Se afișează postările cu eticheta sensibilitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sensibilitate. Afișați toate postările

vineri, 17 octombrie 2014

Nişte gânduri

Nu mă pot concentra nicidecum la ce am de lucru aşa că scriu aici, ca să-mi mai pun ordine în haos, ordine în gânduri.
În ultima vreme mă tot gândesc la propriile eforturi, nu foarte fructuoase adesea, de-a accepta, tolera şi chiar iubi lumea în care trăim şi oamenii din ea.
Eram copil mic încă pe vremea când au început să mă revolte şi să mă doară toate cruzimile şi nedreptăţile lumii. Aş fi vrut să fiu un copil şi un om simplu şi credincios dar de când mă ştiu, cel puţin periodic, în mine se dau lupte straşnice si nu reuşesc să văd unde şi cum are loc un Dumnezeu - şi de ce soi o fi dacă o fi - într-o lume a haosului, durerii, cruzmii, răutăţii, mizeriei, diversităţii înnebunitoare, complexităţii enorme, separării, orbirii, morţii. Aşa mi se pare lumea din când în când. Teologii spun - există diavol, diavoli de fapt, şi liber arbitru şi oamenii sunt liberi şi responsabili, nu-i Ăl de Sus vinovat, ei sunt. Eu spun, în bătăliile mele - şi-atunci pentru ce ne aşează fiinţa divină ce e iubire şi milă într-un soi de mic iad pământesc, teritoriu al separării, apăsării, dezorientării, urâtului, păcatului, tristeţii, lucrărilor diavoleşti să zicem, puşi la încercare în fel şi chip, cu voia aceleiaşi fiinţe pare-se? Pentru ce? Îmi displace atât de mult ideea unei lumi în care toată existenţa îţi este un test, ca şi cum ai fi pus aici ca să dovedeşti nu ştiu ce, că eşti vrednic de ceva, că nu meriţi iadul cel mare după iadul cel mic în care trăieşti. Mă revoltă atât de tare. Printre multe alte probleme cu care mă lupt din când în când în mine e asta - pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi copii supuşi aceloraşi încercări, aceloraşi probleme, mizerii, aceloraşi cruzimi, dureri, tristeţi, deformări ale fiinţelor lor precum noi toţi? Pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi potenţiali clienţi ai rupturii, desfigurării, rănilor, suferinţei, morţii, iadului? Şi-apoi eşti liber să fii cum vrei, dar aparent doar o cale foarte îngustă, un fir de aţă plin de renunţări, încercări, reguli stricte urmate cu, nu-i aşa, sfinţenie, e cea potrivită pentru a afla puţină bucurie reală, puţină odihnă, visata mântuire. Câţi dintre noi toţi, din cei de pe lume, vor şi pot să se ţină de o asemenea cale şi de ce, în mod atât de nedrept, e atât de îngustă? Pentru ce să umpli mereu lumea de fiinţe aşa de uşor de pierdut, puse la încercare? De ce ne mai naştem cu toţii şi de ce să fim îndemnaţi să aducem noi şi noi oameni, nenumăraţi, pe lume?
De fiecare dată când mă confrunt cu problemele diverse, mici sau mari, cu pierderile din viaţa mea, cu nedreptăţile şi urâciunile cunoscute şi întâlnite la tot pasul, pun din nou sub semnul întrebării omenirea şi dumnezeirea. Mi-am consumat luni şi ani în care m-au măcinat şi doborât diverse probleme încercând să găsesc rostul meu şi-al oamenilor pe lume, punând asta şi în raport cu căutările mele religioase, spirituale.
Am făcut de-a lungul timpului multe şi mari eforturi ca să găsesc şi regăsesc în mine înţelegere şi acceptare pentru oameni. De când mă ştiu fac asta. Mă fascinează oamenii şi, în acelaşi timp, trebuie să fac eforturi constant ca să îi înţeleg, accept, ca să pot trăi în pace şi în bună înţelegere cu ei în mine şi în lume, aşa cum simt nevoia să o fac.
