Matsuo Basho

Bolnav la drum.
Un vis veştejit
Rătăcind mai departe.









Liniştea
Adânc pătrunsă-n pietre.
Ţârâitul greierelui.

Înainte de culcare

Mă scufund în fotoliu, aproape adorm. Îmi țin de urât poveștile mele, nu contează că nu le citește mai nimeni sau nimeni, că-s proaste, că-s bune. Pentru mine au o funcție, au mai multe. Cred că sunt dependentă de ele.
Descărcare de energie, o legătură cu mine însămi, imagini, metafore, adâncuri neștiute vorbind, e bine, e plăcut, e așa de bine să scriu. Nu contează, nu mai contează nimic.
Se-aud artificii undeva afară.
Am nevoie să umblu prin lume, să încerc să fiu prezentă și atât, am ieșit azi, seara, să mă plimb vreo jumătate de oră, cu căștile în urechi, aproape că am dansat pe stradă. Și am privit în jur. Pentru unii e așa de firesc, poate nu înseamnă nimic, mai nimic, ceva ieftin, plictisitor, pentru mine e atât de mult, rețin impresii, lumea și oamenii mă impresionează, mă umplu cu imagini. Nu am o memorie foarte bună, nu știu să am așa ceva, oricum, dar apoi stau aici când simt nevoia și încep să se deruleze gânduri și imagini în mine, imagini diverse și cuvinte, amalgamuri, e atât de frumos, de plăcut. Vin singure, de la sine, se adună, se compun. Stau apoi și încerc să îmi dau seama ce înseamnă toate cele.
Am nevoie să văd lumea, să o simt, să văd oamenii.
Îmi place să privesc fugar în casele oamenilor când merg pe stradă, dacă am ocazia, interioarele caselor mi se par lumi aparte, atâtea povești nespuse, neștiute, misterioase. Oare cum trăiesc? Ce se întâmpla acolo? Interioarele vechi, mobilele vechi, astea sunt preferatele mele. Ma duc imediat înapoi, în alt timp.
Interioarele oamenilor, și mai și.
Îmi place să privesc oamenii din jur, pur și simplu, fără să-i judec, să-i observ. Dar fac asta mult prea rar sau deloc, mi-e cumva nefiresc. Nu privesc afară, privesc înauntru.
Mai departe, mai departe.
Îmi place să privesc oamenii, oamenii oarecare, deși o fac atât de rar, pentru că umblu prin lumea mea de fapt, nu umblu afară, umblu înăuntru și arunc din când în când afară o privire. Și-atunci, și-atunci văd oamenii chiar și pe dinăuntru puțin, dacă sunt atentă îmi comunică așa de multe despre ei, îi simt, văd părți din ei. Uneori pot să îi descriu, alteori lasă urme indescriptibile în mine.
Îmi plac oamenii, nu mă omor după fiecare în parte și totuși, totuși mi se par fascinanți în complexitatea lor, inepuizabili. Oricât i-ai desfășura, oricât ai încerca să îi cuprinzi în scheme, sunt zi de zi inepuizabili, schimbători, vii, complicați, cu un miez numinos, intangibil, lumină, umbre, adâncuri abisale, de neatins, istorii de zi cu zi o mie și una, o mie de file și-apoi încă o mie, zi de zi.
Oamenii nu sunt doar scheme logice suprapuse peste câteva bucăți de carne, nu sunt mecanisme, sunt necunoscuți, sunt altceva, sunt ceruri și adâncuri abisale, sunt metafore, sunt mituri, sunt tipare ancestrale, sunt infiniți, urâți și frumoși.
Adorm.
Somn. Noapte bună.

Nimic și nimeni

Azi nu prea am cuvinte, nu am nici inspirație.

Azi, am decis, nimeni nu știe ce e în nimeni.

