Se afișează postările cu eticheta sentimentala. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sentimentala. Afișați toate postările

duminică, 9 noiembrie 2014

Așa de cald

Am refăcut, modificat în mare parte ceea ce-am scris as'noapte. Poate o fi puțin mai reușită acum. Poate nu o mai şterg. Poate...




Era o zi de noiembrie, mă plimbam prin cartierul meu vechi, cu casele lui mici, de la începutul secolului trecut. Strada era pustie deși nu se înserase încă și ascultam cu plăcere zgomotul propriilor pași, priveam aburul răsuflării mele în aerul așa de rece, tăios. "E aproape iarnă", mi-am zis, " a venit frigul mai repede decât în alți ani, aerul miroase a ninsoare și lumina e ciudată, atât de ciudată". Mi-am amintit apoi cum, pe când eram mică, mergeam într-o noapte friguroasă de iarnă într-o vizită cu mama și tata, tata mă ducea în cârcă parcă, "tata e un balaur, scoate fum", parcă așa am zis, "și eu, și eu sunt" am zis văzând aburii proprii - și ne-am amuzat cu toții. Orașul meu nordic, îndepărtat, aerul lui rece, oamenii mergând alene, fără grabă, pe străzi, pădurea de conifere, parcul...M-am pierdut printre amintiri, printre gânduri, am pierdut șirul pașilor. 
- Cum de ești aici? m-a întrebat subit. Te tot văd pe aici, e ciudat, a zis. 
- Mă tot vezi? am întrebat și m-am oprit să îl privesc. Nu știu de unde a apărut, nu am observat nici când, nici cum, nici de unde. Un bărbat înalt, cu mustață, ochi mari și rotunzi, de-o culoare ciudată, deschisă, ștearsă. Înalt și slab, cu un palton, cu fular, cu pălărie. Ba chiar și cu un baston, deși tânăr încă. Părea că strălucește cumva, luminat de o emoție dogoritoare pe dinăuntru.
- Eu...Eu, am continuat, nu te-am mai întâlnit până acum, deși rătăcesc pe aici de ceva vreme, în fiecare zi. Ca să răspund, nu știu nici eu precis, umblu. E curios, curios că nu ne-am mai întâlnit. Tu de ce ești aici? l-am întrebat și m-am mirat de familiaritatea cu care ne vorbeam.
- Te cunosc, știi, te cunosc, te cunosc de multă vreme, așa îmi pare, mi-a zis cu entuziasm.
Am zâmbit. 
- Sigur, a continuat, sunt vechiul tău prieten, mă mir că m-ai uitat, mă mir că nu m-ai mai văzut, de asemenea.
Am tresărit. Îi cunoșteam vocea, într-adevăr, o mai auzisem, ca prin vis mi-o aminteam, apoi ceva din privire... Era însă atât de slab. Și, într-o clipă, când întreg chipul i s-a liniștit brusc, am văzut în el omul de odinioară. 
- Ce lucru curios că nu ne-am mai întâlnit până acum, am zis. Dar te cunosc, sigur că da, te recunosc. Îmi pare rău, nu știu cum de nu te-am obervat până acum niciodată. Drag prieten, dă-mi voie...dă-mi voie să te invit undeva. Vino cu mine, am un loc pe aici pe aproape, o odaie, acolo am un samovar, o să bem ceai și-o să depănăm amintiri și-o să ne lămurim, cum de nu te-am recunoscut și cum de ne-am întâlnit tocmai aici, tocmai azi. Și nu doar asta, sigur că da, nu doar asta.
- Bine, sunt de acord.
Am plecat atunci spre odaia mea modestă din strada Mânăstirii numărul 14, acolo îmi duc existența solitară zi de zi. Am tăcut amândoi aproape tot drumul până acolo. Aproape.
- Dragul meu, spune-mi, te rog, ceva.
- De ce să spun, e nevoie?
- Nu, doar așa, ca să te aud, vreau să te aud.
A zâmbit dar nu a mai spus nimic. Am zâmbit și eu, amintindu-mi alte zile. Am mers mai departe. Cerul era roșu, un apus rar, lumina tot mai slabă, am mers pe câteva străzi vechi și am admirat împreună, în tăcere, pereții decolorați, scorojiți, ferestrele cu perdele prăfuite, copacii înalți.