M-am tot întrebat multe...Mai ales însă m-am întrebat de ce îşi fac atât de mult rău unul altuia şi lumii în care trăiesc, de ce-şi fac atât de mult rău singuri? De ce sunt aşa de nu-ştiu-cum dar prost făcuţi, incapabili să facă lucrurile bune şi bine, pentru ei, pentru alţii, pentru lumea întreagă şi toate fiinţele şi lucrurile din ea? De ce sunt complicaţi, suciţi, creatori şi distrugători de vieţi, culturi, societăţi, mai bune sau mai proaste? Nu ştiu precis...Îmi pierd şirul ideilor. Mai ales mi-au pus mari-mari probleme de-a lungul timpului relele făcute de oameni altor oameni şi altor fiinţe vii. Greu, foarte greu de suportat pentru mine.
Cândva, nu mai ţin minte precis când, am văzut un film, era vorba despre procesul intentat naziştilor după război, cel de la Nurnberg. Era în el un personaj, psihiatru sau psiholog parcă, ce zice la un moment dat un lucru ce mi-a rămas întipărit în minte, un lucru extraordinar de înţelept, mi se pare: "evil is a lack of empathy" - răul uman vine dintr-o lipsă de empatie. Nu am mai întâlnit până acum o definiţie sau explicaţie mai bună pentru răul pe care şi-l fac oamenii unii altora şi altor fiinţe. Doar desconsiderând fiinţa cu care interacţionăm, separându-ne de ea, ridicând bariere uriaşe prin care nu mai vedem şi simţim nimic din ea, doar aşa ajungem să fim capabili să o lovim, rănim, mutilăm, îndepărtăm, ucidem chiar. Mă fascinează de atunci, de-acum mulţi ani, subiectul empatiei.
Ne transformăm unii pe ceilalţi constant. Probabil orice fiinţă ce-şi construieşte straturi peste straturi de protecţie prin care nu mai vede şi nu mai simte alţi oameni face asta pentru că a fost rănită la rândul ei. E atât de uşor să ne îndepărtăm unii de alţii, să ne asprim şi să devenim închişi, izolaţi - şi poate chiar brutali. E atât de uşor să desconsider şi să desconsiderăm fiinţele de lângă noi. Şi totuşi lumea are nevoie de altceva, noi toţi avem nevoie de altceva, aşa cred.
Fiecare din noi oglindim într-o măsură sau alta fiinţele de lângă noi. Le oglindim cel mai des deformat sau incomplet şi interacţionăm cu ele ca şi cum ar fi realmente doar imaginea pe care o construim în noi, cea ireală, incompletă, deformată, urâtă poate, adăugită cu bucăţi din noi şi toate ale noastre. Singura super-putere pe care mi-aş dori-o vreodată ar fi asta - să pot să cunosc oamenii în întregime, să-i simt întregi, să pot să le ofer accepare, alinare, îngrijire, să le pot face clară o cale către ei înşişi şi alţii şi un bine mai mare. Aş vrea să întâlnesc undeva oamenii, după pofta inimii, într-un spaţiu al comunicării şi comuniunii. E un lucru atât de mare şi preţios şi bun şi rar să vezi un om cu oarece claritate, să-l simţi şi să poţi să îi răspunzi învăluindu-l nu doar în acceptare ci şi în căldură, afecţiune. Pentru mine asta ar fi definiţia iubirii de fapt. Aş vrea să fiu un om realmente iubitor, pus în slujba altor oameni. În fine.
Nu am super-puterea dorită. Am o oarece sensibilitate pe care n-o folosesc nicidecum în măsura în care ar trebui în relaţia cu ceilalţi. Şi care nu-mi face viaţa mai uşoară, poate pentru că nu ştiu cum s-o ajut să funcţioneze în beneficiul meu. Deocamdată îmi face în principal viaţa nesuferită, instabilă, haotică pe dinăuntru, mă pierd într-o mare de trăiri copleşitoare, ce mă tulbură şi mă doboară adesea. Uneori mă înnebunesc. Am mai scris despre asta, aici şi aici şi aici. Ajung jos, la pământ, de atâtea ori şi aşa de uşor. Fac eforturi ca să mă pun pe picioare şi mi-e aşa de greu sau peste puteri de prea multe ori. E mult mai uşor să fii insensibil sau să te desensibilizezi, să nu mai laşi nimic să te atingă şi să te proclami puternic. Greu să fii altfel şi să te aduni, să te refaci, sa rezişti. E greu să te suporţi astfel şi eşti greu de suportat pentru alţii.
