Colecții

Iar am poftă să scriu și nu știu despre ce. Aștept puțină inspirație.
Poate despre cum îmi place să îmi pierd vremea pe pinterest, am acolo colecții peste colecții, din când în când simt nevoia să intru acolo și să adun file pentru dicționarul meu vizual - ce mi-ar plăcea să port, în ce soi de spațiu mi-ar plăcea să locuiesc, ce soi de păpuși, jucării, textile, împletituri și chestii croșetate, ilustrații și fotografii îmi plac, ce-aș coase, cum aș grădinări, ce soi de lucruri mă definesc, în genere. Mă simt bine printre colecțiile mele, îmi dau senzația că știu cine sunt și ce vreau, măcar din câteva puncte de vedere.

Poate că oamenii sunt doar colecții de colecții, așezate în sertare ordonate frumos sau mai mult răvășite, în interiorul unor ființe altfel balansându-se pe o mare de incertitudini. Și plutim fiecare într-o supă primordială, un haos lichid și întunecat, agățându-ne de colecții, încercând să nu le pierdem, încercând să nu ne pierdem.

- Ce faci tu? zise.
- Fac colecții, numeroase colecții, mă întreb cine mai sunt, o să merg și la o ghicitoare.
- Unde le pui?
- Nu știu, am aici o cutie mare, încerc să le ordonez, încerc să le fac să intre toate.
- Ești singur?
- Sigur, cum să nu, așa sunt mereu.
- Foarte bine, așa credeam și eu.
- Măcar am timp de colecții.
- Desigur, este esențial.
- Am uitat ceva, dar nu mai știu ce.
- În fine, o să treacă.

Unde

În seara asta aș pleca într-o călătorie, nu am mai făcut asta de ceva zile.

Unde șade inspirația mea, șade adânc în mine, șade turcește și uneori bate din picioare, bate din aripi, întinde mâinile spre mine, mă privește în ochi, vorbește, tace.
Ia-o în ușor, nu mai fi așa de serioasă, scrie.
Ascultă The Doors.
Când eram mică voiam să mă fac scriitoare, printre altele, am vrut multă vreme să mă fac arheolog, să sap în pământ, în burta istoriei, să dezgrop lumi. Mai apoi a început să îmi placă să sap în mine, în vise, în adâncuri. Îmi amintesc ani de fascinație pentru vise, simboluri, procese ascunse, dicționarul meu de căpătâi cel de simboluri. Am un tip de personalitate curios, zice-se, mă fascinează adâncurile mele și-ale omenirii, din rândurile celor ca mine se nasc profeții zice Jung, nebuni cu o viziune, cu presimțiri, cu priviri intense, dornici să citească în suflete, in văzduh, în semne, în vise. În oameni.
În mine e deschisă o poartă, e deschisă de-o vreme, de-acolo vin lucruri, în ultima vreme au legătură cu lumea de-afară și senzațiile, vin și simboluri, vin de toate.
Înăuntru inspirația șade turcește.
Dacă aș fi altcineva aș pleca la drum în noapte, în noapte mi-aș întâlni sinele, l-aș întreba: "Încotro?". Ar zice siropos "spre tine", "unde e asta" aș zice, "e pe undeva în lume, șade turcește poate, tace, vorbește, ascultă, ascunde, se-ascunde", și-apoi ar spune "atenție, atenție, vine spre tine, vine apocalipsa, vine", "când și de ce?" aș zice, "ascultă, ar spune, după apocalipsă vine o lume", "ascultă", ar zice, "vocea profetului în deșert, nu se știe cine, vine spre tine", "am înnebunit" aș zice, "nu știu" ar spune, "poate că da".

Unde să mai călatoresc? Undeva adânc în mine, ce-o fi pe acolo, umbre, lumini, insule, e muzică, sunt amintiri, sunt cuvinte, sunt odăi, păduri, vise, năluci, iar umbre, sunt ape și ogoare, iepuri, cicluri solare și ale lunii, maree și pești și sfere și scoici și lumini multicolore, merg toate în călatorie, încotro, unde?