Se afișează postările cu eticheta romane. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta romane. Afișați toate postările

miercuri, 28 mai 2014

Dac-aș fi

Dac-aș fi un personaj de roman aș fi probabil unul din personajele lui Dostoievski, aș fi tot femeie, desigur și din păcate, aș înnebuni, m-aș zvârcoli febril sub impactul cine știe cărui gând sau al unei emoții, aș râde nestăpânit și nebunește aflându-mă undeva pe linia foarte subțire între bucurie nestăvilită și deznădejde.
Dacă aș fi altcineva aș fi un vagabond, aș pleca prin lume cu un rucsac mic în spate, aș umbla desculță pe marginea șoselei încinse, aș dormi oriunde m-ar prinde noaptea, m-aș trezi în toiul nopții undeva într-un câmp departe de tot restul lumii. Și în bezna cea mai adâncă, așa cum povestește tata din copilărie, m-aș uita la cerul plin-plin-plin de stele și-aș avea impresia că umblu printre ele în timp ce pășesc. În timp ce pășesc pe pământul rece, în timp ce simt firele de iarbă sub tălpi, în timp ce adulmec ierburile, florile. Minutele, pașii, bătăile inimii.
De-aș fi într-o poveste aș umbla prin lume în căutarea norocului, a sorții, aș fi mezina, mi-aș lua lumea în cap, aș avea un cal răpciugos, m-aș lipi de grumazul lui în timp ce călăresc prin codrul des și nesfârșit, i-aș asculta respirația, am călatori nesfârșit, i-aș vorbi, m-aș ține bine de grumazul lui în timp ce mă duce departe, tot mai departe, nu știu unde.
Dacă aș fi scriitor aș bea mult și bine, apoi aș umbla bezmetică prin lume, aș vorbi cu unii și cu alții, aș studia nesfârșit oamenii, asfaltul, ploile, zimbrii, contratenorii. 
Dacă aș fi compozitor aș asculta muzica lumii, țevile, butonii, brichetele, pașii, claxoanele, tractoarele, musonii, furnicile, fumătorii și nefumătorii, balenele, aviatorii.
Dac-aș fi balerină, precum în visul meu de as'noapte, aș dansa până la epuizare, impresarul meu pește ar fi mulțumit, bătrânul ăla libidinos din visul de astă noapte, ce vis ciudat.

marți, 27 mai 2014

Ce-aș citi

Viitorul în stele și palme.
Oamenii în ochi.
Adevărul în mine în zori de zi.
Aș citi romane cu țărani, romane în care să aflu lumea lor descrisă cu tot luxul ei, muzica lor, felul lor de a-și vedea și înțelege lumea, picioarele goale pe pământ, grădinile, grindinile, păpușoiul și barabulele, prășitul, gardurile si ogrăzile, obiectele și meșteșugurile, mâinile, uneltele, vorbele, felul în care își trăiesc zilele, zorii și apusurile, sobele și așternuturile, anotimpurile, gerul și arșița și bălegarul, munca, gospodăriile, interioarele, mâncarea, prispele, picioarele în opinci vara, focul, lemnul, varul cu vinețeală, cioplitorii și bârnele, brutalitatea și finețea, poveștile și basmele, serile, șezătorile, stelele și constelațiile, păstorii, lâna, inul și cânepa, țesăturile, dansul, mersul, mintea și sufletul, grajdurile, firele de iarbă sub tălpi și greutățile vieții, bărbile moșnegilor, cămeșile și picioarele despuiate ale copiilor, praful pe de pe ulițe, soarele printre frunze, pădurile, bolile și pocelile, descântecele, babele, mirosul din casă, lumina, ferestrele, o zi oarecare, iubirea, nevestele, pruncii, cuptoarele, pâinile, suferințele, podelele din lut, cântările cocoșului, ielele și zmeii, strachinile, burțile, cocenii, sărutările.
Urmele zilelor prin suflete.
Urmele zilelor pe piele.
Urmele omului pe Lună.
Minți.
Urmele de pe pereți.
Amalgamuri, amalgamuri.
Trecutul în ziduri.
Anotimpurile și timpurile în inelele din trunchiurile copacilor.
Visele.
Palmele, aș citi palmele, mâinile. 