Graţie sau din cauza aceleiaşi sensibilităţi, cred, am o oarece capacitate de a empatiza cu oamenii şi cu animalele. Încerc să nu o pierd, e preţioasă pentru mine, mi se pare că e printre puţinele lucruri care mă pot face realmente un om mai bun. Empatizez mai ales cu cei pe care îi primesc aproape de mine, de miezul meu. Nu ştiu...Prea multe de spus. Aş vrea să învăţ să fiu un om conectat şi un om mai bun şi mai implicat, să pot să mă dedic altora fără ca asta să mă tulbure, să mă golească de energie sau să mă expună furtunilor şi rănilor de tot felul. Aş vrea să fiu mai puţin fragilă, fără să-mi pierd, în acelaşi timp deschiderea, sensibilitatea, claritatea, capacitatea de a oglindi oamenii în mine şi de a empatiza cu ei.
Să-mi reiau şirul gândurilor. Dincolo de gândul că oamenii au nevoie să afle moduri în care să fie conectaţi, au nevoie de empatie, claritate a viziunii, intimitate, acceptare, am aflat gândul că orice om e în felul lui purtător de răni şi cicatrici. Gândul ăsta îl leg de altceva. Probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat în facultate e acela că suntem cu toţii nu doar rodul propriilor alegeri - pentru că suntem, cu siguranţă, şi asta - dar suntem şi rodul interacţiunilor cu alţi oameni şi cu lumea pe care ei au creat-o şi o creează pentru noi. Lucrul ăsta ne oferă o scuză importantă - împlică însă, în acelaşi timp, şi-o responsabilitate uriaşă. Suntem cu toţii responsabili unii pentru ceilalţi.
Încă vreo două gânduri mă mai ajută să accept oamenii şi să-mi regăsesc atitudinea pozitivă, respectuoasă faţă de ei, atunci când o pierd. Primul ar fi acela că, orice ar face, oricât de prost sau de rău ar fi, fiecare om trăieşte şi acţionează cu credinţa că face ceva bun, conform unei definiţii proprii a binelui. Crimele sau răutăţile realmente perverse, comise cu conştiinţa clară şi deplină a unui rău făcut celuilalt şi a manierei în care celălalt trăieşte acel rău sunt atât de rare. Cel mai odios dintre criminali trebuie de obicei să se separe întâi de celălalt, de fiinţa ucisă, să se rupă de ea complet şi să o desconsidere ca să poată să o ucidă. Şi-n sinea lui cel mai probabil simte că, în felul ăsta, comite un act de justiţie sau reparaţie sau altceva şi face şi-şi face, într-un fel propriu, lumea mai bună. E foarte rar ca un om să se bucure de suferinţa altuia simţind-o în acelaşi timp în el însuşi. Şi e foarte rar un act ce să nu-şi afle o justificare pozitivă, fie ea şi aceea a unei simple plăceri proprii. Un bine presupus. Dubios şi greu de înţeles exact de ce dar gândurile astea mă mai liniştesc.
Cealaltă scuză pe care o mai găsesc omenirii e aceea că fiecare din noi simţim într-o măsură sau alta, într-un punct sau altul al vieţii noastre, poate mai ales în perioada în care suntem în plină formare şi vulnerabili, nevoia de afecţiune. Mi-e greu să explic dar şi lucrul ăsta face oamenii, pentru mine, mult mai uşor de înţeles şi acceptat.
Şi totuşi. Mi-e aşa de greu să fiu în lume uneori.
Cu omenirea sunt împacată în genere.
Cu dumnezeirea nu m-am împăcat prea bine niciodată şi nici nu i-am cuprins prea bine vreodată sensurile sau tainele, ca s-o pot accepta. Dumnezeu e un tip dubios şi foarte-foarte greu de înţeles şi acceptat pentru mine, dacă e acolo. Dar am constatat că am nevoie sa cred în ceva - în Dumnezeul ortodocşilor pentru că-mi vine mai firesc şi pentru că găsesc multe lucruri bune în viziunea teologică ortodoxă asupra divinităţii şi oamenilor şi lumii. Simt nevoia să cred în ceva şi cred într-o măsură măcar, după stare şi puteri. Altfel viaţa proprie, lumea, oamenii, mi se par şi mai greu de dus si de suportat. Asta deşi mi-s dragi toate cele enumerate şi găsesc şi bucurie multă în ele. În fine. Am obosit. 

