Se afișează postările cu eticheta scriitor in devenire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scriitor in devenire. Afișați toate postările

miercuri, 26 noiembrie 2014

Sârma

Săptămâna trecută stăteam în bucătărie aşteptând să fiarbă apa pentru un ceai când mi s-au năzărit o femeie şi câteva lucruri despre ea. Nu am mai avut de atunci încoace starea necesară ca să scriu şi s-o descriu dar acum o am - şi am nevoie să scriu aici, iar.



Sunt o croitoreasă înaltă cu un trup foarte subţire şi firav, cu mâini osoase şi degete lungi, îmi petrec zilele şi nopţile într-o odaie mică şi destul de rece, cosând la maşină haine pentru alţii. Stau pe scaunul meu destul de tare cea mai parte a zilei, pierdută în ceea ce fac. Nu cunosc pe nimeni în oraşul în care m-am mutat de vreo trei ani şi nici nu-mi doresc să o fac. Cu clienţii mei abia dacă schimb două vorbe. Le-arăt clar că nu sunt interesată de ei, de nimic. Nu vreau mai nimic si pe nimeni. Uneori am mintea tulbure, alteori limpede, uneori cos cu mintea goală, alteori sunt cuprinsă de un iureş interior greu de descris. Mă privesc în oglindă şi mă văd trasă la faţă şi sobră, inexpresivă. Îmi place sunetul ritmic al maşinii de cusut, îmi plac texturile materialelor pe care le cos, culorile lor, mirosul de ulei şi metal al maşinii. Acul urcând şi coborând, mai încet, mai repede, pedala pe care piciorul meu o cunoaşte atât de bine. Mănânc foarte puţin. Beau apă şi ceaiuri foarte multe, citesc ziare. În rest, în puţinul timp liber rămas, îmi place să mă plimb. Nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni. Ies pe stradă şi mă tem adesea să nu cad, mă tem de atingerile străinilor în locurile aglomerate, îmi simt trupul uscat şi uşor, uşor de doborât. Nu-mi plac zilele ploioase, nici cele în care bate vântul puternic. Cele din urmă mai ales. Îmi imaginez atunci că sunt parte a unui număr de circ, un acrobat în costum strâns pe corpul prelung şi foarte slab cu faţa pictată precum un clovn, un zâmbet larg, nenatural, ochi mari pictaţi, ochi goi, un acrobat mergând pe o sârmă, balansându-se. Temându-se să nu cadă. Mă cuprinde frigul şi spaima. Îmi bate inima foarte tare şi trebuie să mă opresc undeva, să respir adânc si încet, până mă mai liniştesc.
Într-o noapte am ieşit să mă plimb, era o noapte răcoroasă şi liniştită. Priveam blocurile şi luminile ferestrelor şi rememoram texturi, figuri din trecut şi senzaţii diverse. Nu eram atentă în jur. Cineva m-a atins uşor pe umăr. Am tresărit înspăimântată. Mi-am strâns paltonul gri din lână buclată în mâini, mi le-am încleştat în textura lui, încercând să nu cad. Nu am apucat să văd cine m-a atins înainte să îi aud vocea, o voce calmă de bărbat.
- Domnişoară, aveţi un foc?
- Nu am, i-am zis, şi m-am întors să-l văd totuşi, cu inima bătându-mi tot mai tare.
- V-am speriat? m-a întrebat cu calm.
Nu am putut să îi răspund. L-am privit înfiorată, fără să mai pot spune nimic. Am început să ameţesc. Am făcut câţiva paşi spre un zid, ca să mă sprijin. N-aveam putere destulă cât să plec sau să fug.
M-a privit lung, îngrijorat. Un bărbat îmbrăcat bine, cu un palton de modă veche şi pălărie, elegant. S-a îndreptat spre mine, emoţia cea groaznică mi-a cuprins tot trupul. Nu ştiu ce-a văzut în mine dar s-a oprit.
- Pot să vă însoţesc până acasă? Nu...îmi pare rău, nu vă vreau răul, voiam doar un foc, pentru o ţigară. Îmi fac doar griji.
Nu am putut să spun nimic, am rămas sprijinită de zid, aşteptând să-mi revin puţin ca să pot pleca mai departe. Nu a plecat nici el, a rămas în faţa mea, privindu-mă. Am stat aşa o vreme, câteva minute care mi-au părut foarte lungi, eu privindu-l, el privindu-mă.
Am reuşit după o vreme să mă mişc, mi-a trecut puţin ameţeala, spaima. Mi-am strâns paltonul în jurul corpului.
- Sunt un acrobat pe o sârmă, i-am zis, mirându-mă singură de ce-am rostit. Sub mine însă, ştiţi, nu e nici aer, nici pământul, e o mare neagră şi rece.
- Curios, mi-a zis. E un vis, un vis doar, un vis şi atât.
- Eu sunt însă cât se poate de reală, sunt subţire şi uşoară şi viaţa pe o sârmă e copleşitoare.
Simţeam că începe să mă doară tot trupul.
- Daţi-mi voie să vă conduc totuşi.
Am încuviinţat din cap, nu mai puteam să rostesc niciun cuvânt. A mers pe lângă mine. Ne-am oprit în faţa blocului. Mi-era frig şi ştiam că urmează să mă zvârcolesc de durere câteva ore. M-a atins pe umăr iar, privindu-mă cald.
- La revedere, mi-a zis. Şi a plecat.
La revedere, am gândit, fără să i-o mai pot spune, copleşită de durere.


duminică, 9 noiembrie 2014

Așa de cald

Am refăcut, modificat în mare parte ceea ce-am scris as'noapte. Poate o fi puțin mai reușită acum. Poate nu o mai şterg. Poate...