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Citesc romane

Citesc romane. Cu mare spor. 
Când eram mai mică nu-mi plăcea să stau într-un loc și să citesc. Preferam oricând să ies afară, în mica mea lume, la joacă. Singurele chestii pe care le citeam cu plăcere, interes și oarece spor erau basmele. Prin liceu sau către liceu am descoperit că e plăcut totuși să citești - însă eram așa de tânără și neliniștită încât nu aveam starea necesară pentru citit. Nu mă puteam liniști, eram prea ocupată cu diverse emoții și sentimente copleșitoare. În facultate a fost în mare, cam aceeași poveste. Plus că am început să citesc cărți "de specialitate", așa că nu prea mai aveam cine știe ce energie pentru romane. 
Nu sunt tocmai genul care nu a citit mai nimic la viața lui. Nu, am citit câte ceva până acum. Ruși mai ales. Sunt mare amatoare de Dostoievski, Cehov si Turgheniev. Și-am mai citit și altele. Dar până anul ăsta vreo zece romane citite pe an a fost, în genere, limita mea superioară. 
În toată vremea asta, până să termin facultatea, până să mă angajez, părinții mi-au tot spus și amintit că timpul liber de care dispun pentru a citi romane este limitat și foarte limitat în viața asta și se epuizează treptat, fiind din ce în ce mai puțin și tinzând spre deloc și ioc pe măsură ce o să înaintez în vârstă și angajamente - muncă, familie proprie, viață de om mare. 
Nu am fost niciodată foarte convinsă de ce mi-au spus sau nu m-am lăsat impresionată foarte tare de ideea asta. Dar, de fapt, au mai curând dreptate părinții mei, cam asta e regula pentru majoritatea dintre noi. Numai că eu vreau să fac excepție de la regula asta. Situația excepțională mi-o permite. Sunt un om fără loc de munca de un an aproape împlinit. Și pe parcursul ultimelor 4-5 luni am descoperit că dispun de timp din belșug, de o foame extraordinară de a participa emoțional și mental la experiențe de viață din cele mai diverse, de dramul de liniște interioară necesar pentru a mă concentra și-a mă lăsa absorbită de-o carte și de o bibliotecă la doi pași aproximativi de blocul unde locuiesc. Și-am început să citesc romane. Mă captivează, mă pierd în ele și se transformă într-un soi de viciu. Îmi plac atât de mult. 
Întotdeauna mi-a plăcut într-un fel sau altul și m-a atras puternic să pot pătrunde în mintea, în sufletul, în viețile și adâncimile oamenilor. Nici nu știu de ce, nu mă pot abține, e o înclinație naturală, de foarte multe ori nici nu trebuie să fac eforturi pentru asta, fiindcă empatizez ușor și puternic. Mi se întâmplă și să simt pur și simplu felul de a fi al unui om pornind de la o oarece interacțiune cu el, privindu-i îndelung chipul, spre exemplu. Și asta îmi astâmpără o foame interioară constantă. Simt nevoia să și ajut, alin, îngrijesc, vindec, bucur - dar asta e altă poveste. Așa că, în noua mea situație de femeie ce a dobândit un dram de liniște și petrece lungi-lungi ore singură într-o odaie, savurez experiențele de viață ale altor oameni citind romane.  Și e grozav. 
O să îmi propun să citesc vreo 50, să zicem, anul ăsta. Din decembrie încoace am citit 16 și văd că am din ce în ce mai mult spor - așa că nu e un obiectiv chiar nerealist, zic eu. În ultima săptămână am citit trei romane ce însumează vreo 1200 de pagini. Și utimele 600 le-am citit de joi seară până as'noapte (vineri) la 1, complet captivată și transportată. Și fericită. Pentru mine asta e o mare realizare. E o etapă nouă și captivantă a vieții mele. 
Poate-ar trebui să mă apuc să scriu și recenzii pe aici. 
Mai sunt multe de spus dar mi-am amintit că trebuie să merg până la poștă, înainte de a găti ceva pentru prânz.