- Aici locuiesc.
Am deschis poarta grea din fier forjat. Spre fundul curții lungi era intrarea în casa lungă, tip vagon. Unul din vecinii mei spărgea lemne în curte, un om negricios și masiv, în haine albastre de muncitor, cu o căciulă neagră pe cap. M-am uitat prelung la el, le spărgea cu un târnăcop. 
- Bună ziua! am spus încetișor.
- Bună ziua, nu vă uitați așa, merge chiar mai bine decât cu toporul, îmi spuse vecinul meu și zâmbi arătându-și dinții foarte mari, galbeni.  
Am intrat în casă, miroasea a umezeală și a mucegai.
- Îmi cer scuze, proprietăreasa e o bătrână mică și uscățivă si neputincioasă, cu cele câteva ruble pe care le câștigă de la chiriași și cu puterile ei mici, puține, știi, nu poate mai mult. Podelele scârțâie îngrozitor, pereții sunt plini de igrasie, mucegaiuri, ferestrele sunt murdare de abia mai pătrunde lumina prin ele și tocurile roase de cari. Noroc de sobe...avem niște sobe, ceva strașnic! Îmi place foarte mult aici, totuși, în casa asta atât de veche. Dar să nu te plictisesc, să nu...eu locuiesc la etaj, e ultima odaie pe dreapta, e destul de mare și luminoasă, o să vezi, e bine înăuntru.
- Ruble zici?
- Ruble, ce altceva ar putea să câștige o asemenea proprietăreasă, nu? Într-așa o casă, sigur că da, ruble.
- Desigur. Prea bine.
Am urcat cu grijă pe scările în spirală și, deși urcam, se făcea tot mai întuneric. Lemnul lor vechi trosnea grozav, vioi, violent. M-am întrebat cum le pot răbda ceilalți chiriași, cei de la parter. Nu eram stânjenită - în schimb totul avea un aer tainic, solemn.
- Mi-am adus aminte un vechi vers, drag prieten, spune așa "caută nadirul, sudul, cercul, acolo sunt zorii", un vers ciudat, ermetic.
- Într-adevăr.
- Îl leg de întunericul de pe trepte, nu știu de ce.
- Curios.
Am străbătut tot culoarul, numărându-mi pașii pe podeaua abia luminată în ultimele minute ale zilei. Pașii doisprezece, ușile șapte, după ele camere mici, înghesuite, cu câte o fereastră. Am intrat în odaia mea și era rece înăuntru, atât de rece. Am atârnat paltoanele și fularele noastre și pălăria lui în cuier. L-am poftit să se așeze în fotoliu, un fotoliu mare acoperit cu o pătură groasă, albastră, în care mă înfășor în fiecare noapte.
- O să pun samovarul, să fierbem apa pentru ceai. Ar trebui să fac și focul în sobă.
- Ar fi atât de bine. Dă-mi voie să te ajut.
- Prea bine.
Am făcut focul împreună și i-am privit mâinile mari, mi le-am amintit. S-a așezat înapoi în fotoliu lui, eu mi-am tras un scaun și m-am așezat în fața lui, a scos din buzunar o pipă. A căutat agitat chibriturile prin buzunare. A ridicat privirea spre mine, s-a oprit și m-a întrebat:
- Pot să?...
- Sigur. Mai țin minte, parcă și altă dată, altundeva, fumai.
- Așa este, așa-i. E un obicei la care nu pot renunța.
- Și totuși...
- Ai rămas aceeași. În seara asta, în seara asta cred că avem nume rusești, nu-i așa?
- Trebuie să avem.
Am rămas apoi o vreme în tăcere, privindu-ne. 
- Anastasia Filipovna, Nastasia Filipovna, fierbe apa în samovar. Aș vrea două cuburi de zahăr. Nastea...
Glasul lui, altfel grav, sobru, se îmblânzi, îndulci brusc. Se înduioșase și strălucea iar, străbătut de emoții.
I-am pregătit ceaiul. I-am întins ceașca frumoasă, albastră, pe care o păstrez în mod obișnuit într-un dulap mic cu vitrină, în așteptarea musafirilor.
- Egor Ivanov, poftim ceașa dumitale. Te așteaptă de atât de mult timp.
- Mulțmesc, Anastasia Ivanovna.
