Prea mult zgomot

Mi-e mintea așa neliniștită și plină și tulbure. Prea multe gânduri, prea multe întrebări, prea multe posibilități, prea multe potențiale răspunsuri, prea multe cuvinte, mult, mult, mult prea multe din toate. Un proces nesfârșit. Aș vrea să mă pot opri și să-mi golesc mintea de toate și să mă odihnesc. De câte ori nu mi-am mai dorit asta...
Câți oameni nu or fi ca mine? Nu sunt toți așa oare? Îi privești și nu ai idee ce e în ei de fapt, câte gânduri, câte dialoguri, câte monologuri, cât zgomot interior, câtă gălăgie. Umblăm prin lume în aparentă tăcere și înauntru clocotim de gânduri, gălăgie, o orchestră întreagă, instrumente dezacordate, dirijorul absent. Așa umblu eu, cel puțin. De-atâtea ori imi doresc liniște, liniște interioară, putină odihnă. Și nu o găsesc sau o găsesc așa de rar. Caut să fac măcar ordine în haos, muzică nu zgomot, nici asta nu reușesc adesea. De cele mai multe ori nu îmi găsesc liniștea până nu epuizez de îmi pus în scris, într-o formă sau alta, gândurile.

Aș fi vrut să scriu aici câte ceva din ce-am mai citit în ultima vreme despre intuiție și despre modul în care pare-se că funcționez. Mi-am tulburat și înnebunit însă mintea azi într-un roi haotic de gânduri și nu știu în ce măsură o să reușesc să scriu aici ce voiam să scriu. Cred că cea mai bună și concisă descriere a modului dominant în care funcționez ar fi asta. Citesc, spre exemplu, lucruri disparate pe un subiect, adun diverse date, le las să dospească undeva în mine și-apoi mi se năzăresc viziuni de ansamblu, idei unificatoare, planuri, scheme, structuri, legături, modele. Am obsesia întregului, în care totul trebuie să se lege cumva, să-și afle locul potrivit. Când scriu pe aici și nu numai, mi se năzăresc imagini, mi se năzăresc metafore, simboluri, totul curge de undeva fără să fac vreun mare efort pentru asta. M-am învățat de-o vreme să intru într-o stare, o caut tot mai des, îmi execut ritualul, deschid o ușă, aflu o încăpere, mi se descoperă încet interiorul ei și-l descriu - atât. E o stare bună, creativă, entuziasmantă, captivantă și eliberatoare cumva, în același timp. Am apoi parte de puțină liniște.
Ar fi prea multe de zis. Mult prea multe. Vreau puțină liniște, se lasă puțină liniște în mine, mă duc să mă culc.

Mai nimic

E târziu și trebuie să mă culc dar mi-e dor să scriu ceva și habar nu am ce.
Măcar câteva rânduri.

Vine toamna și-mi plac ploile, îmi place răcoarea, îmi place să mă ascund sub pături și haine.
Îmi place aerul răcoros și umed, îmi plac zilele noroase, îmi plac și cele pline de lumină, lumina de toamnă printre frunze, nemaipomenit de frumoasă, apoi frunzele toate.
Aș vrea sa am rochii și fuste de toamnă, nu prea am, nu prea găsesc ceva ce să-mi placă.
Mi-aș dori o ceașcă de ceai din porțelan, una din cele rotunjoare cu gura largă, să beau din ea ceai de tei, parfumat și tare, câte un ceainic plin, așteptând să visez.
Mi-ar plăcea să scriu scrisori cu stiloul, încet, pe hârtie, în zile liniștite, să mă ridic din când în când să mă uit pe fereastră, să mă bucur de lumină si de aer.
Mi-ar plăcea să am energie și liniște cât să pot să fiu harnică, realmente harnică. 
Nu mai știu.
Atât.