaun în față și vorbește la telefon, vreo doi oameni în spate și eu aș vrea să scriu scrisori, poezii, romane, nuvele, nu aud pe nimic și pe nimeni, în mine se aude doar muzica, trec pe lângă semafoare, cercul roșu și deasupra lui luna, frunzele, mașinile aliniate, blocurile, ferestrele. Într-o intersecție trei omuleți roșii-roșii. Miros de frunze pe strada mea, invadând prin ferestre autobuzul 312. Poate într-o zi o să schimbăm traseul, o să fugim afară din București, acolo o să oprim în câmp și-o să frigem un miel în proțap, oamenii vor fi mulți și roșii în jurul flăcărilor, alteori negri, vor șușoti despre vecinii lor de la bloc și despre administratori, despre Piața Sudului, nemurire și roșii.


Mai devreme, cu bicicleta la vale, mirosuri, mirosuri, teiul, îmi place sa pedalez repede și-apoi să mă ridic în picioare în timp ce bicicleta gonește, îmi place aerul prin care vâjâi atunci, vâj, vâj, vâj, aerul pe piele.

Codrule cu frunză multă, păsările-n tine cântă. 

Nu mai am nimic de spus, nimic de comunicat, nu mai scriu pentru nimeni, nu azi, aștept ziua de mâine.

vineri, 23 mai 2014

Pe Lună

Astăzi vreau să emigrez pe Lună.
Mă și văd în costumul meu spațial, costumul meu alb cu casca și vizeta lui, mă văd țopăind de colo-colo, văd craterele și griul și îmi imaginez cum o fi praful pe Lună - cică Luna e plină de praf.
Praf stelar și Pământul la mare-mare depărtare, cu toți oamenii lui, toate bacteriile și coleopterele și himerele și sufletele și florile și bancurile de pești și gustul amar și gustul sărat.
Răzbate dintr-o cană un miros ca de prăjitură, dar e doar miros de iaurt cu căpșuni strivite cu furculița.
Pe Lună cred că e liniște, nu latră niciun câine, nu se închide și nu se deschide nicio poartă, sigur e liniște pe acolo, o să mă așez pe marginea unui crater și o să încep să cânt în interiorul costumului meu spațial alb, o să fie frumos.
Pe Lună o să fiu singură, dacă o să îmi vină să țip o să o pot face în voie, o să pot să fac acrobații prin atmosfera ei rarefiată și-o să sar sus-sus-sus pentru că, nu-i așa, atracția gravitațională e de șase ori mai slabă acolo.
O să mă întind pe jos și-o să privesc cerul infinit, o să număr stelele, asteroizii, cometele, sateliții, munții de gunoi cosmic, navele extraterestre, îngerii și toate celelalte corpuri celeste.
Din când în când o să închid ochii și-o să adorm.
O să rememorez toate și tot.
O să îi pun niște întrebări arzătoare lui Dumnezeu și, fiindcă tot sunt acolo, poate o să îmi și răspundă.
N-o să mă atingă nimeni și n-o să ating pe nimeni, n-o să mai aud nimic uneori - sau poate o să încep sa aud muzica sferelor. Poate o să încep să rezolv ecuații și să descifrez tainele Universului, toate îmi vor fi brusc mult mai clare, de unde venim și încotro mergem, toate vor fi altfel văzute de pe Lună.
O să uit tot.
O să mă plimb mult, kilometri peste kilometri peste kilometri, ani și ani, în căutarea iepurelui din Lună.
N-o să-l găsesc.
O să îmi fie dor de mâncarea de pe Pământ și aș prefera să nu îmi fie dor de oameni.
O să îmi fie dor de ploaie și de aer, pentru că la un moment dat o să mi se termine oxigenul.