- Cu drag, Ivan Ivanâci.
- Mașa mea, Mașenka!
- Andrei Efimîci...
- Ekaterina Ivanovna!
- Makar Devușkin, blând, bun și sărman. Makar Devușkin...Egor Ivanovici, Evgheni Dimitrov, Ivan Ilici!
Am zâmbit amândoi și am tăcut. Mi-am turnat și eu o ceașcă de ceai. S-a lăsat întunericul, am aprins o lampă pe masa de lângă fereastră. M-am așezat înapoi pe scaunul meu și am început să îl privesc, în tăcere. Slăbise atât de mult. Și urmele unei tristeți adânci, altădată invizibile, îi brăzdau acum fața, linii adânci pe frunte, pe obraji, avea cearcăne și-apoi ceva din forma ochilor...O vreme privi în pământ sorbind din când în când din ceașca lui. Ridică apoi ochii și-i căută pe ai mei. Începu să vorbească.
- Îmi amintesc scrisorile tale, știi, scrisul drept, literele nici prea mari nici prea mici, ovale, grosimea literelor scrise mereu cu același stilou, cerneala albastră, patimile, efuziunile, argumentele, poeziile adunate de ici de colo, poeziile tale, impresiile și toate gândurile și plicurile groase, timbrele. Nimeni nu mi-a mai scris așa, Nastea, nimeni, spuse, și-i vocea lui gravă se înmuie din nou și tremură puțin. Probabil...de aceea nici nu te-am uitat, te-am recunoscut în orașul ăsta ciudat, pe sțrăzile încurcate, pe care umblu zilnic, umblu ca un bezmetic.
- Ivan Ivanâci, eu una îmi amintesc mai ales de ochii tăi în timp ce îmi spuneai o poveste. Îmi amintesc poveștile tale, Ivan Ivanâci, de parcă ar fi fost ieri, de parcă aș fi fost cu tine în ele.
- Poate că ai și fost.
- Ei, eu știu? Nu știu, totul e prea ciudat. Mai țin minte, de asemenea, plimbările noastre nocturne, așa de multe și așa de frumoase, îmi arătai orașul atunci, uneori te țineam de braț, îmi permiteai...Îmi strângeai ambele mâini în mâinile tale, de fiecare dată, la despărțire.
- Așa e. Îți plăcea să îmi depăn amintirile, mai ales.
- Mai ales. Și-apoi îmi arătai atât de multe. Ivan Ivanâci, Makar Devușkin, afară cred că s-a întunecat.
- E vremea tocmai potrivită.
- Tocmai potrivită, așa e.
Se ridică atunci din fotoliu, se îndreptă spre fereastra mea, fereastra mea sudică.
- Nastea, afară pare să fie atât de frig în seara asta, totuși.
- Așa pare, așa pare și de aici. S-a încălzit însă la noi, înăuntru. Spune-mi însă, spune-mi, ce căutai atunci când ne-am găsit?
-Nu știu nici eu, Anastasia Filipovna, mi-ar fi foarte greu să îți spun. Poate te căutam pe tine.
- N-aș vrea să devenim prea sentimentali. Deja...deja suntem. Și exaltarea...
- De ce nu? Doar suntem ruși azi, e în firea noastră, nu-i așa? Să fim exaltați, prea sentimentali...
- Așa e dar...nu vreau. Deși eu...știi prea bine doar, tocmai eu! Makar Devușkin, prieten drag, văd că îți termini ceaiul, spune-mi, să îți mai torn o ceașcă?
- Sigur, una nu e niciodată de-ajuns.
M-am ridicat, i-am turnat încă o ceașcă de ceai. Mi-a căutat din nou privirea.
- Vezi tu, Ivan Ivanâci, eu duc aici în cameră o viață foarte modestă și solitară, în fiecare zi, cos batiste, le brodez, mă consolează doar ceaiul, apusurile și aerul curat, poate de-asta ies, știi, umblu, umblu și caut, nu mai știu nici eu... Uneori, uneori ajung așa de departe, deschid atunci ochii mai bine și îmi dau seama că nu știu unde sunt, nu mai cunosc străzile, sunt un om pierdut și singur, drag prieten. M-am retras, sunt un om foarte retras. Ivan Ivanâci, sigur că îmi amintesc plimbările cu tine, te întrebam atunci atât de multe și te lăsam să vorbești, să îmi spui, toate răspunsurile tale, poveștile, le așteptam. Poate că te aștept și acum în fiecare noapte, să te privesc și să îmi spui, să îmi spui orice, să ne sfătuim și să faci focul în sobă, să îți servesc un ceai și să te privesc în timp ce cos.