Era o zi de noiembrie, mă plimbam prin cartierul meu vechi, cu casele lui mici, de la începutul secolului trecut. Strada era pustie deși nu se înserase încă și ascultam cu plăcere zgomotul propriilor pași, priveam aburul răsuflării mele în aerul așa de rece, tăios. "E aproape iarnă", mi-am zis, " a venit frigul mai repede decât în alți ani, aerul miroase a ninsoare și lumina e ciudată, atât de ciudată". Mi-am amintit apoi cum, pe când eram mică, mergeam într-o noapte friguroasă de iarnă într-o vizită cu mama și tata, tata mă ducea în cârcă parcă, "tata e un balaur, scoate fum", parcă așa am zis, "și eu, și eu sunt" am zis văzând aburii proprii - și ne-am amuzat cu toții. Orașul meu nordic, îndepărtat, aerul lui rece, oamenii mergând alene, fără grabă, pe străzi, pădurea de conifere, parcul...M-am pierdut printre amintiri, printre gânduri, am pierdut șirul pașilor. 
- Cum de ești aici? m-a întrebat subit. Te tot văd pe aici, e ciudat, a zis. 
- Mă tot vezi? am întrebat și m-am oprit să îl privesc. Nu știu de unde a apărut, nu am observat nici când, nici cum, nici de unde. Un bărbat înalt, cu mustață, ochi mari și rotunzi, de-o culoare ciudată, deschisă, ștearsă. Înalt și slab, cu un palton, cu fular, cu pălărie. Ba chiar și cu un baston, deși tânăr încă. Părea că strălucește cumva, luminat de o emoție dogoritoare pe dinăuntru.
- Eu...Eu, am continuat, nu te-am mai întâlnit până acum, deși rătăcesc pe aici de ceva vreme, în fiecare zi. Ca să răspund, nu știu nici eu precis, umblu. E curios, curios că nu ne-am mai întâlnit. Tu de ce ești aici? l-am întrebat și m-am mirat de familiaritatea cu care ne vorbeam.
- Te cunosc, știi, te cunosc, te cunosc de multă vreme, așa îmi pare, mi-a zis cu entuziasm.
Am zâmbit. 
- Sigur, a continuat, sunt vechiul tău prieten, mă mir că m-ai uitat, mă mir că nu m-ai mai văzut, de asemenea.
Am tresărit. Îi cunoșteam vocea, într-adevăr, o mai auzisem, ca prin vis mi-o aminteam, apoi ceva din privire... Era însă atât de slab. Și, într-o clipă, când întreg chipul i s-a liniștit brusc, am văzut în el omul de odinioară. 
- Ce lucru curios că nu ne-am mai întâlnit până acum, am zis. Dar te cunosc, sigur că da, te recunosc. Îmi pare rău, nu știu cum de nu te-am obervat până acum niciodată. Drag prieten, dă-mi voie...dă-mi voie să te invit undeva. Vino cu mine, am un loc pe aici pe aproape, o odaie, acolo am un samovar, o să bem ceai și-o să depănăm amintiri și-o să ne lămurim, cum de nu te-am recunoscut și cum de ne-am întâlnit tocmai aici, tocmai azi. Și nu doar asta, sigur că da, nu doar asta.
- Bine, sunt de acord.
Am plecat atunci spre odaia mea modestă din strada Mânăstirii numărul 14, acolo îmi duc existența solitară zi de zi. Am tăcut amândoi aproape tot drumul până acolo. Aproape.
- Dragul meu, spune-mi, te rog, ceva.
- De ce să spun, e nevoie?
- Nu, doar așa, ca să te aud, vreau să te aud.
A zâmbit dar nu a mai spus nimic. Am zâmbit și eu, amintindu-mi alte zile. Am mers mai departe. Cerul era roșu, un apus rar, lumina tot mai slabă, am mers pe câteva străzi vechi și am admirat împreună, în tăcere, pereții decolorați, scorojiți, ferestrele cu perdele prăfuite, copacii înalți.
- Aici locuiesc.
Am deschis poarta grea din fier forjat. Spre fundul curții lungi era intrarea în casa lungă, tip vagon. Unul din vecinii mei spărgea lemne în curte, un om negricios și masiv, în haine albastre de muncitor, cu o căciulă neagră pe cap. M-am uitat prelung la el, le spărgea cu un târnăcop. 
- Bună ziua! am spus încetișor.
- Bună ziua, nu vă uitați așa, merge chiar mai bine decât cu toporul, îmi spuse vecinul meu și zâmbi arătându-și dinții foarte mari, galbeni.  
Am intrat în casă, miroasea a umezeală și a mucegai.
- Îmi cer scuze, proprietăreasa e o bătrână mică și uscățivă si neputincioasă, cu cele câteva ruble pe care le câștigă de la chiriași și cu puterile ei mici, puține, știi, nu poate mai mult. Podelele scârțâie îngrozitor, pereții sunt plini de igrasie, mucegaiuri, ferestrele sunt murdare de abia mai pătrunde lumina prin ele și tocurile roase de cari. Noroc de sobe...avem niște sobe, ceva strașnic! Îmi place foarte mult aici, totuși, în casa asta atât de veche. Dar să nu te plictisesc, să nu...eu locuiesc la etaj, e ultima odaie pe dreapta, e destul de mare și luminoasă, o să vezi, e bine înăuntru.
- Ruble zici?
- Ruble, ce altceva ar putea să câștige o asemenea proprietăreasă, nu? Într-așa o casă, sigur că da, ruble.
- Desigur. Prea bine.
Am urcat cu grijă pe scările în spirală și, deși urcam, se făcea tot mai întuneric. Lemnul lor vechi trosnea grozav, vioi, violent. M-am întrebat cum le pot răbda ceilalți chiriași, cei de la parter. Nu eram stânjenită - în schimb totul avea un aer tainic, solemn.
- Mi-am adus aminte un vechi vers, drag prieten, spune așa "caută nadirul, sudul, cercul, acolo sunt zorii", un vers ciudat, ermetic.
- Într-adevăr.
- Îl leg de întunericul de pe trepte, nu știu de ce.
- Curios.
Am străbătut tot culoarul, numărându-mi pașii pe podeaua abia luminată în ultimele minute ale zilei. Pașii doisprezece, ușile șapte, după ele camere mici, înghesuite, cu câte o fereastră. Am intrat în odaia mea și era rece înăuntru, atât de rece. Am atârnat paltoanele și fularele noastre și pălăria lui în cuier. L-am poftit să se așeze în fotoliu, un fotoliu mare acoperit cu o pătură groasă, albastră, în care mă înfășor în fiecare noapte.
- O să pun samovarul, să fierbem apa pentru ceai. Ar trebui să fac și focul în sobă.
- Ar fi atât de bine. Dă-mi voie să te ajut.
- Prea bine.
Am făcut focul împreună și i-am privit mâinile mari, mi le-am amintit. S-a așezat înapoi în fotoliu lui, eu mi-am tras un scaun și m-am așezat în fața lui, a scos din buzunar o pipă. A căutat agitat chibriturile prin buzunare. A ridicat privirea spre mine, s-a oprit și m-a întrebat:
- Pot să?...
- Sigur. Mai țin minte, parcă și altă dată, altundeva, fumai.
- Așa este, așa-i. E un obicei la care nu pot renunța.
- Și totuși...
- Ai rămas aceeași. În seara asta, în seara asta cred că avem nume rusești, nu-i așa?
- Trebuie să avem.
Am rămas apoi o vreme în tăcere, privindu-ne. 
- Anastasia Filipovna, Nastasia Filipovna, fierbe apa în samovar. Aș vrea două cuburi de zahăr. Nastea...
Glasul lui, altfel grav, sobru, se îmblânzi, îndulci brusc. Se înduioșase și strălucea iar, străbătut de emoții.
I-am pregătit ceaiul. I-am întins ceașca frumoasă, albastră, pe care o păstrez în mod obișnuit într-un dulap mic cu vitrină, în așteptarea musafirilor.
- Egor Ivanov, poftim ceașa dumitale. Te așteaptă de atât de mult timp.
- Mulțmesc, Anastasia Ivanovna.
- Cu drag, Ivan Ivanâci.
- Mașa mea, Mașenka!
- Andrei Efimîci...
- Ekaterina Ivanovna!
- Makar Devușkin, blând, bun și sărman. Makar Devușkin...Egor Ivanovici, Evgheni Dimitrov, Ivan Ilici!
Am zâmbit amândoi și am tăcut. Mi-am turnat și eu o ceașcă de ceai. S-a lăsat întunericul, am aprins o lampă pe masa de lângă fereastră. M-am așezat înapoi pe scaunul meu și am început să îl privesc, în tăcere. Slăbise atât de mult. Și urmele unei tristeți adânci, altădată invizibile, îi brăzdau acum fața, linii adânci pe frunte, pe obraji, avea cearcăne și-apoi ceva din forma ochilor...O vreme privi în pământ sorbind din când în când din ceașca lui. Ridică apoi ochii și-i căută pe ai mei. Începu să vorbească.
- Îmi amintesc scrisorile tale, știi, scrisul drept, literele nici prea mari nici prea mici, ovale, grosimea literelor scrise mereu cu același stilou, cerneala albastră, patimile, efuziunile, argumentele, poeziile adunate de ici de colo, poeziile tale, impresiile și toate gândurile și plicurile groase, timbrele. Nimeni nu mi-a mai scris așa, Nastea, nimeni, spuse, și-i vocea lui gravă se înmuie din nou și tremură puțin. Probabil...de aceea nici nu te-am uitat, te-am recunoscut în orașul ăsta ciudat, pe sțrăzile încurcate, pe care umblu zilnic, umblu ca un bezmetic.
- Ivan Ivanâci, eu una îmi amintesc mai ales de ochii tăi în timp ce îmi spuneai o poveste. Îmi amintesc poveștile tale, Ivan Ivanâci, de parcă ar fi fost ieri, de parcă aș fi fost cu tine în ele.
- Poate că ai și fost.
- Ei, eu știu? Nu știu, totul e prea ciudat. Mai țin minte, de asemenea, plimbările noastre nocturne, așa de multe și așa de frumoase, îmi arătai orașul atunci, uneori te țineam de braț, îmi permiteai...Îmi strângeai ambele mâini în mâinile tale, de fiecare dată, la despărțire.
- Așa e. Îți plăcea să îmi depăn amintirile, mai ales.
- Mai ales. Și-apoi îmi arătai atât de multe. Ivan Ivanâci, Makar Devușkin, afară cred că s-a întunecat.
- E vremea tocmai potrivită.
- Tocmai potrivită, așa e.
Se ridică atunci din fotoliu, se îndreptă spre fereastra mea, fereastra mea sudică.
- Nastea, afară pare să fie atât de frig în seara asta, totuși.
- Așa pare, așa pare și de aici. S-a încălzit însă la noi, înăuntru. Spune-mi însă, spune-mi, ce căutai atunci când ne-am găsit?
-Nu știu nici eu, Anastasia Filipovna, mi-ar fi foarte greu să îți spun. Poate te căutam pe tine.
- N-aș vrea să devenim prea sentimentali. Deja...deja suntem. Și exaltarea...
- De ce nu? Doar suntem ruși azi, e în firea noastră, nu-i așa? Să fim exaltați, prea sentimentali...
- Așa e dar...nu vreau. Deși eu...știi prea bine doar, tocmai eu! Makar Devușkin, prieten drag, văd că îți termini ceaiul, spune-mi, să îți mai torn o ceașcă?
- Sigur, una nu e niciodată de-ajuns.
M-am ridicat, i-am turnat încă o ceașcă de ceai. Mi-a căutat din nou privirea.
- Vezi tu, Ivan Ivanâci, eu duc aici în cameră o viață foarte modestă și solitară, în fiecare zi, cos batiste, le brodez, mă consolează doar ceaiul, apusurile și aerul curat, poate de-asta ies, știi, umblu, umblu și caut, nu mai știu nici eu... Uneori, uneori ajung așa de departe, deschid atunci ochii mai bine și îmi dau seama că nu știu unde sunt, nu mai cunosc străzile, sunt un om pierdut și singur, drag prieten. M-am retras, sunt un om foarte retras. Ivan Ivanâci, sigur că îmi amintesc plimbările cu tine, te întrebam atunci atât de multe și te lăsam să vorbești, să îmi spui, toate răspunsurile tale, poveștile, le așteptam. Poate că te aștept și acum în fiecare noapte, să te privesc și să îmi spui, să îmi spui orice, să ne sfătuim și să faci focul în sobă, să îți servesc un ceai și să te privesc în timp ce cos.
- Anastasia Ivanovna, eu sunt în seara asta foarte sentimental, poate că nu-mi șade bine dar...Spune-mi, te rog, ce ai mai făcut, ce ai mai făcut în toți anii ăștia, afară de cele ce mi le-ai spus?
- Nu știu, Makar Devușkin, Ivan Ivanâci al meu, totul e neclar. Nu mai știu, ce mai contează? Spune-mi tu, însă, mai bine.
- Ce anume? Ce am mai făcut, unde am mai fost? E o poveste lungă și neinteresantă. Sunt un biet funcționar, desigur, ce altceva aș putea eu să fiu? Sunt un copist, cu un venit atât de modest, locuind în odăițe foarte mici, tot mai mici, scriind poeme ermetice noaptea la lumina unui opaiț, pentru mine, atât. Am pierdut atât de multe nopți împreună cu alți mici funcționari, oameni modeșți si harnici, unii cu soții, case și copii, oameni cu un rost, lipsind totuși nopțile de acasă, rătăciți împreună cu mine. Suntem niște vicioși, cu toții. Din venitul meu modest nu am agonisit mai nimic, Anastasia Devușkina, am risipit tot ce-am putut în nopțile mele pierdute, convins că o să fiu singur până la sfârșitul vieții, un om fără rost. Nu mi-am plâns niciodată de milă însă, așa îmi doresc să fiu.
- Am înțeles. Bătrânul și vechiul meu prieten, noaptea e lungă, vom bea mult ceai.
- E o plăcere, întotdeauna. E ceva aici, apoi, căldura cred sau poate fotoliul sau poate lampa micuță de pe masă, de lângă geam, luminându-ne slab... Nu știu, Nastea, nu mă simt tocmai obișnuit în noaptea asta.
- Am putea să ieșim, să ieșim precum altă dată, să colindăm, o să fiu bucuroasă să îți aud vocea, o să îmi spui poate "Nastea, Nastea, ai văzut omul de colo? Ai văzut ce ochi are? Ai văzut cât e de gras? Ce manta poartă, ce importanță își dă?". "Nu am văzut, Ivan Ivanâci, nu eram atentă, îmi pare rău." O să te miri, ca de obicei, o să mergem mai departe însă. Haide să mergem, o să fiu bucuroasă de compania ta.
- Dar e atât de târziu si de frig.
- Rămâi atunci aici în noaptea asta, o să îți aștern toate cele trebuincioase în patul meu, o să fie cald. Eu o să adorm în fotoliu, nu ar fi prima dată, știi, chiar nu ar fi. O să mai lucrez poate, o să îți veghez somnul o vreme, n-o să mai fiu singură și-o să fie așa de cald.
- Așa de cald.
- Sigur, sigur. Totul e bine, cum nu se poate mai bine așa. Am și ceva de mâncare, câteva blinele, reci, e drept, unt, puțin unt...Mi-a fost poftă. Sigur. Makar Devușkin...
Nu am apucat să îmi termin ideea însă. S-a ridicat.
- Nastea, eu trebuie să plec totuși. 
- Cum, iar, iarăși? l-am întrebat eu speriată.
- Nu te teme, o să mă întorc, sigur că o să mă întorc, la un moment dat.
Mi-am lăsat și eu privirea în jos, spre pământ. El se posomorî.
- Ivan Ivanâci, eu voi fi aici și mâine. Mergi, mergi cu bine, o să mă găsești tot aici sau cine știe...
Se lumină preț de o clipă - apoi redeveni posomorât.
- Nu mai ești sentimental, Ivan Ivanâci.
- Îmi pare rău Anastasia Ivanovna, trebuie însă neapărat să plec.
I-am căutat privirea, și-o feri însă. L-am condus până la ușă.
- Mulțumesc, mi-a spus, fără să mă mai privească, cu căldură însă.
- Multumesc, am spus și eu.
Mi-am reluat locul în fotoliu. Într-un târziu, am adormit.
Nu ne-am mai văzut de atunci.


miercuri, 5 noiembrie 2014

Discotecă

Habar nu am despre ce să scriu, mi se întâmplă tot mai des și e așa de pustie viața fără inspirație, dezamăgitor, deși sunt bine dispusă în seara asta, am o poftă mare însă să scriu, sunt cam bine dispusă nici nu știu de ce, de ce să mă gândesc la asta?, nu am chef. M-a apucat o poftă să dansez dar nu am nici cum, nici unde, e destul de tristă viața mea din punctul ăsta de vedere.
Dacă aș avea de ales - și am, chiar am - aș scrie doar povești siropoase, povești cum îmi plac mie, îmi plac atât de mult, le caut prin tot ce citesc, le trăiesc, le devorez cu poftă.


Sunt o domnișoară singură și foarte glumeață, cu un simt al umorului cam sălbatic, râd adesea în hohote, cu și fără motiv, îmi petrec trei nopți pe săptămână într-o discotecă, o discotecă sătească într-un hambar vechi din lemn, cu câteva mese și un bar în fundul sălii lungi, un frigider cu vitrină mare, cu sucuri și bere, trei ventilatoare atârnate din tavan, ce nu funcționează decât în toiul verii, o combină cu boxe mari, două becuri slabe de tot vopsite în roșu și aprinse în colțuri opuse și îndepărtate - și un stroboscop în mijloc. Sala e plină cu tineri gustând cu nesaț din plăcerile puțin variate ale anilor puțini rămași înainte de căsătorie, cine din satul meu mai vine la discotecă fiind căsătorit?, așa ceva nu se face. Port bulgi prea mulați și bluze cu paiete și puțin prea scurte și pantofi cu tocuri de zece centimetri și nu sunt o femeie zdravănă de un metru șaptezeci și doi, nu, ci o domnișoară de maxim unu șaizeci și unu în haine strâmte și elastice, cu șolduri și pulpe pline, mâini mici, ochi mari și albaștri și părul lung și vopsit brunet. Prind ritmul rapid și gust și sorb din priviri domnișori, dar ușuratică nu sunt, nu - și râd, râd atât de mult, în hohote, și asta pare să le placă. Stroboscopul strălucind, pâlpâind spasmodic, miros aspru de sudoare, fum de țigară și puțin aer rece, din când în când. Când ni se termină CD-urile dăm drumul și la radio. Unii din noi șed plictisiți pe margine, stau de vorbă, glumesc, majoritatea însă caută să intre în starea lor obișnuită, sângele lor pulsând cald și pofta mare și simplă de viață, mâini mișcându-se prin aer și șolduri mișcate bine sau ridicol, palme atingând ușor sau nedelicat și aspru trupuri străine și calde și puțin umede, agitație, zâmbete și ochi închiși și suflete și trupuri căutându-se prin mulțime.
- A, Elena, dansezi azi cu mine?
- Sigur, aș zice.
Nopțile mele sunt lungi și pline. Fumez cu poftă, din păcate, beau maxim trei pahare de tărie și în zori plec spre casă singură sau însoțită, lipsită de chef de vorbă însă. Casele sunt întunecate și câinii sunt leneși, ulițele sunt pietruite doar și mi-e greu să pășesc pe tocuri și lipesc geaca mai bine de mine, să îmi țină mai bine cald. Cel ce mă însoțește azi stă trei case mai la vale de mine, e înalt și bine făcut și e nebărbierit azi și are niște ochi mari și blânzi cu care mă privește întotdeauna nesătul când crede că nu-l văd, cu poftă și cu spaimă în același timp. Toată seara ne-am privit unul pe celălălt, din când în când ne-am oferit unul altuia priviri zâmbitoare, fără niciun subînțeles, aș zice eu, doar așa, de bucurie. Am dansat și cu el. Păstrăm o distanță mică între noi, nu vorbim, mă privește din când în când, mă prefac că nu observ.  
- Pot să te țin de mână, Ileano?
Ce dorință ciudată. Protestez.
- De când sunt eu Ileana? Nu-mi place să îmi spui așa.
Dar îi dau mâna. Are o mână mare și caldă și umedă, are emoții. Nu-i nimic, e bine, mă gândesc, dar nu i-o spun. Ne oprim în fața porții mele. 
- Ești cam beat, îi spun uitându-mă mai bine la el, simțindu-i mirosul. Îmi vine să râd, nu știu nici eu de ce - dar mă abțin.
- Așa e. 
Îmi ia mâinile în mâinile lui și le trage ușurel spre el, mă trage spre el. 
- Nu vreau, îi spun.
- Bine, îmi spune cu dezamăgire. 
Îi mângâi ușor un braț, nu ajung până la umerii lui - și îl las să plece, rămân putin și îl privesc, pașii lui mari, umerii plecaţi.
Curtea e goală, în casă camera mea e caldă, a făcut mama focul în sobă pentru mine, miroase un pic a fum și mă lipesc puțin de teracota fierbinte. Mă înfior.