O călătorie scurtă cu autobuzul, autobuzul 312, l-am așteptat puțin în stație ascultând muzică, tot drumul până acolo l-am petrecut în muzică și dialoguri interioare. Nimic anormal, totul atât de banal, e atât de personal zice melodia, scriu despre mine mult, probabil egotism, nimic de povestit. O domnișoară cu părul negru prins în coc stă pe un scaun în față și vorbește la telefon, vreo doi oameni în spate și eu aș vrea să scriu scrisori, poezii, romane, nuvele, nu aud pe nimic și pe nimeni, în mine se aude doar muzica, trec pe lângă semafoare, cercul roșu și deasupra lui luna, frunzele, mașinile aliniate, blocurile, ferestrele. Într-o intersecție trei omuleți roșii-roșii. Miros de frunze pe strada mea, invadând prin ferestre autobuzul 312. Poate într-o zi o să schimbăm traseul, o să fugim afară din București, acolo o să oprim în câmp și-o să frigem un miel în proțap, oamenii vor fi mulți și roșii în jurul flăcărilor, alteori negri, vor șușoti despre vecinii lor de la bloc și despre administratori, despre Piața Sudului, nemurire și roșii.


Mai devreme, cu bicicleta la vale, mirosuri, mirosuri, teiul, îmi place sa pedalez repede și-apoi să mă ridic în picioare în timp ce bicicleta gonește, îmi place aerul prin care vâjâi atunci, vâj, vâj, vâj, aerul pe piele.

Codrule cu frunză multă, păsările-n tine cântă. 

Nu mai am nimic de spus, nimic de comunicat, nu mai scriu pentru nimeni, nu azi, aștept ziua de mâine.

Umblet

Cred că nu am citit niciodată dar am impresia că am citit o carte numită "Mecanica inimii".

Mi-o și imaginez, are bujii, pompe, ardere internă, combustie spontană, explozie internă, eșapament.

Lângă ea stă un om într-o salopetă gri unsă cu vaselină neagră, în mână ține o cheie franceză. 

Se uită adânc înăuntru.

Cerul e noros, presiunea atmosferică e scăzută, pășesc pe dalele de piatră, clădirile sunt vechi, au ferestre mari, lumina becurilor e caldă, e racoare și mă învelesc mai bine cu flaneaua din lână 30%. O să găsesc un bar cu pian, pe pianistul de-acolo îl dor sfâșietor degetele. 

În cot mi-ar plăcea să am un petec, m-aș sprijini pe el în timp ce sorb tacticos din paharu-mi, m-ar impresiona aștrii, aș închide ochii contemplând spațiul cosmic. 

La finele nopții aș pleca printre tei, aș avea atunci în buzunar o ceșcuță, special pentru momentul în care o să înceapă să plouă, o ceșcuță de porțelan fin cu flori mici albastre. Ceșcuța aș intinde-o atunci pe sub tei, aș sorbi apoi zgomotos din ea, după ce mi-aș scoate solemn pălăria și-aș sprijini-o pe piept cu mâna stângă. 

M-aș întoarce în orașul tulbure, m-ar opri din când în când trecătorii să le spun unde e centrul. 

Traversând m-ar claxona taxiurile galbene, ar străluci roșu și galben și alb și lung farurile, prin discoteci domnișoarele și-ar mișca energic și duios șoldurile, poeții ar scrie pe șervețele umede la terase, uși vechi și putrede ar scârțâi în clădirile părăsite pline de hârtie igienică și plapumi. La un colț de stradă toți vânzătorii și-ar număra banii, domnii ar fuma la terase, femeile ar cotrobăi prin coșurile cu haine la solduri. 

Prin bălți ar străluci curcubeic benzina, m-aș descălța și mi-aș ține într-o mână șosetele albe și în alta pantofii, aș călca bezmetic prin ele.

Reclamele ar străluci târziu în noapte, cățărate sus pe blocuri. Dintr-un subsol ar răsuna un contrabas, un pian și poate un bucium. Gunoaiele s-ar aduna pe lângă bordurile înalte, apa ar șiroi spre gurile de canale și vagabonzii ar urina fericiți în colțuri.  