sâmbătă, 31 mai 2014

Jinduiesc

Nu știu precis despre ce să scriu în noaptea asta, oricum de regulă nu știu precis nimic.

Mă simt rea, nervoasă și urâcioasă.
Complicată, complicândă, sătulă, apocaliptică.
Vreau să fiu nesimțită, nepăsătoare, anesteziată pentru totdeauna, necugetătoare, tâmpă, crudă, brută, relaxată, neștiutoare, oarbă, surdă, mută.

Mi-am pus căștile în urechi și vreau să fiu singură într-un colț întunecat, animal dornic de beznă.

Mi-a scris cineva deunăzi, mi-a zis că se regăsește în ceea ce scriu, că se descoperă pe sine chiar. M-am bucurat, deși nu știu de ce m-aș bucura că sunt pe lume mai mulți oameni ca mine.

Azi dimineață sau ieri, nici nu mai știu când, frunzărind a pierdere de vreme facebook-ul, am dat peste o postare a cuiva pe-un grup pentru  așa numiții "HSPs", "highly sensitive persons" adică, întreba cineva pe alții: cum e, după părerea lor, să fii așa ceva, e-o binecuvântare sau un blestem (sau poate ambele)?
Eu nu prea am trăit partea de binecuvântare a felului meu de-a fi. Poate mi-am făcut mereu singură viața nesuferită dar și viața, universul, divinitatea, piticii galbeni de pe planetele extraterestre au un fel aparte de-a mă scoate din minți lovindu-mă în moalele capului și sensibilităților din când în când, adesea, dacă nu cu vreun eveniment măcar cu vreun gând sau o emoție zguduitoare și dărâmătoare de sine.
Din punctul meu de vedere, în cea mai mare parte a timpului, e greu și mizerabil să fii prea-sensibil.
Viața e plină de neprevăzut și de probleme, oh câte probleme pot eu să vad - și, din punctul meu de vedere, e complicată, mult prea complicată, mult-mult-mult-mult prea complicată și prea intensă pentru gusturile mele. Trăiesc totuși, mă străduiesc să trăiesc și să mă bucur de viață si nu am de gând să mă sinucid prea curând, nu deceniul ăsta oricum.

Întotdeauna m-au revoltat cei ce presupun și spun că un om care gândește, se macină și se consumă și simte câte și mai câte, vai de capul lui, e un om slab. Ca și cum să fii puternic înseamnă să treci nemișcat, neatins, nemuritor și rece prin viață.
Nesimțit. Necugetător. Rece.
Imbecil.

Poate nicio altă trăsătură umană nu îmi e mai nesuferită pe lume precum îmi e nesimțirea. Am un cântar fin pentru nesimțire. O văd în mine, sunt și eu nesimțită ca tot omul dar mai rar decât ar trebui, mult prea rar după mine. Și-o văd și în alții într-o măsura sau alta și parcă nimic nu e mai urât pe lume ca nesimțirea.
Și mai dezirabil și mai atrăgător.
Și nimic mai greu de dus decât prea multă simțirea, când te apucă așa ceva nu poți să fii altfel decât aproape strivit.
E mai multă putere și demnitate în omulețul ce fuge plângând de-o răutate a nu știu cui decât în zece alții care nu mișcă un deget să-l ajute și-al unșpelea care îl face să plângă.