marți, 28 octombrie 2014

Iarnă

Mi-e dor să scriu, să scriu scriu ceva, o poveste în mod ideal, proastă, bună, oricum, nu știu despre ce, nu am nici cea mai vagă idee. Nu știu de unde să încep, de asta ține totul.
Am realizat după ultimele nu mai știu câte luni că scrisul e o parte foarte importantă din mine. Știam asta de multă vreme însă uitasem sau nu realizasem în ce măsură poate fi pentru mine scrisul o plăcere, o pasiune, o formă ciudată de terapie. Îmi place să scriu de când mă știu, uneori mai mult, alteori mai puțin, e forma în care mă exprim cel mai bine și nu știu cine aș fi fără putința de a scrie. Am nevoie sa scriu. E una din puținele mele certitudini momentan - am nevoie sa scriu si scriu cu pasiune. Unii ar spune că mă și pricep. Ce o să reușesc să fac din lucrul ăsta nu știu - la cum mă știu, probabil nimic.
Să devin scriitoare mă bat gânduri de foarte multă vreme, de când eram mică. Am considerat însă, întotdeauna, că literatură n-o să pot scrie prea curând sau niciodată, pentru că sunt prea închisă în mine, privesc mai mult înauntru de obicei, nu observ nimic în jur, nu am cine știe ce memorie și nu mă pricep deloc la descrieri, nu am în mine ceea ce mi-ar fi necesar ca să adun din lume cărămizile cu care să pot să construiesc alte lumi și, mai ales, alți oameni. La urma urmei, nu știu dacă o să ma pricep vreodată - dar nu mai contează, scriu, scriu cu pasiune și am nevoie să scriu.
Dar nu am starea necesară pentru vreo poveste în seara asta. Îmi lipsește inspirația, îmi lipsește energia, deschiderea față de mine însămi, tensiunea nervoasă, ritmul. 
Nu mai am chef de mai nimic. M-am săturat și de scris explicații inutile aici.


Sunt plictisită și neinspirată, monșer.


Și totuși, iată în mine ceva.



Birjar, du-mă în prima crâșmă, acolo cântă o artistă de modă veche, are o voce gravă și puternică, îmi vibrează pieptul și trupul tot și mi se face pielea de găină când o aud. "Sunt un golan mizerabil, doamnă" așa m-am prezentat într-o zi după ce am așteptat-o pe alee două ore, mi-a zâmbit timid, și-a așezat mai bine blana pe umeri și a strâns din buzele foarte roșii, date cu un ruj de-o nuanță absurdă. "Cum aș putea să vă cuceresc?" i-am zis. "Nicicum" a spus cu vocea ei gravă și a plecat mai departe, s-a întors însă și mi-a zâmbit. "Sublim", mi-am zis, și am închis ochii încântat, imaginându-mi cum va fi data viitoare când o să o întâlnesc. Sunt un suflet romantic dar parșiv, un personaj de roman sud-american citit astă iarnă, iarna trecută când umblam bezmetic pe străzi încercând să îmi amintesc cum e să fii viu, sa respiri aer rece, să te miști simplu și energic pe străzile pline. Într-o noapte hăladuiam aiurând pe lângă spitalul de nebuni, "ce ironie!", mi-am spus, "ce ironie!", am văzut câțiva oameni purtând pijamale pe sub paltoane, ducând sacoșe cu covrigi, am plecat mai departe. Îmi amintesc și eu un moment în care am locuit în spital câteva zile, în aer pluteau toate necazurile oamenilor, m-au obosit grozav, m-au pus pe gânduri vreme de niște lungi luni apoi. Zăceam pe o parte în timpul nopților și tot ce îmi doream era să nu mai simt nimic, să mă fac ghem și să uit, să mă scufund în salteaua tare, să îmi fie cald, să dorm somnul cel mai lung din întreaga mea existență, să piară din mine toată jalea difuză, pătrunsă prin osmoză în fiecare celulă. Într-o zi am făcut un duș, eram mult prea soios, m-am lăsat pe podea atunci și am început să plâng, curgea apa pe mine și mă simțeam înecat de jale și am plâns așa pret de vreo jumătate de oră, au venit asistentele și au bătut înnebunite în ușă, "domnule, sper că nu ați făcut vreo nebunie acolo, ieșiți odată, vă rog" a strigat una din ele, mai inimioasă. M-am îndurat de ele într-un târziu și am ieșit aproape gol dar semeț, am primit apoi vreme de trei zile calmante, am dormit dus, visând fabulos, vise lungi, flamboaiante, cu firul epic extrem de complicat, în care eram când eu, când altcineva, când eu, când altcineva, văzându-mă pe mine. În cea de-a treia zi am visat că eram un urs într-o pădure, rătăceam în căutare de mâncare, urma să vină iarna și nu aveam adăpost, nu îmi găseam bârlogul. Apoi am visat că eram Harap-Alb, eram Harap-Alb în căutarea unei fecioare negre, trebuia să o găsesc și să o duc în bârlog, acolo urma să dormim întreaga iarnă, la finalul iernii ea devenea alba și eu redeveneam om - căci eram Harap-Alb urs. În a cincea zi mi-au dat drumul acasă și mi-au spus că nu am leac. "Nu ai decât să cauți singur, noi nu știm ce să îți mai facem", așa mi-au zis. Le-am mulțumit și am plecat posomorât, m-am dus acasă, am făcut un duș, am râs. Am plecat prin oraș, în prima cârciuma am întâlnit-o pe ea, cântăreața gravă, am admirat-o de la distanță până în seara aia dintr-o iarnă, când am îndrăznit să îi vorbesc. "Doamnă dragă" am strigat eu și am fugit după ea, "lăsați-mă să vă conduc acasă, știu orașul ca pe propria mea palmă, sunt un clovn rătăcitor, din loc în loc mă opresc și le ofer trecătorilor un număr intreg." S-a uitat înapoi spre mine și și-a încetinit pasul. Nu mi-a spus nimic, așa că am continuat, tot mai febril. "Doamnă, sunt un caraghios, vă rog să îmi permiteți să vă însoțesc, vă asigur că nu sunt periculos, mi s-a spus, am și hârtii doveditoare, cu ștampilă, cu parafă." A tăcut în continuare, m-am simțit încurajat. "Vă rog să mă credeți, vă aștept de foarte multă vreme, mă emoționați, în fiecare zi aproape vin să vă ascult, vocea dumneavoastră gravă și melodiile triste mă fac să vibrez, tot trupul meu, e extraordinar, mă simt viu, mă simt viu și prind energie, merg apoi 8 kilometri până acasă, indiferent de vreme, fredonez câte un vers, mai închid ochii, vă văd atât de clar...vă spun drept, cred că sunt îndrăgostit și habar nu am cum se procedează în asemenea cazuri. Îmi dau seama că nu vă cunosc și totuși, rujul absurd, vocea gravă, ochii prea mari, degetele prea lungi, cântecele. Mă simt onorat, pur și simplu onorat și copleșit, nu știu ce să mai spun. Mă epuizează să vorbesc atât." Am tăcut și am mai mers alături de ea preț de câteva minute. "Aici locuiesc" a zis într-un final. "Sunteți minunată și eu vreau să fiu galant, dați-mi vă rog voie să vă sărut mâinile." Nu mi-a permis, mi-a întors spatele și a urcat treptele puțin grăbită. Mi-am plecat privirea și capul și umerii - așadar, asta a fost. Merg în fiecare seară să o privesc, îmi răscolește sufletul și măruntaiele. Mă privește, măcar fugar, în fiecare seară, cu blândețe. În ultima vreme, în timp ce zac sfârșit la mine în odaie, purtăm dialoguri imaginare, o întreb și cunoaște toate răspunsurile potrivite. La urma urmei nu îmi trebuie nimic mai mult. "Sunt un om singur și obosit, doamnă. Dumneavoastră doar mă mai faceți să mă mai simt viu. Mă plimb iernile prin oraș, respir aerul rece, îmi place să il simt pătrunzându-mi în corp, nu-mi știe nimeni gândurile, nu-mi știe nici leacul, nu-l știu nici eu, aș vrea însă să dorm și să visez vise flamboaiante cu dumneavoastră. Cu bine doamnă, cu bine pentru această noapte." 