Brutarii ar frământa febril către zori pâinea, camionagiii și-ar bea cafeaua caldă în popasuri, melancolicii ar privi galeș luna. 

Pe nesfârșitele caldarâmuri mi-aș îndesa mai bine pe cap căciula, ca să-mi acopere bine urechile, aș aștepta cuminte autobuzul, m-aș cufunda într-un scaun din plastic și-aș număra pe geam picăturile.

Pierdută

Am găsit locul ăsta azi, o curte a unei clădiri vechi, era acolo și un coafor, scări ce duceau la etaj, multe ferestre și multe uși și o balustradă și poate chiriași, un perete din lemn cu ferestre, dărăpănat, pe lângă scări, cutii poștale în șir indian, câteva rufe puse la uscat în mijlocul curții, vegetație.
Lumină bătând printr-o fereastră.
Din când în când oameni urcând și coborând pe scări, umbrele lor fugind pe perete.

Aș fi putut să mă așez aici, să aștept să aflu, aș fi putut împietri aici, începând cu piciorul drept sau piciorul stâng, continuând cu plămânul stâng, degetele mari, umărul drept, inima.
Aș plasa o scenă aici, un dialog sau, mai curând, un solilocviu.
"Casa era pustie, chiriașii ieșiseră cu toții, afară era soare, pe drum treceau vidanjorii.
- Ce cauți aici? întrebă atunci.
- Nu mai știu, are de-a face cu tine.
- Cum a fost drumul până aici?
- Sunt pierdută. Ai auzit ce ți-am zis?
Atunci începu să plouă, ploua pe rufe în curte, ploua pe chiriașii pierduți prin lume. Se-auziră umbrele deschizându-se, clac și clic, se-auziră tunete, șiroaie de ploaie curgând pe frunțile câinilor." 

Zori

Am vrut să stau trează până în zori.
Am stat noaptea ce-a trecut de veghe somnului Mirunei, omuleț minunat, mic și blond și pufos ce se trezește speriat și confuz din când în când și plânge.
Intre timp i-am tot scris Elizei, am vorbit cu ea până la 3 și jumătate.
M-am gândit as'noapte la unul din puținele avantaje ale felului meu de-a fi - dacă simt cam ce simte omul de lângă mine mă pot adapta și pot să încerc să îi comunic, să îi transmit lucrurile de care are nevoie, emoția sau cuvintele de care are nevoie ca să se simtă mai bine. E ceva foarte simplu, un lucru pe care cei mai mulți dintre noi îl facem din când în când, mai ales dacă ne pasă de omul cu care interacționăm. Eu cumva simt nevoia să fac asta destul de des, dacă îmi pasă de omul de lângă mine cu atât mai mult, nu știu ce să fac ca să se simtă mai bine și să mă simt și eu mai bine în consecință. Cu un bebeluș cred că trebuie pur și simplu să emani lucrurile de care are el nevoie, dincolo de cuvinte. Asta încerc să fac cu Miruna cel puțin, mai mult sau mai putin conștient - când e neliniștită, ceva îmi spune că e cazul să eman liniște, calm, siguranță, afecțiune - în fel și chip, în cuvinte, dincolo de cuvinte, în sunetul lor. Și Miruna cred eu că simte ce simt și se liniștește...Mă ajută mult probabil și faptul că atunci când o țin în brațe îi simt toată simplitatea și sensibilitatea, toată frumusețea nemaipomenită a vieții ei fragede și simple, nu mai pot de încântare și mă liniștesc eu însămi înainte de toate, doar simțind cum e ea. Îmi plac mult de tot bebelușii, nu copiii de toate vârstele, îmi plac bebelușii necuvântători în mod special, cu mirările lor, cu dorința lor de a explora simplu și bucuros lumea, cu bucuriile lor atât de mari și de simple, cu suferințele lor mari și simple, cu nevoia lor de a comunica altfel...nu-mi mai găsesc cuvintele, ideile.
Nu despre asta voiam să scriu, dar încoace mi-au fost purtate gândurile.

