Se afișează postările cu eticheta orasul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta orasul. Afișați toate postările

joi, 6 noiembrie 2014

Azi

Cu bicicleta azi, aerul rece și umed, ceață, în parc doar câțiva oameni, unii alergând și alții plimbând câini, liniște - sau așa mi s-a părut. Frunze și fructe ciudate într-un copac, stropi de rouă nenumărați pe firele de iarbă, frig. Ascult muzică pe bicicletă prin parc și pe trotuare, îmi vine să dansez, mă ridic în picioare și mă înclin și mă mișc puțin, pe cât pot, în ritmul muzicii, îmi place cum se lasă bicicleta mea ieftină cu suspensii bune sub mine. Am ritm atunci și e un ritm bun și lumea întreagă se umple de el. 
De fiecare dată când fotografiez plante, frunze, părți mici și nemaipomenit de frumoase din lume și natură, îmi doresc să mă transform într-un artist asiatic, de orice fel, să prind într-o imagine simplă ceva din frumusețea nespusă, mută a lumii, sensurile subtile, ceva din atmosfera ei. 
Tot azi m-am plimbat aproape două ore cu autobuze prin orașul ăsta așa de mare, nu am văzut mai nimic însă, adâncită în gândurile mele. Ce-oi fi văzut oare? Un bătrân frumos, cu căciulă din sau de astrahan, fular cu carouri în tonuri de cărămiziu, parcă, un palton negru, o privire și o înfățișare blândă. Un băiat pe un scaun de lângă ușă, arătând normal-banal și-apoi, brusc, sprijinindu-și mâinile pe bara de metal din fața scaunului, apoi fața pe mâini, cuprins parcă de cine știe ce dezolare, durere, suferință sfâșietoare, desfigurantă. Nu m-am uitat prea mult la el însă. Nu mai țin minte mai nimic apoi. Un pod într-un parc, mult verde, o piață, un restaurant cât un chioșc, un cuplu frumos în Romană, o fată și-un băiat sărutându-se, aveau ceva foarte frumos în ei, tinerețe, frumusețe copilărească, vitalitate, simplitate. Stațiile de metrou, în construcție, lucrările destul de avansate, la un punct însă, o stație mai îndepărtată de centru, o mășinărie uriașă săpând în măruntaiele pământului, folosind un scripete uriaș, un cerc metalic, albastru, montat pe un stâlp și stâlpul pe o mașină. Un utilaj ciudat, nemaipomenit, greu de descris.
Nebunul din stația de peste drum, la plecare, astă vară l-am văzut cu pieptul gol și medalii, săptămâna trecută, pe frig, purta pantofi și pantaloni de trening gri prinși cu o curea de piele lată și-n rest îi era trunchiul tot gol. Poartă și ochelari parca, nu mai rețin, și are ceva chelie și mustață și pare să poarte dialoguri interioare - așa ca mine. A trecut și azi pe acolo, era îmbrăcat mai normal, obișnuit, așa de banal că nu am reținut nimic, am reținut doar prezența lui.
În aceeași stație, un bilețel. Simplu, o adevărată poezie. 


Cerul ciudat în intersecție la Tineretului, ceața ridicându-se, parcul încă întunecat și o zonă luminoasă gată să se întindă spre el, soarele ieșit dintre nori orbitor și un cârd mare de păsări, porumbei ce-și luaseră zborul din parc, aș crede, zburând înnebuniți, mulți, negri, deasupra mașinilor, aglomerației. Lumină, ceață și păsări.
Muzica în căști, obsedantă.
Am lăsat un ceainic cu ceai de tei să mă aștepte, să șadă peste noapte, ceaiul să devină roșu și puternic, gustos, aromat.
Mi-e foarte somn, nopte bună.