miercuri, 15 octombrie 2014

Un câmp

Cobor nişte trepte în grabă. Sunt un om grăbit, a se înţelege, trebuie să ajung nu ştiu unde, nu ştiu cum. O să îmi dau seama în curând. Fac semne disperate, încerc să opresc un taxi. Trec multe grăbite prin faţa mea, trec autobuze, trec ambulanţe cu sirene, girofare, faruri, zgomot de motoare. Număr maşinile galbene, maşinile roşii, claxoanele, farurile. Unu, doi, unu, doi, unu, doi. Fug imaginile, fug minutele, ascult sunetul bombastic, îl înregistrez. "Ziarul, ziarul, cumpăraţi ziarul de duminică!", trece un băieţaş negricios pe lângă mine. "Fiare vechi, fiare luăm", refrenul odihnitor al oraşului vechi. Nu vreau ziarul, văd imagini din filme cu ziare rotindu-se în căderea lor, titluri mari, ţipătoare, fotografii alb negru, bârfe, zvonuri, analişti politici, fapte bizare, dudui goale, publicitate. Publicitate, domnilor, publicitate.
Paranoia. Omul de peste drum, cel cu ochelarii negri, mă fixează, mă priveşte insistent de dincolo de ei, crede că nu îl văd - dar îl văd. Aş face o întreagă scenă dar mă abţin. Dau din mână disperat, grăbit. Taxiul, taxiul, să vină taxiul, m-am săturat să aştept.
"Domnule, i-aş zice, du-mă departe, departe de tot, în capătul oraşului e un teren părăsit, mă desparte de el un simplu gard, o să îl sar, acolo mă grăbesc să ajung, mă doare capul, înţelegeţi, nu mai suport, nu, nu vreau o aspirină, am nevoie de acel câmp." Am nevoie, se înţelege. Câmpul pustiu, iarba rară, porţiuni golaşe pline de glod, ici colo o baltă, două, trei. Numărătoare.
Păşesc grăbit pe câmpul pustiu. Am câţiva fiori pe spinare - o fi vreun câine pe aici, pândind? O să îmi muşte din carne. O să sângerez, o să mor de tetanos. Pândesc, număr bălţi. Ici colo urme de benzină, urme de ulei de maşină, urme de cauciucuri, cum or fi intrat aici? Aşa o să fie, o ştiu precis.
Noaptea ce a trecut am avut un vis, un vis bizar şi foarte lung, rătăceam o sută de ani printr-un oraş extrem de plictisitor, trecătorii nu aveau feţe, purtau căciuli îmblănite, ruseşti, în locul feţei aveau însă un gol - înăuntru întuneric. Niciun zâmbet, nicio privire, doar trecători fără suflet, umblând domol prin iadul de o sută de ani, cărând sacoşe, ţinând copii de mână. M-a oprit unul la un moment dat, s-a oprit în faţa mea mai precis, nu a spus nimic, bineînţeles, căci nu avea gură, nici ochi, nici nas, nici corzi vocale probabil. Trecătorul întunecat, cu palton şi căciulă îmblănită, mi-a întins o mână. În mână o vrabie moartă. "Nu o vreau", i-am zis politicos. A dat din cap şi a plecat mai departe, încet, abia mişcându-şi picioarele. Părea posomorât, omul întunecat, fără chip. Și eu am plecat mai departe. Cândva m-am trezit, în odaie era aproape întuneric, aproape lumină. "Mă doare rău capul" mi-am zis. Mi-am făcut o cafea neagră şi foarte tare, m-am trântit în fotoliu, sunt un domn cu pijamale din mătase, bat uşor dintr-un picior, ritmul unui cântec auzit nu ştiu unde, la un moment dat.
Aşa sunt zilele mele. Nopţile vii, zilele moarte, ochii înceţoşaţi, confuzi, fascinaţi. O maşină, două maşini, trei, un taxi vă rog. Opreşte unul.
- Liber?
- Păi cum, de-asta am oprit.
- Am înţeles.
Intru, mă aşez înspăimântat pe bancheta din spate.
- Am nevoie să ajung departe, undeva la marginea oraşului, pe strada X, e acolo un câmp pustiu, îngrădit totuşi, e un loc bun, am nevoie să ajung acolo, ştiţi cum să ajungem?
- Cred că ştiu.
Taximetristul e un tip tânăr, cu o barbă abia mijită, brunet, ochii verzi, un tip chipeş, cu ceva succes în amoruri probabil. Pare mulţumit, liniştit.
- Va supără dacă fumez?
- Nicidecum.
- Am avut azi un client, era foarte nervos...Am mulţi clienţi, ştiţi. Cel mai mult îmi plac cei ce au nevoie de un om cu care să stea de vorbă. Aşa aflu cele mai năstruşnice lucruri. Cunosc nişte colţuri foarte murdare ale oraşului, cunosc oameni răi şi oameni soioşi, oameni serioşi, oameni singuri, cunosc şi domnişoare inocente şi domnişoare dedate pierzaniei. Nu-mi plac intelectualii, cu limbajul lor preţios. Am nasul fin şi sunt un tip decent, ştiţi, chiar decent. Păstrez distanţa, deşi ascult. Dar dumneavoastră nu prea vorbiţi.
- Aşa este. Imi văd de gândurile mele.
Privesc pe fereastră, număr semafoarele, secundele, unu, doi, unu, doi, nouăzeci.
- Mă iertaţi dar nu prea sunt vorbăreţ. Aţi remarcat vreodată că totul are un ritm anume, unul sacadat, mecanic, metalic, repetitiv, iute? Oraşul mă tulbură şi mă oboseşte teribil.
Închid ochii, încep să aiurez.
- Dumnevoastră, domnule şofer, sunteţi un om decent, am înţeles. Nu suntem aşa cu toţii, ştiţi, eu, spre exemplu, nu aş putea să spun asta despre mine, ar trebui să îmi cunoaşteţi gândurile - vă daţi seama că glumesc. Aiurez, domnule şofer, aiurez, am obosit şi mă doare capul. Dumnevoastră visaţi?
- Visez, cum să nu.
- Şi ce anume?
- Am avut un vis interesant într-o noapte. Eram într-o casă, eram la parter, vizitam toate odăile şi nu era niciun suflet înauntru. Plecaseră toţi nu ştiu unde. Ştiam însă că cineva e prezent acolo, mă rodea, obsedant, strigam din când în când "e cineva acolo?" - înapoi nu primeam răspuns, bineînţeles, dar tot simţeam o umbră trecându-mi prin spate. Apoi am ieşit afară, cerul era roşu, parcă luase foc. Am mers pe stradă şi era pustie, nu era nimeni, am mers aşa cale lungă. Am ajuns la un gard, dincolo de gard era un câmp, pe câmp era un om, privea într-o baltă, nu ştiu ce vedea acolo, cerul roşu poate. L-am strigat. Am zis "domnule, dumneavoastră sunteţi, de ce sunteţi aici?". Nu a spus nimic însă, s-a întors spre mine şi avea, ştiţi, un gol întunecat în loc de faţă.
- Extraordinar, ce coincidenţă! Opriţi aici pe dreapta, cred că am ajuns. 

joi, 25 septembrie 2014

Vecini

- O ştii pe bătrâna de la 9? A murit.
- Ei, nu mă aşteaptam. Odihnească-se în pace.
- Da. Mai dă-mi o înghiţitură şi mie.
- Poftim.
- Mă simt atât de singur, ştii.
- Nu ştiu ce să îţi zic.
- Ţi-am spus într-o zi, "dacă mor eu întâi, ceea ce e foarte probabil, să mă îngropi discret, fără tam-tam, cortegiu funerar de zece metri, bocitoare". Tot tacâmul, ştii.
- Iar eşti morbid.
- Da, ce să-mi faci.
- Şi a venit multă lume la ea, zici?
- Nu am spus nimic. Nu ştiu. Iţi dai seama, zace acolo fără suflare, uscată şi rece.
- Hai să schimbăm subiectul.
- Cred că o să merg la priveghi.
- Gata, taci. Mai ia o înghiţitură de aici.
- Îmi place cum şedem noi aici.
- L-ai văut pe ăla ieri?
- Ăla care?
- Nebunul ăla de la patru, îşi târa bastonul pe trepte, i-a ieşit o pisică în cale, i-a servit o înjurătură printre dinţi. Îmi place de el, cu pantalonii lui în carouri şi privirea plină de mânie.
- L-am mai auzit mai devreme, trântind uşile prin casă, în timp ce coboram treptele. Sunt cam abrupte pentru gusturile mele, ştii.
- Mda, ştiu.
- Diseara unde mergem?
- Nu ştiu. M-a chemat femeia aia, nu ştiu dacă o mai ştii, una înaltă şi brunetă, cu ghebă. Femeie muncitoare, cum îmi place mie. Mi-o imaginez spălând podele, deşi habar nu am cu ce se ocupă. Are un aer intelectual totuşi, nu pare chiar proastă. Trebuie să o vezi şi tu odată, cum şade plictisită pe scaun, în tăcere, rumegă nu ştiu ce gânduri, din când în când îmi spune câte o frază goală de sens pentru mine. Pentru că eu nici nu sunt acolo de fapt, îmi văd de călătoriile mele imaginare. Înţeleg câte ceva şi o aprob însă, din când în când. Zâmbeşte nedumerită. Dar rămâne cu mine, mi se adresează cu "drag prieten". Bruneta deşelată, înfrântă.
- Mai bine n-o cunosc, eu ştiu.
- Încă una pe listă. Deunăzi m-am dus la gară, să văd trenurile, mă plictiseam. M-am aşezat pe o bancă pe peron. Mi-a atras atenţia un individ târând un gemantan foarte mare, plin cu etichete, un bătrân. S-a oprit la un moment dat, a început sa privească în zare. A trecut o femeie pe lângă el, zâmbea dar nu lui, zâmbea pentru sine, pentru cine ştie ce gând, ce amorez, dă-o încolo şi pe aia. Ei, şi ăsta s-a uitat la ea aşa, cu toată tinereţea lui pierdută, nu ai fi bănuit dar era înăuntrul lui un domn galant cu ceva succes, un personaj cu demnitate şi cu farmec. L-am văzut pentru o clipă pe dinăuntru dar nu pot să ţi-l descriu acum. M-am dus să îmi cumpăr un covrig apoi şi cam asta a fost tot. Tot felul de oameni se urcă în trenuri, mi se pare fabulos.
- Tot singur mă simt.
- Nu ştiu, zău, cu ce să te ajut. Stăm de vorbă aici, nu e de ajuns?
- E drept că e mai bine. Povesteşte-mi, atunci. Pe cine ai mai văzut?
- Am văzut un individ trist, stătea la coadă, cu o sacoşă în mână. Şi-a cumpărat o pâine si două sticle de bere, săpun şi nu ştiu mai ce. Un tip uscăţiv, cu pielea trasă peste vene, artere, muşchi lungi şi subţiri, oase proeminente. Puţin exoftalmic. Cu o şapcă pe cap. M-am dus la el, zic, "bună ziua", s-a uitat înapoi la mine buimac. "Nu vreţi să schimbăm două vorbe? E un bar aici pe colţ, servim nişte bere, nişte mici", aşa i-am spus şi speram să accepte, poate îl mai înveseleam. În schimb s-a uitat la mine ostil şi s-a grăbit să iasă din magazin. "Treaba dumitale, stimabile", m-am gândit. S-a dus plescăind din şlapi şi cu pantalonii de trening atârnând pe el. Am mai văzut apoi un cuplu interesant, o ţigancă slabă, de vreo 40 de ani, îmbătrânită înainte de vreme, plină de riduri, cu un semn din naştere pe faţă, cu concubinul ei beat - sigur era concubinul - şi vorbăreţ, voia nu ştiu ce de la un om de pe stradă, îl oprise şi îi vorbea cu entuziasm, i-o arăta pe ea, a zis că e nevastă-sa. Apoi am umblat singur pe străzi, m-am aşezat pe o canapea uitată de cineva în faţa porţii. Acolo nu s-a întâmplat nimic. A trecut un câine. M-am ridicat şi-am plecat şi am discutat cu o duduie imaginară după care m-am lăsat dus de gânduri prin alte părţi. Am poftă să umblu şi să umblu, o poftă mare şi nestăvilită, visul meu cel mare, neîmplinit, pierdut în mici drumuri pe străzi. Şi-apoi oamenii, oamenii semi-opaci, oamenii semi-transparenţi, sunt sătul de ei şi totuşi îi văd mereu. Întâlniri cu străini pe străzi, rămân părţi din ei în mine, eu trec nevăzut.
- Am citit ieri un articol stupid, o afacere sentimentală. Îţi spun, numai la astea îmi stă gândul. Sunt un idiot. Nici nu are rost să îţi povestesc. Un imbecil...
- Nu mai exagera şi tu acum. Lasă, stai aici, de vorbă cu mine. Poftim încă o inghiţitură.
- În curând o să îmi iau câmpii şi o să plec. Bani nu mai am oricum. O să îi las o scrisoare de adio vecinului de la patru. Şi ţie una, poate. "Vă rog să mă iertaţi pentru tot deranjul, ştiu că am paşii cam grei, mă auzeaţi tropăind de colo-colo la miezul nopţii, îmi pare rău, eram neliniştit. Acum plec în altă parte, un oraş micuţ de provincie, încep acolo o viaţă nouă. Vă urez şi vă doresc tot binele din lume." Fix aşa o să îi scriu. Ţie nu ştiu ce însă.
- Ei, lasă că îţi vine ţie o idee.
- Ce mai vezi?
- Nimic momentan.
- Mai aştept.
- E mult întuneric în mine.
- Spune-mi o poveste.
- Nu mai pot acum, poate mai târziu, poate mâine.
- Mă duc, atunci, poate la priveghi, la 9. 

marți, 23 septembrie 2014

Un pescar

De capătul pontonului se apropie o barcă. Mă îndrept într-acolo. Marea e liniştită, gri sub norii denşi, cu orizonturile şterse de ceaţă. Barca - o pată verzuie pe marea gri, plutind destul de repede. Silueta întunecată din barcă vâsleşte energic, mişcându-şi braţele, vâslele, lovind apa ritmic. Câte un val mic loveşte piciorul pontonului, îmi place zgomotul lui. În jurul bărcii zboară agitaţi câţiva pescăruşi.
Am ajuns la capăt.
A ajuns şi el. Poartă o salopetă albastră, nişte ciubote, o căciulă neagră. Are ochi albaştri şi e foarte ars de soare. O voce gravă. Palme mari, oase mari, noduroase, pielea galbenă pe degete, unghiile tăiate din carne. Înalt, masiv.
- Bună seara, îi spun.
- Bună seara, răspunde.
- Aţi prins ceva?
- Sigur.
- Cum e în larg?
- De ce mă întrebaţi?
- Sunt curioasă, atât.
- E rece. Bate vântul puternic şi e rece. Acum e ceaţă şi-i linişte. E bine. Sunt foarte singur. Arunc năvodul, îl văd cum se scufundă. Ştiţi culoarea apei, domnişoară? Ştiţi albastrul întunecat al largului? Privesc mereu în el. Şi când închid ochii văd doar năvodul, strâns în jurul peştilor. Uneori mă las pe spate şi privesc cerul, îmi place cerul azi, e nespus de frumos, apăsător, tulbure. Aţi văzut pescăruşii? Tot ce îşi doresc e să mănânce. Nu aşa suntem cu toţii? Eu însă arunc năvodul şi aştept, aştept să treacă orele, privesc în zare, privesc cerul, mă plictisesc apoi, privesc în apă, înăuntru. Ştiţi peştii, domnişoară? Iubesc zbaterea lor, arcuirile, solzii, mi-e milă când se sufocă şi totuşi. Zâmbesc şi sunt mulţumit, în sfârşit. Vâslesc, plec mai departe. Mă reazem, stau liniştit, aştept. Marea e darnică, până la urmă, să ţineţi minte.
- Bine, vă mulţumesc, spun eu - şi plec.
Nu privesc în urmă. Ştiu însă ce face, îl văd în mine mişcându-se. 

vineri, 19 septembrie 2014

1938

De ceva vreme o oarece parte din mine trăieşte în anul 1938, într-un început de toamnă.