Am vrut să stau trează până în zori, am vrut să aud păsările. M-am săturat să dorm cuminte și bătrânește toate nopțile, nu am trăit destule nopți albe la viața mea, au fost atât de puține, nopți albe și libere, nopți cu vorbă, excese, poezie, oameni, aer rece. Nu am prins prea des zorile după o noapte nedormită, nici vorbă, nici vorbă.
Pe la 4, după ce-am stat cu Miruna, m-am dus la casă, în odaia mea de la etaj, să aștept zorile.
Casa părea pustie, era întunecată toată, liniștită. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc pe cineva, să stăm de vorbă până-n zori - dar nu am întâlnit pe nimeni.
Am stat singură și liniștită și-a fost tare bine. La ora 5 au început să cânte păsările. Încă ploua mărunțel și se-auzeau așa frumos și stropii de apă, picăturile de apă atingând frunzele viței de vie de sub fereastra odăii mele.
S-a luminat de zi.
Pe la șase am plecat spre Piața Unirii, era răcoare și m-am îmbrăcat mai gros, nu mai vedeam bine de somn și uscăciune prin lentile. Lumea era proaspătă, oameni prin stație, petrecăreți în fața șaormeriei, păsări cântând încă, la Unirii un chioșc RATB deschis non-stop.
L-am luat pe 312 spre casă. Aș fi hoinărit în continuare totuși, mă simt hoinar în ultima vreme, nu-mi găsesc locul și odihna. In autobuz câțiva oameni, două femei, două țigănci din care una în haine de măturător, salutându-se cald, frumos, pe una parcă o chema Florica. Încă vreo doi alți oameni despre care nu îmi amintesc nimic. Am vârât nasul în telefon, mi-am pus și niște muzică, mi-era așa de somn, m-am uitat pe fereastră puțin, am picat pe gânduri. Dacă aveam abonament m-aș fi plimbat înca niște ore prin tot orașul cu autobuze, trolee, tramvaie, încolo și încoace, fără țintă. Aș fi dormit poate prin ele.
Am coborât totuși din 312 în stația de peste drum de bloc, mă aștepta dormind Radu. Dar am mai tras puțin de timp, de zori. Am plecat să mă plimb pe alei. Am găsit aproape de tot un parc mic, un loc ascuns între câteva blocuri de zece etaje, bănci sub trunchiuri de copaci ce-ajung pâna la etajul nouă, nemaipomenit de mult verde, o grădină cu trandafiri. Păsări cântând, atât de multe păsări, vrăbiuțe și un guguștiuc și un cuc poate și un cocoș cântând undeva în depărtare. M-am bucurat de toate cele din jur, am stat pe gânduri.
Am plecat într-un târziu al zorilor acasă.

Din odaie, la 5:

Hoinar, în parc, la 7:

Câțiva pași

Uneori aș vrea să dansez și nu am cu cine, dansez singură prin cameră, prin mine.

Alteori aș vrea să mă plimb.

Lumea e frumoasă, mult prea frumoasă.

Azi m-am trezit imitând pe stradă legănarea unui baiat, unui tânăr, ritmul lui, urca dealul cu o chitară în cârcă, purta un hanorac și avea niște șnururi albe atârnând de glugă, se legănau ritmic, de colo-colo, m-am legănat și eu, nici nu știu dacă în realitate sau în sinea mea, ce mai contează, l-am imitat și l-am simțit, tânăr și fraged și emotiv, puțin trist, trecând pe lângă mine.

O plimbare prin cartier, țigani prin case vechi, țigani prin curți, oameni carnali, mulți, sfidători-liberi, îmi amintesc doar un culoar lung, ferestre, niște rufe puse la uscat, poate niște mizerie, niște țigani mici fugind, un țigan grizonat cu mustață privindu-mă lung, am plecat.