În seara asta, pentru că m-au apucat dracii, pentru că eu nu sunt și nici nu cred că voi fi așa și sunt invidioasă tare, pentru că asemenea oameni îmi pare că trec precum gâștele sau rațele sau alte orătănii prin apă și nimic nu-i tulbură și nimic nu-i atinge și nimic din ce simt și ce gândesc ei înșiși sau alții nu-i copleșește și nu le face viața mizerabilă, pentru că viața lor e simplă și nici nu și-o complică vreodată, pentru că una și alta, urăsc toți relaxații, toți echilibrații, toți nesimțitorii și necugetătorii lumii și toți nesimțiții.

miercuri, 30 aprilie 2014

Ușa sensibilă

Camera mea cea mare și frumoasă are o ușă prea sensibilă. Poate nu întâmplător.
Ușa mea vibrează, se mișcă, se trântește, bubuie în funcție de mișcările din casă. Ușa mea este mișcată de cele mai mici și subtile lucruri și-mi dă fiori și mă tulbură.

Poate nu e tocmai întâmplător că tocmai camera mea are o asemenea ușă.
Doar de aș fi și eu pe interior așa de luminoasă, ordonată, neaglomerată și armonioasă cum e camera mea.

De când mă știu am o ușă prea sensibilă. Cea mai mare parte a vieții mele am urât chestia asta la mine. Să fii copleșit de emoțiile proprii mult prea des, mișcat și mișcat și mișcat, înnebunit în vâltoarea propriilor gânduri, tulburat și lipsit de odihnă, mișcat de lumea exterioară ție și permeabil față de ea chiar dacă nu îi dai atenție și locuiești mai mult în tine, copleșit și înnebunit de tot ce e prea strident pentru simțuri, prea mișcat de oameni și emoțiile lor chiar dacă te străduiești să ții ușa închisă cu trei rânduri de lacăte - pentru că ușa e prea sensibilă și ce e dincolo ajunge la tine invariabil.

De fiecare dată când ceva nu-mi dă pace, când mă tulbură, nu știu ce și cum să mai fac ca să mă anesteziez - ca să îmi aflu liniștea, odihna, concentrarea, puterea de a lucra ceva.

Acum vreo 2-3 ani, neștiind ce să mai fac cu mine, căutând cu frenezie o soluție, un anestezic, am dat de o autoare și de cărțile ei despre oamenii care-s prea sensibili. Mi-am cumparat două din cărțile astea și m-au ajutat să înțeleg într-o măsura mai mare ce e cu mine - și să pun ceva mai mult preț pe felul meu de-a fi și pe oamenii ca mine. E un club foarte select și frumos Clubul Celor Prea Sensibili dar mai nimeni nu-și dorește să facă parte din el. Mi-e somn și vreau să mă culc și nu mai am răbdare să scriu - vă las cu testul ăsta, cine știe ce rezultat vă iese (aș fi curioasa). Dacă nu e clar deja, eu obțin mereu un scor măreț.

joi, 21 noiembrie 2013

Înăuntru


Înăuntru sunt singură în marea asta albă, e liniște, nu știu încotro e mai bine să o iau. Dar îmi place locul ăsta și-aș mai zăbovi un pic aici.



Mi-e dor să scriu aici pe blog. Nici nu știu despre ce. Mi-e greu să scriu. Dar mi-e dor să scriu pe aici. 