L-am primit în sufragerie.
Arăta puțin ridicol în costumul prea larg.
I-am strâns mâna la intrare, era slabă și totuși moale, pielea fină, caldă, uscată. I-am prins mâna cu ambele palme, am încercat să îl reasigur de toată prietenia.
- Îmi pare bine să te văd după atâta vreme, știi.
Mi-a zâmbit larg, deschis. S-a scuzat apoi pentru costumul prăfuit. L-am poftit să intre mai grabnic, să se așeze oriunde poftește. A ales un scaun dintr-un colț al camerei. Nu i-am spus nimic, mi-am tras și eu un scaun lângă al lui, am adus și o măsuță veche, din altă cameră. S-a oferit să mă ajute, l-am refuzat.
- Cu ce să te servesc? Cafea, vin, tărie? Sau apă, simplă? Nu mai țin minte ce bei de obicei.
- Mi-e indiferent, mi-a spus atunci, privindu-mă cu o umbră de tristețe.
Am umplut o carafă cu vin, am adus-o, am pus alături de ea paharele. A luat paharul lui, l-am umplut pe jumătate, l-a privit îndelung în timp ce îl ținea în mâna sprijinită pe picior, fără să spună nimic.
- De unde vii? l-am întrebat într-un târziu. 
- Am fost la moșie, spuse, și ridică într-un final paharul de vin. Bău din el, dintr-o dată, mai mult de jumătate.
- Ce mai face boierul?
- E ocupat toată ziua, umblă de colo-colo prin grădină, recită poezii. Se încuie în birou din când în când. Seara stă pe prispa conacului, fumează şi citeşte. Bea coniac şi îi tremură mâinile tot mai slabe.
- Să înțeleg că v-ați certat iar?
- Nu, am refuzat să îi fac pe plac.
- Spune-mi, te rog, ce mai e nou. A trecut atât de mult timp...
- A trecut. Nu știu, mai nimic. Țăranii robotind, ca de obicei. Sunt atât de mulți și acum, lucrând pământurile  moşiei. Salută politicos când treci pe lângă ei pe câmpuri, îşi scot căciula, femeile vorbesc fără să-şi ridice privirea, "ziua bună, boierule". Sunt aspri şi zdraveni şi totuşi par atât de fragili şi de lipsiţi de apărare, cu straiele lor sărmane de zi cu zi, încovoiaţi sub soarele puternic, albul cămăşilor strălucind...Nu ştiu cum să îi descriu mai bine. Am colindat toate câmpurile. M-am întors mereu la conac. Ai spune că, dincolo de automobilul din curte şi de alte câteva obiecte, nimic nu s-a schimbat, pluteşte în aer un miros vechi de secole, luminile şi umbrele sunt aceleaşi, aceleaşi sunetele paşilor pe podele, prin curte, aceiaşi oamenii, aceleaşi gesturile, acelaşi cursul zilelor.
- La fel, mereu la fel.
- Da, aşa e.
- Pe ea ai văzut-o?
- Da, a sosit la mijlocul lui iulie.
- Şi cum a fost?
- O aşteptare nesfârşită. M-a lăsat să stau pe lângă ea. Mi-o amintesc cel mai clar cum stătea lungită în hamac, legânându-se, întoarsă spre mine, cu bărbia sprijinită pe mâna cu care se ţinea de marginea hamacului, privindu-mă în timp ce îi vorbeam. Nu mi-a spus nimic de fapt, ştii, mi-a povestit câte ceva din când în când. O joacă, atât. Eu bănuitor, chinuit, ea zâmbind.
- Şi nu...nu s-a întâmplat nimic?
- Nimic. Stătea uneori atât de aproape de mine...Nu am îndrăznit, ştii. În fiecare zi. Nimic. Obsedant. Au trecut zilele pe nesimţite, eu biet animal umblând pe câmpuri, rătăcit, tânjind. M-a ars soarele, mi-am întărit tot trupul tot umblând şi umblând, mi-am umplut mintea cu toate peisajele moşiei, cu ţăranii...Am obosit până la urmă.
Îşi acoperi jumătate din faţă cu palma. Mă privi puţin cu ochiul descoperit, îl închise apoi. Nu am ştiut ce să îi spun.
- Pe aici ce s-a mai întâmplat? spuse după câteva minute de tăcere. Boierul nu cumpără ziare, nu ascultă radioul. Nu mai ştiu nimic. Am coborât din tren şi m-am tot uitat în jur prin gară şi apoi, pe străzi, căutând să îmi dau seama ce e nou, ce e nou în oameni, cum s-a schimbat oraşul. Şi apoi, de câteva zile...dar spune-mi tu, mai bine.
- Suntem tensionaţi cu toţii. Ne cutremurăm din te miri ce. Citesc zilnic ziarele şi mă fascinează cazurile tot mai numeroase de sinucideri. Gazetarii se străduiesc să ofere descrieri cât mai plastice, cum au făcut-o, de ce, în ce circumstanţe. Când umblu prin oraş simt un şuvoi negru curgând prin noi toţi, umflat, tot mai umflat, aşteptând să se reverse. Dame cochete, domni cu pălării şi baston, tineri cu ochi şi trupuri arzând, muncitori jerpeliţi, toţi sunt la fel.  Noaptea oraşul petrece sălbatic, se descătuşează energiile. Îi vezi către zori desfiguraţi, obosiţi, tărându-şi trupurile, epuizate. Par mai liniştiţi, apoi totul o ia de la început. Polemicile sunt tot mai aprinse. Grupurile tot mai strânse. Îi vezi uneori stând şi discutând, sunt fascinaţi, au descoperit Omul, fiinţa mesianică. Dogoresc şi duhnesc, plini de emoţie. Mă înspăimânt.
- Şi eu.
Bău şi restul de vin, dintr-o dată.
- Aş vrea să plecăm, ştii, aş vrea să plecăm dar nu ştiu unde. O să ne ajungă inevitabil şi pe noi.
- Ştiu.
Se ridică brusc.
- Trebuie să plec.
- Îmi pare rău.
- O să revin.
- Bine, te mai aştept. Ştii, poate ar trebui să îi scrii măcar, să îi spui.
- Inutil. Aş vrea să plec, nu mai pot zăbovi. O să încerc să nu...Dar nu, nu ştiu ce o să fac.
Nu termină însă propoziţia. Nu am înţeles, nu am mai întrebat însă.
I-am strâns iarăşi mâna. A ieşit grăbit, i-am ascultat paşii pe scări. L-am privit plecând pe fereastră. Îi cunosc atât de bine mersul, ritmul paşilor. Uneori îmi dau seama cum se simte doar privindu-l mergând.
Păcat.

marți, 16 septembrie 2014

Departe

Șed într-un fotoliu de piele. Bat cu degetele iritată în marginea lui. Nu știu cine sunt, privesc speriată într-o oglindă, pe perete, în față. O oglindă ovală si mare, cu rama din lemn. Nu-mi dau seama cu cine semăn. Îmi frec fruntea, sprâncenele. În urmă îmi rămâne pielea roșie.
"- Domnule, i-am spus, mă simt amețită."
M-a adus aici. Pe drum nu am vorbit nimic, m-am prăbușit pe bancheta mașinii lui, am zăcut. Nu știu unde sunt.
Îmi amintesc începutul zilei. M-am spălat pe față, m-am privit în oglindă. Mi-am supt puțin obrajii, să văd cum mi-ar șade. Mi-am tras pielea obrajilor în jos, dezgolindu-mi orbitele. Mă dor atât de tare ochii uneori, strâng atunci tare din sprâncene, strâg pleoapele, îmi crispez toți mușchii. Mă ascund undeva unde e întuneric.
Mi-am făcut apoi cafeaua. Ibricul era roșu și nu prea mare, caimacul a ieșit întocmai cum trebuie de mult și de mare.
Ce-am mai făcut? Am deschis geamul, am privit crengile, sunt aproape goale. Câțiva stropi de apă rămași ici și colo, aerul rece. Pe stradă trecătorii, grăbiți. Un copil mergând încet, pierdut, stingher, aruncându-și parcă picioarele unul în fața celuilalt.
Nu mai știu. O conversație.
"- De unde ești? am întrebat.
Mă privi atunci putin ciudat.
- Nu mă cunoști? Curios.
- Nu am nici cea mai vagă idee cine sunteți."
Eram pe peron, el avea o valiză mare, maro, și un ziar așezat pe genunchi. Stătea jos pe o bancă.
"- Domnișoară, să nu vă supărați pe mine dar arătați cam ofilită.
- Nu prea dorm, știți.
- Am înțeles.
- Pot să vă ofer ceva?
- Un sfat?
- Pentru ce?
- Aș vrea să plec de aici diseară. Încotro m-ați sfătui să o apuc?
- E o întrebare dificilă. Să vedem.
- Să vedem.
- Ați putea lua rapidul de seară spre mare.
- Spre mare?
- Spre mare.
- Bine, vă mulțumesc."
M-am ridicat atunci și am plecat.
Apoi am mers, am mers și am privit casele, m-am întrebat care din ele or fi de toleranță. "Ce denumire ciudată", mi-am zis.
Am pornit-o pe jos spre centru, pe bulevardul cel mare. Dintr-o curte se auzea o muzică ciudată. M-am oprit in fața porții și am stat să o ascult, m-am tot gândit și gândit și-apoi am intrat înăuntru, în curte. O familie întreagă ședea în jurul unei mese la umbră, bărbatul gras, cu o burtă mare, ieșind de sub maieu, și aproape chel. Femeia lui slăbănoagă și brunetă, cu colțurile tuturor oaselor ieșindu-i prin pielea foarte bronzată. Doi copii rotunjori, cu pielea întunecată, o fată și un băiat, șezând lângă bărbat. Pe-un colț al mesei mari, patefonul. S-au uitat la mine cu ochii mari, mirați. S-au uitat așa vreun minut, am rămas împietrită. Mi-am cerut scuze și m-am retras închizând poarta zgomotos. Am pășit mai departe.
Mi-era foarte somn. M-am oprit pe marginea drumului, la umbra unui copac. Mi-am adus genunchii la piept, m-am ghemuit, am început să fredonez încetișor un cântec în timp ce priveam spre capătul străzii. Am început să aștept. Mi s-a făcut foarte cald, era toiul amiezii și strada pustie.
"- Strada Pacienței, ați zis?
- Nu, a Sapienței."
Străzile din literatură.
Sunt pe strada Mântuleasa acum, vechea mea prietenă.
"- Domnișoară, vă este rău? Cum vă simțiți?
- Ce știi dumneata? Du-te de aici."
M-am uitat la el cu furie și a plecat.
Mă prăbușisem pe trotuar.
Visele, visele cu ochii deschiși, privirea goală, întoarsă spre sine. Gura întredeschisă, respirația aproape tăiată. Apoi amețeala, căderea.
"- Aveți idee unde sunteți?
- Nu, dumneavoastră?
- Adevărul e că nici eu.
- V-am întrerupt?
- Nu făceam nimic important, știți.
- Mi s-a părut totuși."
M-am ridicat și am plecat.
Am decis să mănânc ceva de prânz. Am cumpărat ceva de la un vânzător ambulant.
Apoi nu mai ține minte mai nimic. Individul, mașina.
Sunt aici, mă privesc în oglindă. Nu mai știu cum să mă întorc acasă. Nu știu pe cine aștept. Mă ridic clătinându-mă, merg spre o ușă, o deschid, ies, o trântesc.
Afară e aproape întuneric, sunt amețită, confuză, mă clatin.
"- Cine ești? îl întreb pe băiețelul care-și aruncă picioarele aproape.
- Sunt vecinul dumneavoastră, nu mă mai știți?
- Îmi pare rău, cred că nu.
- E ciudat, să știți.
- Imi imaginez.
- Vă rog să o păstrați."
Și-mi întinde o piatră. O păstrez.
Nimic nu are sens, o să iau primul tramvai, o să plec, o să adorm în timp ce privesc pe fereastră.
"- Cu bine, i-am spus.
- Cu bine.
- Când te intorci?
- Nu știu.
- Bine.
- Cândva o să plec și eu."
Departe, foarte departe în mine. 

sâmbătă, 13 septembrie 2014

212 zile

Cine mai sunt în seara asta?