duminică, 11 mai 2014

Pa-pa

Mă simt adesea în ultima vreme de parcă mi-ar fi plecat rațiunea la plimbare, într-o călătorie într-o țară străină si exotică pe care nu am cum să o mai cunosc în lipsa ei, pa-pa, Miruna dând timid din mânuță cu ochii ei albaștri largi deschiși de mirare, din sforțarea de a face ceva ce are un înțeles abia cuprins de mintea ei micuță, pa-pa intelect, pa-pa, la revedere, unde ești și ce mă fac eu fără tine, unde e unealta muncii mele?, uite-o, nu-i!, nu mi-a mai rămas mare lucru, nu știu de ce să mă apuc, să mă apuc de fund și să sar în sus, așa spunea parcă bunica mea cândva acum o mie de ani. 
Oamenii sunt ciudați, închiși în corpurile lor și inaccesibili, ce trist, aș vrea uneori să îi citesc, aș vrea să fiu o muscă pe pereții sufletelor lor, să ma uit în ei cu o indiscreție supremă, mai ales în unii, nu mi-ar mai trebui altceva, extaz, poate doar puterea de a zbura de acolo oricând vreau sau să pot să închid miriadele de ochi de muscă în sufletele oamenilor în care mă situez și mă holbez și să rămân totuși înăuntrul lor atât cât vreau, în liniște, da, totul ar fi minunat, atât de dubios, ciudat, indiscret, perfect.
Mă liniștește să scriu pe-aici dar nu pot să fac asta tot timpul, să scriu mereu, să stau mereu cu ochii în ecran și să tastez frenetic, clape de pian, tactactac, ochii se usucă și vai, lumina albastră, miopia, forte miopia, lentile de contact ce se usucă, dioptrii crescânde, tot mai mult, tot mai mult, până o să ajung oarbă, baba oarba prin parcarea din fața blocului din Suceava, o sa mă urc pe ceva deasupra pământului, sunt câteva asemenea locuri în parcare, te urci pe ceva și baba oarba te găsește mult mai greu. 
Corpul meu prost făcut, cernobîlian.
Viața mea emoțională, ducă-se pe pustie, fâl-fâl.
Noaptea trecută am stat trează, m-am culcat pe la cinci în zori, la un moment dat am stat pe terasa-balcon de vorbă cu vecinii, am ascultat muzică și am cântat și m-am rotit vâj-vâj cu scaunul, era să îmi sucesc piciorul pe podeaua acoperita cu gresie alunecoasă și am stat mai mult și mai mult de vorbă cu unul din ei, unul poetic-sentimental-puțin-teatral-și-beat (dacă citești asta și descrierea nu corespunde, te rog să mă ierți și să nu te superi) a fost tare frumos.
Să fiu singură, prezentă și trează în mine, nu știe nimeni cum e, chiar nu știe, eu cu mine, intens și neștiut, rău și bine.
Iată și părul meu, mai nou e cam portocaliu sub soare, nu se asortează cu hainele mele roz, dragele de ele, oribil, oribil, oribil, îl tot spăl să se ducă nebunia. 
M-am mai trezit în zori zilele astea pentru o scurtă vreme, apoi am adormit la loc, m-am trezit pe la ora la care m-am culcat ieri, iubesc zorile și în zori, nu știu de ce, cântă miriade de păsări, ciripesc nemaipomenit, de obicei mă trezesc atunci limpede-cristalină, totul mi-e clar, mintea și inima.
Muzica, băiete, și dă-i bice, călătorim până departe, îmi vine să cânt.
Noapte bună.

joi, 21 noiembrie 2013

Înăuntru


Înăuntru sunt singură în marea asta albă, e liniște, nu știu încotro e mai bine să o iau. Dar îmi place locul ăsta și-aș mai zăbovi un pic aici.



Mi-e dor să scriu aici pe blog. Nici nu știu despre ce. Mi-e greu să scriu. Dar mi-e dor să scriu pe aici. 

duminică, 19 iunie 2011

Aiurea

E trecut de unu' jumate - ba de-acum e chiar două, sunt tânără și neliniștită și nu am somn. Aș aprecia un somnifer sau un pahar cu vin. Sau trei căni cu lapte și cu pâine.
M-am uitat până acum vreo jumătate de oră la un film, Atonement se cheamă. M-a făcut să mă gândesc la bunicii mei și m-am mirat că șirul de întâmplări care a dus la apariția mea chiar s-a petrecut. Timpul a trecut și bunicii mei au murit iar eu sunt aici într-o dispoziție nu așa grozavă, azi, 19 iunie 2011, pentru că...nu știu pentru că și pentru ce și cum de. Trebuie să fac patul, cred că principalul motiv pentru care încă scriu aici e acela că mi-e lene să mă ridic să fac patul. 
Am vrut să citesc acum vreo lună romanul după care a fost făcut filmul, l-am luat de la bibliotecă dar nu m-am mai apucat să îl citesc fiindcă m-am reprofilat pe cărțoaie de sociologie, iertați-mi augmentativul. Pe care le citesc în pas de melc, închisă în casa care nu mi-e dragă mai deloc și muribundă de urât sau adormindă de monotonie-plictiseala (din când în când). 
Dar nu ies în lume să mă întâlnesc cu oamenii, fiindcă mă tem că astfel o sa îmi pierd prea mult timp când mie oricum îmi ia atât de mult timp să citesc ceea ce ar trebui să citesc. Distanțele din orașul ăsta mi se par tot mai mari în vreme ce timpul trece pe nesimțite. Stau fără vâsle și busolă într-o barcă în mijlocul unui ocean sau deosebit de captivată de o pânză de păianjen. Și visez, fiindcă nu știu ce să fac mai bun în timpul ăsta,  și mă entuziasmează mai ales ideea de legătură siropoasă, ca să nu o numesc frumos. Îmi doresc mai ales să trăiesc povești siropoase cu absentul consort, marele absent al serii, preocupat în genere cu orice altceva, de voie dar și de nevoie, trebuie să recunoaștem.
M-am tot preocupat cu chestiuni demne de a fi comunicate lumii, spre exemplu am tot vrut să scriu pe aici câte ceva despre femei, feminism, relații și muncă și problemele umanității. Bleah.
Aș prefera să îmi fie somn și să fiu liniștită, să fiu mai puțin plină de emoții negative care mă țin trează.