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Est și Vest

De multe ori aș vrea să scriu despre anumite subiecte, în mintea mea se deruleaza șirul de idei și-apoi, ca și cum aș fi satisfăcută cu articolul din mintea mea, nu mai simt nevoia să și scriu despre un lucru sau altul. Așa s-a întâmplat și cu o idee de articol despre o diferență importantă între Est și Vest, pe care aș fi vrut să-l scriu la puțin timp după ce Radu meu s-a întors dintr-o călătorie de serviciu în China. Ieri seară însă, citind dintr-un manual de utilizare pentru propria persoană, cum îmi place să-l numesc (anume dintr-o carte ce se numește  "The highly sensitive person - Hot to thrive when the world overwhelms you"), am dat de rezultatul unei cercetări ce-mi confirmă ideile despre deosebirea aceasta importantă între Vest și Est și-am decis că acum e vremea să scriu despre ceea ce mă preocupă. 
Pe scurt, cineva a avut ideea de a studia, în paralel, un număr de copii din China și un număr de copii din Canada, pentru a vedea modul în care sensibilitatea și timiditatea influențează relațiile dintre copiii cu aceste caracteristici și ceilalți copii. Se pare că este un fapt știut de antropologi acela că fiecare cultură are un model ideal dominant al personalității, spre care educatorii (părinți, profesori, ș.a.) ghidează dezvoltarea copiilor. Conformitatea cu acest model este social răsplătită iar abaterea de la model este într-un fel sau altul sancționată. În lumina acestei teorii, cercetătorii respectivi au descoperit că în Canada cea Vestică sensibilitatea si timiditatea erau sancționare de copii, iar cei ce erau posesorii unor astfel de trăsături erau izolați, nu erau preferați pentru relațiile de prietenie și nici pentru joacă. În schimb, în China, cei timizi și sensibili erau preferați pentru legăturile de prietenie și pentru joacă. In China, de altfel, există o relație de sinonimie între ideea de timiditate-comportament reținut și cea de bună creștere iar sensibilitatea este percepută ca fiind calitatea de a avea o bună înțelegere a lucrurilor. Autoarea cărții vorbește aproape continuu despre faptul că în Statele Unite cei hipersensibili au de regulă dificultăți destul de mari în ceea ce privește integrarea lor socială, simțindu-se în cele din urmă anormali, fiind lipsiți de stimă de sine și având șanse mai mici de a reuși să obțină afirmarea și confirmarea în societate. Se realizează un soi de "selecție a personalităților" iar personalitățile apropiate de modelul ideal ajung să predomine și să domine. 
Citind despre studiul ăsta mi-am amintit de impresia lui Radu că cei din China, colegii lui chinezi, sunt în genere timizi și modești, reținuți în a se afirma. Discutând despre lucrul ăsta la întoarcerea lui ne-am amintit despre ceea ce ne transmit cei din Occident în genere, despre cum ni se pare nouă că îi poți recunoaște aproape imediat pe stradă, fiindcă au ceva aparte în felul de-a se purta prin lume, o siguranța de sine, o atitudine plină de sentimentul de demnitate personală. Să însumăm așadar trăsăturile încurajate  întru dezvoltare în Vest: nivel redus al sensibilității (asociat de regulă cu lipsa de empatie), încredere în forțele proprii și în demnitatea personală (asociate de regulă cu nevoia de putere) și, în consecință o atitudine expansivă și îndrăzneață. Așadar, iată o deosebire fundamentală între estici și vestici... 
 Istoria lumii a început să aibă înțelesuri suplimentare în lumina gândurilor ăstora. Mie mi-e destul de clar că în istorie încurajarea dezvoltării cu precădere a unui astfel de tip de personalitate (sau ale anumitor laturi ale personalității) este cât se poate de reală și de eficientă, că societățile alcătuite astfel au fost în genere mai dornice de afirmare și mai competitive, că sunt mai puțin capabile să înțeleagă alte culturi și modele culturale și de ce și acestea sunt valoroase, că expansivitatea și insensibilitatea s-au putut transforma foarte ușor în expansionism, brutalitate și dorința de a impune propriul model cultural. Desigur, au