joi, 13 ianuarie 2011

Lumi fictive, lumi reale

Poate singurele lucruri care mă consolează și îmi aduc și o bucurie pentru faptul că de la o vreme am buletin de București sunt următoarele: acum pot primi colete prin poștă și pot comanda tot soiul de lucrușoare - în principal cărți - pentru care să stau apoi la coadă la poștă, ceea ce e un deliciu în sine, nu știu precis de ce, poate din cauză că anticipez plăcerea deschiderii unui pachet; m-am putut înscrie la bibliotecă și acum pot să împrumut diverse romane și-apoi să ma delectez cu ele, scufundându-mă în cine știe ce ficțiuni, lasându-le să se îmbibe în mine până în cine știe ce profunzime. Trăiesc romanele bune precum trăiesc cele mai intense vise și când le termin și trebuie să mă trezesc, să ies din lumea lor, ceva din atmosfera lor rămâne în jurul meu, se infiltrează în lumea exterioară mie prin porii ființei mele și mă plimb astfel câteva ore sau chiar zile printr-un roman sau altul. Cred că întotdeauna prefer un discurs la persoana I singular despre lumi oglindite, unul fictiv mai ales, al unui eu fictiv și despre lumi fictive, inspirate din lumea reală, dacă e cazul, dar filtrate prin subiectivitatea unui om și rearanjate într-o construcție proprie acestuia, unui discurs obiectivo-științifico-realist despre lumea exterioară. Eh, nu știu cum să zic mai bine ce am de zis, nu mai curg cuvintele așa de ușor ca altă dată. Într-un mod foarte complicat încerc să spun ca citesc întotdeauna mult mai ușor și cu plăcere un roman în loc de un studiu, un raport de cercetare, o chestie științifică, în fine. Ceva banal. 
Și azi am terminat și ultimul roman dintr-un grup de trei împrumutate, am ieșit afară, unde e aerul rece și umed și mi-a plăcut, am mers la bibliotecă si-am trecut iar prin bucuria de a căuta prin rafturi alte romane...Ma gândeam zilele trecute citind un roman japonez la modul în care japonezii din cărți - căci cei reali, contemporani, de zi cu zi nu știu cum sunt - par a fi conștienți de ritmurile naturii, de schimbările prin care trece natura zilnic. Cum sunt atenți la vreme, la flori și frunze, la vânt, la ploi, la ninsoare și la câte si mai câte astfel de lucruri...Iar mulți dintre noi suntem tot mai rupți de ritmul naturii și de toate detaliile prezentului care ne înconjoară și nu observam mai nimic. Stăm izolați în diferite tipuri de cutii, nu mai auzim vântul sau păsările, stăm izolați de ploi, de zăpadă. Sau nu le acordăm atenție.  Unii, cei mai deconectați poate, se plictisesc de viața plată și atât de plictisitoare din punct de vedere senzorial și caută să-și delecteze simțurile și să-și îmbogățească lumile cu cine mai știe ce, câte și mai câte. Dar nu e vorba numai de informații de orice tip ce să ne bombardeze simțurile...de ce nu mai suntem oare atenți la trecerea timpului, în ritmurile lui naturale, ciclice? Mi se pare că ne lipsim de o mare bogație de senzații dar mai ales de o mare bogație de conținuturi și semnificații. 
Revenind, nu neg că pentru mine realitatea e foarte greu de suportat uneori. Sunt o ființă apoasă, așa îmi place să explic oamenilor. Dar preferința pentru romane nu e doar o fugă de realitate, e și asta dar e și mai mult de atât. Sunt gânduri pe care o sa le termin în sinea mea, mai încolo, acum nu pot. Poate le mai și scriu.
Mi-a venit zilele astea o idee de roman. Poate cândva o să mă apuc să îl scriu, fiindcă e un roman despre o lume pe care aș vrea să o construiesc și să o reconstruiesc, în același timp, în mine. Și să le-o ofer și altora...
Un vis frumos: mi-ar plăcea să mă pot trezi dis de dimineață, pe la șase poate, să beau un ceai verde sau o cafea și-apoi să ies să mă plimb cu bicicleta la o oră la care străzile sunt mai mult goale și soarele poate abia răsare și le umple de multă-multă lumină, să pedalez așa de fericită cum am mai făcut-o de multe ori, să simt aerul dimineții, de primăvară poate, dar și de iarnă chiar, sau din orice anotimp de fapt, mirosul lui specific, o, de-ar fi mirosul aerului din Suceava!, să mă simt liberă și să mă bucur de lumină. 