O curte cu o alee mică ducând spre casa părăginită și pierdută aproape sub verdeață, mică, joasă, cu acoperișul mare și copleșitor, separându-mă de curte un gard de fier forjat, dalele de piatră ale aleii sărite, ierburi crescând sălbatic în locul lor. I-am făcut o fotografie.

O casă părăsită, pe ea atârnând iederă, două ferestre mari acoperite cu scânduri bătute în cuie, crăpate pe ici pe colo, nu mai știu ce culoare avea, nu mai știu nimic, deasupra gardului pusă sârmă ghimpată.

Niște femei la balconul unei case cu mai multe etaje, lângă niște rufe puse la uscat, privindu-mă.  

Străzi și străduțe, la un moment dat am ieșit undeva și nu mai știam nici de unde vin, nici încotro ar trebui să o apuc, lumea e un labirint, până la urmă am recunoscut ceva din stradă și-am plecat mai departe.

M-am dus la vale, l-am întâlnit pe băiatul cu șnururile legănânde. 

Mi-a atras atenția un loc plin de verdeață peste drum de parc. O deschizătură într-un gard mai mult improvizat, o potecă mergând spre o casă, la vale. O casă prea frumoasă, fără ferestre, fără uși, toate smulse, rupte, podeaua pe jumătate smulsă, gunoaie înăuntru, lumina pătrunzând înăuntrul ei prin găurile cele mari ale pereților, frunze și vegetație, pustiu, pereții exteriori scorojiți, frumos colorați, grinzile din lemn întunecat sub scoperiș, cioplite frumos. Câini lătrând undeva, la distanță nu foarte mare. Am coborât trepte pietruite, pe lânga casă. Puțin mai departe, o movilă cărămizie - bucăți de pereți, bucăți de-acoperiș, sau așa îmi pare. Alte clădiri ceva mai departe în pustiul vechi și verde. Nu am mai îndrăznit să înaintez. "Spitalul dermato venerian" am văzut scris apoi, din stradă, pe o tăbliță pe un chioșc. Urmează să fie demolat. 

Un miros familiar, un miros vechi și tulburător din curtea și casa bunicii simțit pe lângă o casă, un miros de verdeață și poate nu numai, m-am ridicat pe vârfuri și-am adulmecat peste gard, nu știu a ce mirosea, nu mi-am dat seama. 

Am găsit drumul spre casă, ultima parte a drumului, soarele și căldura, poarta cărămizie - sau așa îmi pare. Un ceai în bucătărie. 

Muzică, aș vrea să dansez, dansez în mine.  

Pa-pa

Mă simt adesea în ultima vreme de parcă mi-ar fi plecat rațiunea la plimbare, într-o călătorie într-o țară străină si exotică pe care nu am cum să o mai cunosc în lipsa ei, pa-pa, Miruna dând timid din mânuță cu ochii ei albaștri largi deschiși de mirare, din sforțarea de a face ceva ce are un înțeles abia cuprins de mintea ei micuță, pa-pa intelect, pa-pa, la revedere, unde ești și ce mă fac eu fără tine, unde e unealta muncii mele?, uite-o, nu-i!, nu mi-a mai rămas mare lucru, nu știu de ce să mă apuc, să mă apuc de fund și să sar în sus, așa spunea parcă bunica mea cândva acum o mie de ani. 

Oamenii sunt ciudați, închiși în corpurile lor și inaccesibili, ce trist, aș vrea uneori să îi citesc, aș vrea să fiu o muscă pe pereții sufletelor lor, să ma uit în ei cu o indiscreție supremă, mai ales în unii, nu mi-ar mai trebui altceva, extaz, poate doar puterea de a zbura de acolo oricând vreau sau să pot să închid miriadele de ochi de muscă în sufletele oamenilor în care mă situez și mă holbez și să rămân totuși înăuntrul lor atât cât vreau, în liniște, da, totul ar fi minunat, atât de dubios, ciudat, indiscret, perfect.