fost și sunt și popoarele orientale agresive și/sau expansive însă nu în stilul și în halul celor din Vest. Exploratori, conquistadori, colonialism, eroi civilizatori, imperii, imperialism, mercantilism, industrializare, capitalism, modernizare, naționalism, iar mult colonialism și imperialism, iar eroi civilizatori, cursa înarmărilor, războaie mondiale, totalitarism, nazism, holocaust. Și altele. Pe cealaltă parte, drept răspuns la capitalism al unora cu vise de putere mai mari decât cele de echitate, egalitate și echilibru, comunism. Care, în loc să fie o desființare a "luptei de clasă", devine în cele mai urâte forme o formă de democid. Sigur, clar, au și esticii păcatele lor, destule...
Mă supără foarte tare, pe lângă altele, formele subtile de agresiune și agresivitate, agresiunile culturale și cucerirea culturală. Când vrei să faci lumea asta a ta fără să faci măcel e suficient de cele mai multe ori să-l faci pe celălalt să fie la fel ca tine, să-l faci să-și deschidă porțile către tine și mesajele tale, să te prezinți cât mai frumos, să-l faci să te admire și să vrea să devină ca tine. Apoi poți să-l și ajuți să devină fix ca tine și împreună să fiți mai puternici și să cuceriți...o bucată mai mare din piață. Si din viața oamenilor. 
Să revin la personalitate... E de-ajuns să vă amintiți ce vi și ni se comunică mereu ca fiind personalitatea ideală. Omul "self-assured", "outgoing" și puternic ce ni se prezintă drept model atât de des devine încet-încet idealul comun al tuturor. De unde vine acest ideal? Din Vest, pe o cale sau alta, corespunzând unui model cultural modern-occidental (fiindcă, undeva-cândva, modernitatea a devenit sinonimă cu occidentul, sau occidentalitatea, dacă există așa un cuvânt). Haidem să fim moderni, să credem în mai mult, mai repede, în progres, în modernizare. Vestul eroilor civilizatori, progres-modernizare-dezvoltare. Schimbare-schimbare-schimbare, trebuie să devenim alții, nu contează ce pierdem pe drum. Nu ne disprețuim noi poporul și istoria fiindcă nu am avut aproape niciodată vreo aroganță și mai ales una expansionistă? Nu admirăm realizările magnifice ale omului Vestic și nu ne dorim să pășim și noi cu aceeași atitudine? Nu am vrut noi (și probabil că am și reușit) să dăm uitării și să vârâm sub preș (după ce a fost făcut praf) felul de a fi al acestui popor și toată cultura noastră tradițională (și omul caracteristic acestuia) fiindcă trebuia să devenim moderni, trebuia să devenim precum măreții occidentali? Modernizare-occidentalizare, asta este poezia pe care trebuie să o știm cu toții. Trebuie să se nască omul nou, omul scăldat în cultura occidentală, omul ce dobândește felul occidental de a fi. Sunt absolut sigură că, de fapt, supunerea noastră față de un astfel de model e un mod in care suntem cuceriți pur și simplu de expansivul, dornicul de putere și de afirmare, prea sigurul pe sine Occident. 
Așa că, brusc, înțeleg mult mai bine de ce mă atrag cu mai mare putere filmele si romanele orientale - rusești, din orientul mijlociu, chinezești, japoneze. Ceva din mine se regăsește în ele mereu. Regretul meu cel mare este însă acela că despre noi înșine, despre rădăcinile noastre, nu știm mai nimic și nu ni se spune mai nimic. Suntem cuceriți și ne transformăm.
Pentru a înțelege diferența foarte mare între expansionismul brut al Vestului și modul în care Estul (cel chinez în mod special) poate fi combativ vă recomand un film - se numește Ip Man 2 (partea aceasta, a doua, poate fi văzută independent de prima fără nicio problemă). Este un film foarte grăitor.
Sigur, modernitatea are și atâtea lucruri bune. Dar eu sunt omul lui "lasă-mă în pace". Nu-mi place să mi se vâre pe gât lucruri, felul de-a fi al altuia, îmi plac oamenii care-și văd de treaba lor și nu-i agresează pe alții și-i lasa sa fie ei înșiși. Sunt o persoană tot mai atrasă și mai fermecată de cultura veche românească, cea a oamenilor simpli dar atât de înțelepți în atât de multe laturi ale vieții lor - și în apărarea ei vreau să vorbesc și să scriu lumii.