- Anastasia Ivanovna, eu sunt în seara asta foarte sentimental, poate că nu-mi șade bine dar...Spune-mi, te rog, ce ai mai făcut, ce ai mai făcut în toți anii ăștia, afară de cele ce mi le-ai spus?
- Nu știu, Makar Devușkin, Ivan Ivanâci al meu, totul e neclar. Nu mai știu, ce mai contează? Spune-mi tu, însă, mai bine.
- Ce anume? Ce am mai făcut, unde am mai fost? E o poveste lungă și neinteresantă. Sunt un biet funcționar, desigur, ce altceva aș putea eu să fiu? Sunt un copist, cu un venit atât de modest, locuind în odăițe foarte mici, tot mai mici, scriind poeme ermetice noaptea la lumina unui opaiț, pentru mine, atât. Am pierdut atât de multe nopți împreună cu alți mici funcționari, oameni modeșți si harnici, unii cu soții, case și copii, oameni cu un rost, lipsind totuși nopțile de acasă, rătăciți împreună cu mine. Suntem niște vicioși, cu toții. Din venitul meu modest nu am agonisit mai nimic, Anastasia Devușkina, am risipit tot ce-am putut în nopțile mele pierdute, convins că o să fiu singur până la sfârșitul vieții, un om fără rost. Nu mi-am plâns niciodată de milă însă, așa îmi doresc să fiu.
- Am înțeles. Bătrânul și vechiul meu prieten, noaptea e lungă, vom bea mult ceai.
- E o plăcere, întotdeauna. E ceva aici, apoi, căldura cred sau poate fotoliul sau poate lampa micuță de pe masă, de lângă geam, luminându-ne slab... Nu știu, Nastea, nu mă simt tocmai obișnuit în noaptea asta.
- Am putea să ieșim, să ieșim precum altă dată, să colindăm, o să fiu bucuroasă să îți aud vocea, o să îmi spui poate "Nastea, Nastea, ai văzut omul de colo? Ai văzut ce ochi are? Ai văzut cât e de gras? Ce manta poartă, ce importanță își dă?". "Nu am văzut, Ivan Ivanâci, nu eram atentă, îmi pare rău." O să te miri, ca de obicei, o să mergem mai departe însă. Haide să mergem, o să fiu bucuroasă de compania ta.
- Dar e atât de târziu si de frig.
- Rămâi atunci aici în noaptea asta, o să îți aștern toate cele trebuincioase în patul meu, o să fie cald. Eu o să adorm în fotoliu, nu ar fi prima dată, știi, chiar nu ar fi. O să mai lucrez poate, o să îți veghez somnul o vreme, n-o să mai fiu singură și-o să fie așa de cald.
- Așa de cald.
- Sigur, sigur. Totul e bine, cum nu se poate mai bine așa. Am și ceva de mâncare, câteva blinele, reci, e drept, unt, puțin unt...Mi-a fost poftă. Sigur. Makar Devușkin...
Nu am apucat să îmi termin ideea însă. S-a ridicat.
- Nastea, eu trebuie să plec totuși. 
- Cum, iar, iarăși? l-am întrebat eu speriată.
- Nu te teme, o să mă întorc, sigur că o să mă întorc, la un moment dat.
Mi-am lăsat și eu privirea în jos, spre pământ. El se posomorî.
- Ivan Ivanâci, eu voi fi aici și mâine. Mergi, mergi cu bine, o să mă găsești tot aici sau cine știe...
Se lumină preț de o clipă - apoi redeveni posomorât.
- Nu mai ești sentimental, Ivan Ivanâci.
- Îmi pare rău Anastasia Ivanovna, trebuie însă neapărat să plec.
I-am căutat privirea, și-o feri însă. L-am condus până la ușă.
- Mulțumesc, mi-a spus, fără să mă mai privească, cu căldură însă.
- Multumesc, am spus și eu.
Mi-am reluat locul în fotoliu. Într-un târziu, am adormit.
Nu ne-am mai văzut de atunci.