Mă liniștește să scriu pe-aici dar nu pot să fac asta tot timpul, să scriu mereu, să stau mereu cu ochii în ecran și să tastez frenetic, clape de pian, tactactac, ochii se usucă și vai, lumina albastră, miopia, forte miopia, lentile de contact ce se usucă, dioptrii crescânde, tot mai mult, tot mai mult, până o să ajung oarbă, baba oarba prin parcarea din fața blocului din Suceava, o sa mă urc pe ceva deasupra pământului, sunt câteva asemenea locuri în parcare, te urci pe ceva și baba oarba te găsește mult mai greu. 

Corpul meu prost făcut, cernobîlian.

Viața mea emoțională, ducă-se pe pustie, fâl-fâl.

Noaptea trecută am stat trează, m-am culcat pe la cinci în zori, la un moment dat am stat pe terasa-balcon de vorbă cu vecinii, am ascultat muzică și am cântat și m-am rotit vâj-vâj cu scaunul, era să îmi sucesc piciorul pe podeaua acoperita cu gresie alunecoasă și am stat mai mult și mai mult de vorbă cu unul din ei, unul poetic-sentimental-puțin-teatral-și-beat (dacă citești asta și descrierea nu corespunde, te rog să mă ierți și să nu te superi) a fost tare frumos.

Să fiu singură, prezentă și trează în mine, nu știe nimeni cum e, chiar nu știe, eu cu mine, intens și neștiut, rău și bine.

Iată și părul meu, mai nou e cam portocaliu sub soare, nu se asortează cu hainele mele roz, dragele de ele, oribil, oribil, oribil, îl tot spăl să se ducă nebunia. 

M-am mai trezit în zori zilele astea pentru o scurtă vreme, apoi am adormit la loc, m-am trezit pe la ora la care m-am culcat ieri, iubesc zorile și în zori, nu știu de ce, cântă miriade de păsări, ciripesc nemaipomenit, de obicei mă trezesc atunci limpede-cristalină, totul mi-e clar, mintea și inima.

Muzica, băiete, și dă-i bice, călătorim până departe, îmi vine să cânt.

Noapte bună.

În labirint

Stau în bucătărie, mănânc biscuiți cu Nutella, beau un deget de vin roșu - nu e o combinație așa reușita - și cuget. Ar trebui sa fac altele, cu totul altceva. Dar nu am chef de mai nimic. Nici nu mai știu ce e cu mine.

Mă întreb adesea dacă ceea ce fac e bine sau nu, dacă ceea ce am facut e bine sau nu, dacă nu era mai bine să fi facut ceva altcumva sau să se fi întâmplat ceva altcumva. Ajung să regret foarte multe, prea multe. Orice lucru ar fi putut sa fie mai bun, mai bine. Oare sunt unde e cel mai bine să fiu? Oare am făcut ce era mai bine să fac? Oare ce ar trebui să fac?

Mă simt prea des ca și cum as fi într-un labirint. Oare am ales drumul potrivit, drumul cel bun? Și, de altfel, nici nu știu precis unde aș vrea sau ar trebui să ajung.

Rătăcesc de când eram mică prin visele mele. Dar uneori simt că rătăcesc dintotdeauna, oriunde. Sunt confuză și dezorientată.

Radul meu judecă altfel lucrurile - s-a întâmplat totul cu un sens și un scop, totul merge înspre mai bine și spre împlinire, tot răul e spre bine, nimic nu e întâmplător, nu are sens să încerci să controlezi lucrurile.

Și eu nici măcar nu cred ca vreunul dintre noi are dreptate.

Îmi place mult fotografia de mai jos. Nu poate fi interpretată chiar precis - poate că omulețul din imaginea mea merge spre lumină. Sau poate aduce întunericul cu el. Dar cu siguranță rătăcește printr-un labirint.