miercuri, 8 decembrie 2010

Rezonanțe

M-am trezit azi nu foarte veselă. Și-n timp ce imi pierdeam vremea pe Facebook străduindu-mă să îmi mențin iluzia că socializez am dat peste un cântec pe care nu-l mai ascultasem de multă vreme - ăsta.
Îmi amintește de copilărie, de vremea când îl ascultau sor-mea și frate-miu - și eu, foarte mică de altfel pe atunci, pe lângă ei. Îmi amintește de casetofonul nostru cu o singură boxă, negru, cu niște luminițe pâlpâitoare la care mă uitam cu fascinație atunci când mă prindea întunericul ascultând muzică la frate-miu în cameră. Îmi aminteste de vremurile când frate-miu cânta in fiecare zi la chitară, iar eu stăteam pe lângă el și ascultam cuminte și încântată ce cânta. Frate-miu cânta mult mai mult, mult mai multe alte cântece pe lângă Nothing else matters, dar cântecul ăsta tânjeam și eu să îl învăț, mi se părea simplu și așa frumos. Îmi amintește apoi de multe generații de adolescenți care încearcă să învețe cântecul ăsta, e primul pe care vor să îl invețe. Vor să se exprime și să impresioneze cu el. Apoi îmi amintesc de o nuntă la care am fost în noiembrie și de momentul în care mirele a fost pus să cânte Nothing else matters - și-a fost un moment foarte reușit, emoționant. A cântat și singur dar a fost ajutat si de prieteni și de mireasa lui. A fost singura dată când mi s-a părut că miresei îi dau lacrimile de emoție. 
Nu știu ce am de ascult la nesfârșit cântecul ăsta și mă las emoționată de el, poate că sunt sub influența stării proaste cu care m-am trezit sau poate că mă afectează Dostoievski, ale cărui scrieri mai puțin cunoscute dintr-un volum mai puțin citit de obicei al operelor lui complete le citesc acum. Citesc și devin tensionată și se deschide larg cutia mea de rezonanță luând cunoștință de hipersensibilitatea multor personaje dostoievskiene, de stările lor producătoare de accese de plâns, friguri și febră sau de comportamente extreme sau greu de înțeles. Mă întreb dacă îi plăcea lui Dostoievski în mod deosebit să colecționeze astfel de personaje în romanele lui sau chiar așa erau rușii în vremurile acelea. De-am fi personaje din romanele lui Dostoievski ne-am cutremura cu toții ascultând cântecul ăsta, apoi ne-am închide în odăile noastre sau în cine știe ce foruri interioare și-am coace stări sufletești complicate ce ne-ar afecta comportamentul, am trăi drame și emoții copleșitoare, furtunoase, istovitoare. Îmi pare acum că Dostoievski amplifică în personajele lui sensibilitatea noastra adolescentină, vitalitatea aceea tulbure si tumultoasă și forța trăirilor noastre din acele vremuri. Majoritatea dintre noi ne solidificăm într-un fel sau altul pe măsură ce devenim adulți, devenim mai tari, mai opaci și mai surzi, mai închiși și mai domoli, ca să putem trece mai ușor prin propria noastră viață.  
Și rămân cu întrebarea asta fără răspuns: colecționa Dostoievski asemenea personaje sau incidența lor în rândul poporului rus era chiar atât de ridicată? și încă una: dacă astfel este poporul rus, cum s-ar putea lega asta de istoria lui?