Sunt o femeie de 30 și ceva de ani, îmi văd picioarele, dresurile, fusta plisată, pantofii cu toc, o haină cu guler de blană. Mă uit în jos, mă uit la trotuar, îmi privesc vârfurile pantofilor, picioarele mi se împleticesc puțin, e probabil de la oboseală sau de la paharul de vin pe care l-am băut la masă, puțin mai devreme.
Mă simt foarte superficială, în casa mea plină de reviste de modă, parfumuri, bijuterii și nenumărate haine aruncate pe scaune, pe podea, peste tot. Nu e niciodată ordine - și nici că îmi pasă. Aștept să ajung acasă, să ascult un disc oarecare, să îmi îmbrac halatul din mătase, să mă așez pe un scaun în bucătărie, să îmi sprijin capul într-o palmă, să stau și să privesc în gol preț de vreo jumătate de oră, depănând amintiri, revăzând.  O să beau încet trei pahare cu apă.
Trec mașini pe lângă mine și știu că în tot orașul nu se mai aude niciun claxon, am citit ieri într-un ziar că au fost interzise. Pe o alee număr platanii, sunt mulți și bătrâni pe partea asta de drum. Mai trece, din când în când, câte un om pe lângă mine. Puțin îmi pasă acum, încerc să îmi amintesc versurile unui cântec auzit într-o seară într-o cârciumă. Am fost mulți atunci, am stat de vorbă până în zori, mi-au făcut ochi dulci doi chelneri și încă trei bărbați tineri și beți. Pe doi îi mai cunoscusem cândva, într-o noapte, nu îmi amintesc însă când.
Nu sunt o femeie frumoasă, nu reușesc să înțeleg ce văd cu toții la mine. Am părul brunet și rar și e tuns scurt, fața rotundă, sprâncene foarte subțiri, ochi căprui banali, mari și migdalați, nasul cam coroiat, o gură mică și roșie, pielea albă, câțiva pistrui. Încerc să mă văd frumoasă în oglindă - dar nu reușesc. Ce-i drept, zâmbesc foarte mult. Zâmbesc forțat și cam fals, încerc să mă văd prin ochii lor. Cum aș putea să nu zâmbesc? Îi văd beți și avizi de plăcere, îmi par ridicol de simpli, plați, lipsiți de adâncime, cu trupuri grele, de plumb. Nu reușesc să mai văd nimic dincolo de pielea și de carnea lor. Simpatici totuși. Le zâmbesc. Nu îmi place realmente niciunul, plec întotdeauna singură spre casă, îmi adâncesc mâinile în buzunare, merg liniștită, pierdută printre gânduri ușoare.
Îmi place să observ trăsăturile oamenilor. Domnul gras cu pantaloni cu bretele, sprâncenele subțiri, câteva fire, nasul borcănat, ochelari dincolo de care i se văd ochii micuți, o gură cu buze pline, expresie amară - oare unde l-am văzut? Am văzut într-una din seri un cuplu simpatic, ea creață și brunetă, cu un zâmbet larg și cald, ochii mari și cam bulbucați, fața ovală, bărbia ascuțită. Vorbea foarte mult, râdea. El ascultând-o, slab, șaten, puțin cam șters, o mustăcioară, dinți mari și galbeni, de fumător, ochi frumoși însă, o privire blândă, umedă, strălucitoare din când în când.
Îmi place să fiu prezentă în încăpere și-atât.
Trec pe lângă niște curți cu garduri destul de joase, privesc puțin prin ferestre, zăresc bucăți de sobe, candelabre, pereți, șifoniere, uneori biblioteci. Într-o casă o femeie plimbându-se de colo-colo prin cameră.
Aștept ziua de mâine, aștept să mă întorc la hârtiile mele, la rutina funcționărească. Să mă pierd printre dosarele ticsite pe masă, să completez încet formulare, să scriu tacticos cifre cu mintea goală, să îmi sorb încet cafeaua, să ies pe balcon să fumez.
După-amiază o să plec din nou spre casă, la fel ca și azi, poate o să întâlnesc vreun prieten, o să imi spună "Nina, dragă, haide să ieșim în seara asta în oraș". Și o să accept.
Adie puțin vântul, s-a făcut mai răcoare. Îmi amintesc vremurile când eram măritată, mi-l amintesc pe el nervos și nevoiaș, eu incapabilă să îi ofer ceva, vreo parte din mine. Privindu-l dintr-un colț, adâncită în mine. Scoțându-l din minți. Absențele lui și nopțile mele petrecute pe pervaz, fumând, așteptând să îi văd silueta apărând, să-l recuosc după mers. Apoi tăceri reci vreme de mai multe zile. Cred că el e mai bine acum.
Am grăbit pasul.
Am ajuns în fața casei. Am primit în cutia poștala ziarul de azi. Intru și mă dezbrac, îmi pun halatul, aprind o lampă în bucătărie, are un abajur cărămiziu, o lumină slabă si odihnitoare. Mi-am umplut primul pahar cu apă, mi-am ocupat locul pe scaun. În seara asta citesc și ziarul.
A dormit 212 zile
Sofia, 24 (Radio Central). - Un funcționar poștal din Târnova, care s'a culcat în noaptea de 2 decembrie 1937, a dormit de atunci 212 zile, deșteptându-se abea acum câteva zile. În tot timpul acestui somn avea, cam de două ori pe zi, momente în care era pe jumătate treaz, fapt pe care cei din jurul lui l-au speculat ca să-l hrănească. 
Când s'a trezit definitiv, nu știa deloc că a dormit 212 zile și s'a îmbrăcat ca să se ducă la serviciu.

miercuri, 10 septembrie 2014

Domnișoară

Azi aș scrie o poveste, una scurtă, nu știu de care. Farmecul e că habar nu am despre ce e, ce conține. Habar nu am cum începe. Să fie.

Sunt într-un bar și beau whisky.
- Încă unul, îi spun barmanului.
Se uită tăcut la mine și-mi întinde paharul.
Îl torn rapid pe gât, mă strâmb și plătesc.
- Pe curând, asta e tot ce pot spune.
Pornesc atunci pe străzi, cerul e gri si plouă mărunt, îmi privesc reflexia în vitrine, sunt înalt și lung și port un trenci, port pălărie. Sunt un om tânăr, înalt dar adus de spate, beat și trist, îmi vâr mâinile în buzunare, caut țigările, caut chibriturile.
Nu mai știu unde sunt.
Sunt în Piață Unirii, traversez podul peste Dâmbovița și număr pescărușii, mă hotărasc, nici azi nu mă sinucid, dacă aș avea o pâine aș putea hrăni pescărușii, i-am hrănit într-o iarnă, le aruncam pâinea și o prindeau, se năpusteau și o prindeau în cioc.
Mă atinge cineva ușor pe umăr. Este cunoscutul meu, Dumitriu X. Nu am nicio poftă să vorbesc cu el, știu că e din soiul care pălăvrăgește, tare aș vrea să plec. Îi zâmbesc afabil totuși, mă și mir.
- Ai văzut azi caii?
- Nu, nu știu despre ce vorbești.
- Ei, erau unii, puțin mai departe, îi mâna cineva prin mijlocul orașului, îți dai seama? Ceva foarte curios.
- La ce oră?
- Ora prânzului parcă, nu mai știu. Dumneata ce mai faci?
- Uite, ca de obicei la ora asta, mă plimb.
- Miroși puțin a băutură, îmi spune atunci. Și zâmbește cu înțeles.
Decid să plec atunci.
- La revedere, stimabile.
- Atât de curând? spune el, în timp ce eu deja grăbesc pașii.
Sigur, miros a băutură, ce știe el. Merg mai departe, mă feresc de trecători cu greu pe trecerea de pietoni. Observ tot felul de femei. Unele prea fardate, unele grase, unele cu mersul legănat, altele pierdute, unele melancolice, unele cu picioarele subțiri, osoase, sub ciorapii de mătase. M-aș opri, aș opri una și-aș apuca-o de mână, îi și văd ochii îngroziți. I-aș zice "domnișoaro, ești foarte parfumată azi!" apoi i-aș da drumul și aș pleca foarte grăbit, nu are decât să mă uite apoi, dacă mai poate. Zâmbesc, îmi simt mațele goale sub toate rândurile de haine.
Știu că sunt foarte slab, o văd, o văd în ochii lor, tuturor femeilor. Dar nu mai contează, îmi văd mușchii întinși și subțiri, pielea goală și albă în oglindă, sunt cald și respir. Ce știu ele, e de-ajuns și atât. Și-apoi sunt eu, eu înăuntru. Iar am fantezii. "Domnișoară, ce te uiți așa la mine, vezi cumva ceva înauntru, vrei să mă despoi?". Îmi vine să râd. Dar mă văd oamenii în jur și las privirea în pământ.  Zâmbesc totuși pe sub mustăți.
Mi s-au cam udat hainele și nu îmi mai rezistă mult pantofii. Am obosit. Port conversații imaginare. Cu duduia de la magazin.
"- Duduie, cât e kilogramul de mere?
- 15 lei.
- De ce or fi așa de scumpe? îi spun în timp ce mă uit la ochii ei foarte rotunzi, încercând să nu-mi cobor privirile.
- Nu știu, chiar nu știu."
Visez lucruri necurate cu duduia de la magazin. Mă simt singur și infect. Am ajuns în fața blocului. Îmi văd în geamul ușii obrajii supți, ochii adânciți în orbite, firele de păr populându-mi obrajii. Îmi duc mâna prin păr și peste obraji, zâmbesc batjocoritor. Salut portarul.
Scările sunt multe, în spirală, miroase blocul a locuințe de babe, le văd în cămășile lor de noapte și în halate, cu părul pe bigudiuri, șezând pe canapele, privind în gol, moțăind. Cu pielea zbârcită, mirosind a naftalină din cauza tuturor pernelor brodate cu care sunt împresurate. Lasă în urmă miros de vechi și de om bătrân, ceva indescriptibil, invadând casa scării.
Am ajuns la ușa propriei garsoniere. Sunt obosit, abia mă mai mișc după șase etaje. Mi-e frică de lift.
La mine în casă întotdeauna e penumbră, las jaluzelele grele perpetuu în jos, las uneori placuțele întredeschise, mă bucur de jocul de lumini, linii, umbre. Am un fotoliu într-un colț. E aproape de pat, aproape de fereastră. Acolo șed. Sigur că mă simt singur aici.
"- Dumneavoastră cum v-ați simți, domnișoară?
- Foarte bine, spune ea, foarte bine. Aș adormi aici, e răcoare.
- Sigur, așa spuneți toate, apoi vă ridicați și plecați."
Domnișoara mă privește galeș.
"- Dumneavoastră, spune ea, sunteți aproape mort.
- Știu, e un lucru cert."
Dar mă opresc din mărturisire înainte să înceapă efuziunile sentimentale. Văd, văd cu ochii minții tot felul de scene, mașinile trecând pe stradă jos, o femeie cu un plod, niște copaci, apoi o clădire înaltă, un turn, mă întreb ce e acolo, de ce îl văd. Am obosit.
"- Dumneavoastră, domnișoară, aveți o piele extraordinară, ceva ce nu am mai atins, vă rog să acceptați acest avans pentru plăcerea indubitabilă pe care urmează să o simt!" 
Mai apuc să văd doar perdeaua, contrastând oarecum cu odaia tot mai gri, apoi o față de masă, un scaun, câteva haine aruncate pe el. Văd candelabrul și inchid ochii. Las capul pe spate, amețit.
"- Domnișoară, vă spun sincer, nu mai sunt treaz."
Îmi simt corpul greu, viu și plin.

joi, 28 august 2014

Un ceasornicar

Nu aș fi scris nimic aici. Și-apoi am ascultat un cântec și mi s-a năzărit un ceasornicar. O imagine simplă deocamdată, atât.
Să vedem ce iese.
Ceasornicarul stă la o masă într-o odaie foarte mică. Are masa plină de mecanisme de ceas și de unelte fine. Poartă pantaloni cu bretele și o cămașă în carouri, are față rotundă, ochii puțin cam bulbucați și sprâncene stufoase, o mustață roșcată cu fire cărunte. În fiecare zi din an șade în odaia lui plină de ceasuri. Trecătorii îl privesc prin vitrină.
Ceasornicarul repară ceasuri și trec orele, anotimpurile. Pe lângă el trece timpul, încet, încet, pe nesimțite. Zilele lui sunt lungi, nesfârșite, ridică rareori ochii din adâncul mecanismelor - roți și rotițe și rubine și arcuri și cadrane de sticlă. Ceasornicarul e singur în centrul universului, în jurul lui se rotesc toate corpurile celeste, se rotesc ritmic, dansează în ecuații, măsoară secundele.
Uneori, rareori, ridică ochii. Își sprijină capul în palmă, zâmbește puțin, spre marea mirare a trecătorilor. Privește în stradă printre literele vitrinei mici. Se-ntâmplă adesea ca tocmai atunci să deschidă cineva ușa atelierului, să intre din stradă înăuntru, închizându-și poate umbrela, netezindu-și puțin paltonul, potrivindu-și puțin pălăria, privind cu uimire în jur, mulțimea de ceasuri și ceasornicarul tot mai bătrân. Îi oferă un ceas bătrânului. Cuvintele schimbate sunt foarte puține, tot mai puține, odată cu trecerea timpului.
Ceasornicarul rămâne apoi iarăși singur.
Trece timpul.

luni, 25 august 2014

O ceașcă de ceai

Unde mi-e mintea, unde mi-e mintea?
Nu mai am minte pentru știință, nu mai am minte decât pentru emoții și frumos. Și oameni și imagini și poezie și cuvinte.
Aștept. Aștept să vină toamna, aștept să visez.
Sunt într-un bar cu pian. Nu beau nimic alcoolic, doar niște ceai. Mă fascinează mâinile pianistului. M-aș duce să îl întreb cum își petrece nopțile, dacă visează clapele, dacă simte în somn textura lor, clapele reci și fine.
Nu știu ce e în sufletul meu, un pian sau un violoncel, un instrument cu sunete fine, delicate, suave, ceva mai înalte sau corzile violoncelului sunând adânc și grav, vibrant și puternic.
Țin în mână o ceașcă de ceai, afară e întuneric, văd luminile prin vitrină, privesc în ceașcă, în ea e poate viitorul, viitorul cald, reconfortant. Nu văd nimic și mă întristez.
Ascult muzică și beau ceai, aș scrie dar nu reușesc, privesc paginile goale, paginile pline, le cântăresc.
Sunt pe o bancă în parc, lumina e slabă și nu știu ce e, poate sunt zorile sau poate e sfârșitul zilei, privesc spre un lac. Urmează să mă ridic și să plec, cu geanta atârnându-mi greu pe umăr, plină cu cărți și manuscrise.
Urmează să plec spre un roman interbelic, un roman cu intelectuali petrecându-și chinuiți de gânduri zilele, pierzând prin baruri nopțile, iubind femei cu rochii largi cu paiete și pene și părul tuns scurt, un roman cu un bărbat slăbănog, cu ochi mari ascunși după niște ochelari rotunzi, șezând la birou și studiind partiturile pentru pian, pășind în salon unde îl așteptă câțiva prieteni, cântând apoi noaptea într-un bar.
Pianistul nu se plânge de singurătate însă sigur o simte, se vede în felul în care pășește, în felul în care îi privește pe cei pe lângă care trece. Din când în când privește mai atent câte o femeie, caută în ea ceva, nu știe nici el ce, o conexiune, o privire blândă, promisiunea unei atingeri. Intră pe ușă cu umerii și capul plecate, își lasă paltonul și pălăria în cuier, pășește încet către bar. Comandă un pahar de tărie, îl duce spre pian. Soarbe încet din el între piese. Cântă cu ochii închiși, nu mai privește partiturile. I se vede pe față, din când în când, o frântură de emoție - sprâncenele strânse, tremurul pleoapelor, o grimasă a buzelor, obrajii supți, mușcați. Uneori își leagănă corpul în ritmul muzicii.
Mi s-a răcit ceaiul în timp ce-l privesc, plătesc, mă ridic și plec.
Strada e goală, pustie, mi-aud pașii pe pavaj, privesc ferestrele cu lumini aprinse și încerc să-mi imaginez viața celor din odăile pe care le întrezăresc.

sâmbătă, 23 august 2014

Fugară

Mi-am amintit ieri, umblând pe munte, de niște vechi vise, vechi dorințe de-ale mele.
Când eram mică și eram foarte supărată și plângeam în vreun colț se întâmpla să îmi doresc să fug de acasă, se întâmpla destul de des în asemenea momente de fapt, îmi făceam atunci planuri - îmi imginam unde o să mă duc, îmi făceam calcule, mă gândeam cum aș putea să fac să supraviețuiesc. Nu mergeam prea departe cu gândurile de cele mai multe ori, mă vedeam mai ales prin oraș, îmi imaginam uneori, îmi amintesc acum, cum o să reușesc să îmi cumpăr pâine și poate niște salam, nu știu de ce.
Soluția mea preferată, totuși, era una inspirată dintr-un desen animat, un serial cu o fetiță ce-și căuta parcă tatăl și umbla singură prin lume. Din câte imi amintesc, la un moment dat, fetița găsește un adăpost undeva în pădure, se stabilește acolo. Ce m-a fascinat și mi-a stârnit mult imaginația e faptul că, acolo în pădure, ea are un cuptor, are o plită și își face singură focul și face singură dulceață și poate și alte lucruri, nu mai știu ce - că se descurcă singură, pe cont propriu, e esențialul. Aș fi fugit și eu în pădure.
Mă atrage și fascinează și acum același soi de trai, același soi de evadare, aceeași manieră de a supraviețui atunci când vrei să fugi de acasă, să fugi în și din lume.
Aș fi foarte fericită în casa mea mică, într-o poiană, lângă pădure. Aș avea un cuptor, aș avea câteva oale, câteva strachini, câteva ulcele, câteva linguri, furculițe, un cuțit foarte mare și unul mai mic, aș avea și câteva borcane. O masă, un scaun, câteva rafturi, un pat, o cămară. Două ferestre, una spre sud și una spre est. Aș strânge ierburi, mai ales cimbrișor și sunătoare, crenguțe de afin, trei frați pătați, apoi muguri de brad, apoi cine mai știe, aș cunoaște atunci toate ierburile, le-aș culege la timpul lor, aș ști când înfloresc, aș ști când sunt tocmai bune. Aș pregăti necunoscute leacuri cu ele, aș folosi și ceară, aș folosi rășină, aș folosi seu de oaie, aș folosi alcool, aș folosi rouă și apă de ploaie. Aș culege afine și zmeură și merișoare. Aș face dulceață si gemuri, le-aș usca la soare. Aș strânge ciuperci - hribi, opintici, râșcovi și gălbiori, altele. Aș cumpăra, din când în când, rareori, de la ciobani sau coborând o zi până-n sat, brânză, mălai, cartofi, alte câteva legume, sare.
Aș tăia lemne în fiecare seară. Aș face focul, m-aș încălzi înfășurată în pătură pe un scaun mic, lângă sobă, mirosind fumul, cenușa, păzind văpaia. Aș bea apă și afinată și ceaiuri. Aș dormi pe un pat tare de scânduri, pe-o saltea din paie. Mi-ar mirosi casa a fum, a cetină și-a rășină, a lemn și pământ, uneori a umezeală. Mi s-ar aspri pielea și mai tare, s-ar strânge în riduri, s-ar crăpa de la umezeală și vânt, s-ar colora, s-ar înnegri de la soare. Părul mi s-ar deschide la culoare, aș umbla cu el strâns, aș purta căciuli călduroase, împletite în seri și nopți lungi. Și pantaloni ieftini de trening, vârâți în ciubote de cauciuc, bluze lălâi, pulovere verzi și pulovere cu dungi late multicolore, veste de fâș, maieuri albe și izmene și chiloți, toate foarte largi și foarte confortabile.
Aș mânca și mămăligă și fragi și smântănă. Aș bea lapte proaspăt muls. Aș ține o vacă poate, aș lăsa-o prin preajmă la păscut, iarna aș ține-o într-un grajd lipit de casă. Aș cosi, aș face fân, m-aș bucura zilnic, nemaipomenit, de mirosul lui. Și-apoi de mirosul umed și proaspăt al pădurii.
Aș umbla mult, mult de tot, pe văi și pe culmi, aș ști toate împrejurimile, aș ști drumurile zilnice ale ciobanilor, oile, câinii, copacii bătrâni și copacii tineri, cioturile acoperite cu mușchi, locurile din care pot fi culese toate roadele pădurii, locurile în care umblă fiarele, răsăritul și-apusul în toate anotimpurile, toiul zilei și orele, norii și vântul și semnele vremii, stelele, constelațiile, sunetele și urmele animalelor. Aș ști mersul lunii, al anotimpurilor, al vegetației.
M-as mira de-apariția străinilor, i-aș primi bucuroasă din când în când, i-aș descoase puțin, aș afla puțin din viața lor si a lumii.
Aș sta pe prispă privind împrejur, aș purta dialoguri interioare o vreme, m-aș cufunda apoi în tăcere. Aș mai simți în mine doar atât - netulburat, nestăvilit, simplu, liber și puternic, suflul pădurii, pajiștii, muntelui. 

marți, 19 august 2014

Scriu

Mi-am facut un soi de ritual din a scrie noptile. Cel mai bine, liniștitor, e când șed singură într-un colț confortabil, ideal răcoros, îmi vine o idee, îmi vine o imagine, le las să se desfășoare, totul curge, înflorește, se țese atunci.
Pentru ritm, muzică.

Mi-ar plăcea să am un birou, un birou de scriitor, în pauze să mă ridic de pe scaun și să dansez. Să șed și să născocesc povești și poeme în proză. Să visez. Pentru uzul propriu și, poate, nu numai.

Azi mă văd colindând, pe lumină, străzile. Port pantofi confortabili fără toc, roșii probabil, o rochie și ochelari de soare, din când în când, ca să-mi ascund ochii. Mi-am pieptănat frumos părul, împletit cumva, cu cărarea într-o parte. Port o geantă simplă și maro din piele și-un pulover - și cine mai știe ce. Cumpăr flori de la colțul străzii, crizanteme probabil, le duc sus, la etaj, în apartament.
Mă văd umplând o vază cu apă, așezând în ea florile, așezându-le pe o masă în mijlocul încăperii. E semi-întuneric, ferestrele au jaluzele din lemn. Lumina e de-apus.
Serile și nopțile mi le petrec în balcon, balconul îngust cu balustrada mică din fier, șezând, privind și-așteptând. Beau vin și cafele, stau trează până târziu în noapte, până in zori poate. Număr trecătorii. Domnișoarele cochete, domnișoarele stricate, domnii galanți, țiganii jerpeliți, burtoșii nonșalanți, vânzătorii ambulanți, polițiștii în ture de noapte, rătăciții, cerșetorii, fugarii, amanții, singuraticii la plimbare. Dintr-un sertar din casă iau mereu un teanc de vederi, le revăd pe toate, le recitesc. Fumez, pierd șirul țigărilor. Am vocea joasă și gravă când salut, din când în când, câte-un vecin sau un trecător mai interesant, ce merge buimac mai departe. Balconul e al odăii cu pat.
Lângă pat am un pick-up, ascult discuri vechi, cu melodii desuete, cumpărate de pe marginea străzii. Ascult muzică și, din când în când, dansez. Câteodată mi-s pașii foarte apăsați, scârțâie și trosnește parchetul, atunci vecinul de la parter, bătrân uscat cu ochii albaștri, urcă până la etajul meu și țipă până încetez.
Mă așez într-un fotoliu și zac, citesc ziare, adun foile risipite pe podele, iau cărți de pe rafturi, le răsfoiesc.
Ies pe balcon, privesc, aștept. 
În fiecare noapte aștept.
Zorile, ziua de mâine, orele fugind, plimbările, toate ființele străine, stranii, conexiunile, singurătățile, tăcerile, lucrul, tramvaiele și autobuzele, pauzele de masă, biroul, scrisorile, stiloul, facturile, întâlnirile, privirile, gesturile mici, vocea, vocile, mâinile, pâinea cu unt de dimineață, cafeaua cu lapte, masa de prânz, după-amiaza și străzile pline de oameni, claxoanele, muzica, vânzătoarea grasă de flori de la colțul străzii, ziarele, bicicletele, pantofii, discurile pe trepte, cumpărătorii, inspirația, foamea din timpul nopții, setea, ochii umflați si roșii, ritmul, muzica, amintirile, vederile, cuvintele, trecătorii. 
Scriu, scriu cu un stilou pe un caiet, uneori rup și expediez prin poștă teancuri groase de foi în plicuri mari și albe. Spre necunoscut.

Mâine plec în munți.


sâmbătă, 16 august 2014

Răcoare și jazz

Mi-e greu să mai adorm fără să scriu înainte. Să-mi descarc toată tensiunea nervoasă prin degete, degete apăsând taste, litere alcătuind cuvinte, fraze. 
Ascult muzică și mă plimb prin mine. 
Văd o alee și un parc, e toamnă și e răcoare, port un palton larg și lung până la glezne, un șal sub care mi-am îndesat și părul, lumina becurilor de pe alee e foarte caldă, portocalie aproape, în dreapta sunt bănci, în stânga copaci. Ici și colo sunt bălți.
Nu știu unde merg. 
Merg poate la o petrecere simandicoasă, într-o odaie foarte mare, o încăpere cu fotolii de piele neagră, un ventilator atârnând din tavan, o fereastră mare dând spre bulevard, femei cu rochii elegante și ochi prea machiați, fumând fără grabă în timp ce ascultă, ca și mine, niște jazz, apoi bărbați privindu-le galeș, fermecați.
Merg poate la o întâlnire, un bărbat mă așteaptă pe o bancă puțin mai departe în parc, încearcă să-și încălzească mâinile, privește copacii și frunzele, privește trecătorii, își plimbă mâinile prin păr și prin barbă, își potrivește fularul, mă așteaptă înfrigurat în vreme ce eu pășesc alene, clătinat.
Poate nu merg nicăieri, poate mă plimb fără țintă într-un acces de nebunie, un acces de melancolie gravă, e frig și e toamnă, e ceață și întuneric, aerul e umed și proaspăt, hainele călduroase, mă ascund în ele, în mine plutesc în tristețe, am ochii umflați de plâns, de lacrimi, mă clatin pe alee, mă simt amețită, beată, sfârșită, zâmbesc nervos trecătorilor cu care mă intersectez.
Poate că merg într-un bar, acolo urmează să stau într-un colț și să beau în tăcere privind prin încăpere, barmanul obosit spălând pahare, bărbați pierduți încercând să uite de toate, de tot. 
Merg și spre o casă veche, deschid o poartă, trec pe sub o boltă de viță de vie, privesc iedera suită pe ziduri, ușa mare, masivă, o lumină la o fereastră, o clipă înainte să dispară. Inspir aerul rece de toamnă adânc, închid puțin ochii, mă liniștesc. La intrare îmi las umbrela, ghetele, paltonul și șalul. Casa miroase a vechituri, cărți prăfuite, mobile masive din lemn întunecat, fum de prin vechile sobe. Merg pe un coridor, în capăt pe dreapta e vechea mea odaie, geamul meu dă spre stradă, lângă el am o masă, lângă masă un pat. Închid ușa cu grijă, să nu fac zgomot, e târziu în noapte și-n jur toată lumea preferă să doarmă. Mă întind pe pat, privesc spre tavan. Îmi simt corpul tânăr, obosit și înfrigurat. Închid ochii - zăbovesc printre gânduri, visez. Sunt într-un parc și cineva poate că mă așteaptă.

joi, 7 august 2014

O poveste scurtă

Am născocit, mi s-a năzărit o poveste scurtă, proastă, siropoasă probabil, cum îmi place mie. O văd de vreo două zile cu ochii minții, am tot încercat să o scriu, abia azi am reușit să o termin.

În fiecare dimineață, în zori, Anton pleacă spre mină. Se trezește la 4, pune apă la fiert, își ia ceașca din dulapul albastru, pregătește în ea ceaiul - toarnă peste ceaiul negru ieftin apă fierbinte, privește încântat aburul. Mănâncă întotdeauna două felii de pâine neagră. Ana se trezește puțin mai târziu. Se așează la masă pe scaunul opus celui pe care stă el. Cu ochii umflați de somn încă, se privesc în timp ce mănâncă. Uneori, pe mușamaua veche, roasă, își lasă, întinzându-le, mâinile - și le odihnesc împreună, împreună palmele, degetele, împreună mâinile. Se spală, se îmbracă amândoi. Ea rămâne acasă, el pleacă spre mină, încetișor.
Uneori, vara, când ziua e lungă, printre blocuri, pe alei, printre ierburile câmpului, vede primele raze de lumină ale zilei, calde, galbene, portocalii, spintecând albastrul. Privește umbrele. De obicei vede însă doar siluete întunecate, mult negru, forme în nuanțe nesfârșite de gri, risipite prin întinsul întunericului. 
Aerul dimineții e rece și proaspăt în fiecare zi. Undeva, aproape, sunt munții. 
Ajunge la mină printre primii, își pune hainele de lucru ponosite, gri. Mina e veche și adâncă, foarte adâncă. Coboară în ea cu un lift vechi care scârțâie. Înăuntru e cald și e plin de praf, respiră cu greu. Fiecare miner poartă cu sine, pe cască, o lumină - din când în când, prin beznă, li se intersectează privirile, atunci răsar din întuneric fețe urâte, cu pielea transpirată, unsuroasă, plină de praf negru, suvițe de păr ieșite de sub cască, fire de bărbă nerasă. Apoi albul ochilor, pupile contractându-se înnebunite de violența luminii, priviri aspre, amare, încruncișându-se. Înăuntru sunt multe și adânci tăcerile, se-aud mai mult zgomotele moarte ale utilajelor vechi, uneltelor, cărbunilor.
Au pauză de masă, mănâncă atunci la mese lungi, luminați de becuri slabe, orice li se pune în strachini. 
La sfârșitul zilei, șiruri de bărbați sfârșiți, mirosind greu a sudoare, se îndreaptă spre ieșire. Nu mai au apă în sala de baie uriașă a minei. Pe străzile orașului mic umblă atunci, printre blocurile lipsite de balcoane, pe sub sforile ticsite cu haine atârnate între ele, printre casele mici scăpate de demolare, mineri posomorâți, negri și gri, târându-și picioarele. 
Anton ajunge acasă printre ultimii, intră alene în curte, privește pietrele, firele de iarbă, praful, își privește picioarele. 
În casă îl așteapta Ana în bucătărie. O privește puțin, îi mângâie obrajii cu mâinile murdare. Apă caldă nu au - așa că fierb într-un cazan mare apă cât să umple o parte din cadă. Peste ea lasă să curgă, zgomotos, apă rece.
În cadă Anton se spală cu migală, bucurându-se. Ana stă uneori și îl privește, alteori îl ajută să se spele. Îi spală cu grijă mâinile. În urmă apa rămâne murdară și rece.
În fiecare zi, după baie, îl ajută să se îmbrace cu lenjeria curată, cămașă, pantaloni - și tot ce mai trebuie. Apoi Anton pleacă să cumpere pâine. 
Pleacă pe bicicletă, pedalând fără grabă. Ascultă atunci zgomotul roților pe aleile pietruite, vede praful ridicându-se în lumina caldă a serii, copii fugărind un câine, bătrâni pe la porți, bărbați fumând la ferestre, bărbați șezând pe bănci, îmbătându-se, femei cărând sacoșe grele pe trotuare. Privește cerul și norii, vede lumina pe fețele tuturor oamenilor pe care îi întâlnește, îi salută discret, în tăcere. 
Se întoarce cu pâinea neagră pe întuneric.

Somnul

Încerc să scriu o poveste dar nu pot. Sunt obosită, așa de obosită, aproape adorm în fotoliu.
Îmi place atât de mult să scriu, aș face asta tot timpul, vai, mă repet, am mai spus asta, am mai spus.
Sunt obosită, nu mai pot.
Nu pot să îmi termin povestea - adorm aici, adorm în fotoliu, o să visez un vis nemaipomenit, tridimensional, paradoxal, epocal.
Adorm, somn, somn, pic în somn, se lasă întunericul, duse sunt gândurile, dus e tot, dus pe apă, dus.
De două seri încerc să mai scriu, nu mai pot.
Adorm.

miercuri, 18 iunie 2014

Planuri pentru carieră

Azi m-aș face scriitor ratat, am convenit și cu Radu, aș putea să îmi descarc nervii scriind zilnic tot ce mai tună prin mine, bun, rău, de prost gust, cui îi pasă, aș fi fericită măcar atunci, scriind, aș putea trăi 100 de vieți în 33 de epoci istorice, 2 fire epice majore cu 67 de variațiuni pe temă. Aș mâzgâli caiete peste caiete, șervețele uscate și umede, bucăți de hârtie igienică, fețe de masă, coperte și pagini de cărți, documente electronice, navete spațiale. 
M-aș face scriitor, aș scrie nesfârșit, nu mai contează de ce, pentru ce, pentru cine.
Tot azi, pornind de la un caval, cavalul meu în care-am suflat cu patimă dar liniștit, egal și cu putere pentru prima dată după niște ani cred, mi-am amintit cum mi-ar plăcea să fiu cioban, să șed pe munte în haine murdare, cu șubă și pulovăr de lână, ciubote de cauciuc, pantaloni groși cu petice în genunchi si pe fund, căciulă pe-o ureche. Să urmăresc oile toata ziua, pe dealuri, pe stânci, printre brazi, pe poteci și spre izvoare, să respir aer tare și curat, aromat cu cimbrișor și nu numai, să-mi duc nestingherit singurătățile și melancolia, gândurile nesfârșite, nebunia, bucuria, tăcerea. 
Aș avea și-o bâtă. Sigur că aș avea măcar un câine, unul lățos. 
Aș avea pielea arsă de soare, crăpată de vânt. Aș avea mâinile mari, late, zdravene, butucănoase, unghiile murdare cu cenușă și pământ. Aș avea o traistă, în ea câte ceva de-ale gurii. 
Ce-aș putea fi eu mai bine afară de-un cioban melancolic și contemplativ, să trebuiască doar să mân și să adun și să mulg oile, să pot să șed si să mă uit în zare în vreme ce-s pierdut în mine, să deschid ochii spre lume și oi din când în când, să admir norii, munții, bolovanii, stâncile, apele, buruienile și noroiul și ploile, câinii și oamenii puțini și rari și sălbăticiunile, așa, din când în când. Să miros florile, oile, balega, noroiul, brazii, pinii și molizii, stâncile umede, lâna, fumul, brânza, bârnele stânii. 
Aș fi sterpar și-aș dormi doar sus pe sub stânci, zgribulit pe sub șubă, pulovăr și bluză și maieu și piele, pantaloni cu petice, izmene și șosete de lână, ciubote, căciulă, mi-aș face și-un foc, aș asculta vântul și copacii și frunzele și păsările, aș avea un caval dosit pe undeva, în fiecare seară mi-aș cânta de dor, de jele, de toate cele. M-aș bucura uneori că nu mă aude și nu mă știe nimeni, că sunt eu cu mine și-atât. 

luni, 4 aprilie 2011

Doamna publicistă-n devenire

...Un titlu foarte nou și ciudat pentru mine.
Am vrut să mă dau rotundă cu asta de-acum ceva mai multă vreme însă nu prea am avut avânt pentru scris în ultima vreme - articolul meu dintâi, la care am migălit mai multe săptămâni, până mi s-a făcut lehamite de el, a fost publicat. Joia trecută am fost foarte bucuroasă să-l descopăr în revista găsită în cutia poștală (sunt bucuroasa posesoare a unui abonament pe un an). M-am bucurat, m-am simțit mai bine. 
Așadar, dacă vreți să citiți un articol despre ce presupunea și însemna (sau, uneori, poate, mai presupune și mai înseamnă) întemeierea unei gospodării țărănești tradiționale, puteți să căutați numărul curent al revistei Satul la Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti" în București, Complexul Muzeal ASTRA din Sibiu, librăria Șt. O. Iosif din Brașov, librăriile Humanitas și Cărturești, magazinele Relay și Inmedio din țară.  Nu știu în ce tiraj se tipărește revista așa că nu știu în ce măsură o sa fie disponibilă în toate locurile astea.  
Sper să am energia și hotărârea necesare pentru a scrie în continuare despre subiectele care mă pasionează, subiecte nedreptățite, despre care puțini mai scriu azi. 
Până una alta, sunt foarte emoționată de ideea de a fi scris ceva ce se află într-o publicație care se vinde în Muzeul Național al Satului.