Se afișează postările cu eticheta muzica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta muzica. Afișați toate postările

luni, 1 decembrie 2014

Un cântec

Doar ceva, foarte scurt, pentru că mi-e dor să scriu ceva aici.
Ascult muzică, mi-am amintit de-o trupă ce era cândva preferata mea - Incubus. Multe-multe piese de-ale lor îmi plac încă foarte mult, le-am ascultat pe repeat pe mai multe dintre ele în noaptea asta. M-am oprit, acum, înainte de culcare asupra ăsteia - cândva era preferata mea dintre toate, am auzit-o prima dată într-o zi când eram prin liceu, era la televizor, m-a fermecat instant, a rezonat atât de adânc în mine. Conștientizez acum că e o problema foarte veche a mea, spaima, frica în fața vieții și-a zilei de mâine - și-o necesitate așa de mare să aflu în mine ceva, curaj să întâmpin viața cu brațele deschise, cu ochii deschiși, curajul să trăiesc mai ales, să acționez, să acționez conștient, fără să fiu condusă sau paralizată de frică.

vineri, 5 septembrie 2014

Începutul zilei

M-am trezit mult mai devreme azi, la 7 și jumătate, deși as'noapte nu m-a lăsat să dorm o oarece insomnie. La ora asta mi-am băut deja de ceva vreme cafeaua și încerc să îmi dau seama de ce-ar trebui să mă apuc mai întâi, stau în fotoliu și-mi vine doar să scriu. Nu știu.
Ascult muzică între timp. Am dat peste cântecul ăsta. Îmi amintește de copilărie, eram foarte mică pe vremea când a apărut, mi-a plăcut foarte mult pe atunci și la fel de mult îmi place și acum. Are ceva, un ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna, inclusiv în versuri.
Îmi amintește și de diminețile în care mă trezeam devreme ca să plec la școală, de bucătărie, de scaunul pe care mă așezam aproape întotdeauna înfrigurată, întotdeauna mi-e frig când mă trezesc foarte devreme, încercam să îmi încălzesc mâinile și picioarele atunci, îmi beam apoi ceaiul, mâncam o felie sau două de pâine cu ceva. Îmi amintesc lumina becului, niște reflexii în geamul din bucătărie, aragazul. Plecam spre școala cu ochii încă umflați și uscați de somn, îmi amintesc aleile și ghiozdanul pe spate, semi-întunericul, aerul. Mi se întâmplă adesea atunci când mă întorc în Suceava în vreun sezon oarecare să recunosc mirosul aerului - iată aerul unei zile de vară din liceu, al unei zile de toamnă, mirosul pădurii, mirosul unei zile de iarnă, al ploii, căldurii, zilelor de școală...mirosul unei zile oarecare din trecut, incredibil de familiar, conștientizat brusc. Nu știu cum aș putea să descriu mai bine cum e.
Mi-aș mai bea încă o dată cafeaua, ca să mă mai pot bucura încă o dată de începutul zilei.

joi, 24 iulie 2014

Starea

Vreau să îmi umplu urechile și mintea de muzică, să nu mai știu de nimic, să mă încovrig în mine, să mă odihnesc, să-mi fie bine înăuntru, o baie în apa mării.


Muzica și dansul.
Tăcerile și cuvintele,
Ochii și cu genele,
Buzele, sprâncenele,
Parcă spunea ceva un vechi cântec
Despre asta -
Cacofonia.
Oamenii.
Ascunzișurile,
Înnebunitor, nebunia.
Simțirea, nesimțirea.
Lehamitea.
Tăcerea.
Oboseala.
Odihna.
Calmul.
Versurile, muzica.
Scrisul.
Somnul.

Asta

marți, 24 iunie 2014

La mine în fotoliu

La mine în fotoliu e petrecere cu lăutari, le bag dolari în buzunare, curge șampania, în măsele face poc caviarul, dau semnificativ din mâini.
Îmi vine să râd.
Să râd.
Ha.
La mine în fotoliu e ring de dans, doamnele se învârt pe tocuri ținute de mâini de domni transpirați, mirosind a loțiune de ras ieftină, cu cămașă și cravată și proaspăt rași.
Avem și lumini de discotecă, colorează oamenii frumos în ringul de dans.

La mine în fotoliu domnișoarele așteaptă să le poftească domnișorii la dans. Domnișori cu voci în schimbare, obraji presărați cu acnee și ochi galeși. Domnișori fini și sensibili, domnișori galanți, domnișori în blugi și cu șepci stupide.

La mine în fotoliu e petrecere și voiam să spun asta lumii.
Justin Timberlake.
Ha. 

vineri, 16 mai 2014

Câțiva pași

Uneori aș vrea să dansez și nu am cu cine, dansez singură prin cameră, prin mine.
Alteori aș vrea să mă plimb.
Lumea e frumoasă, mult prea frumoasă.
Azi m-am trezit imitând pe stradă legănarea unui baiat, unui tânăr, ritmul lui, urca dealul cu o chitară în cârcă, purta un hanorac și avea niște șnururi albe atârnând de glugă, se legănau ritmic, de colo-colo, m-am legănat și eu, nici nu știu dacă în realitate sau în sinea mea, ce mai contează, l-am imitat și l-am simțit, tânăr și fraged și emotiv, puțin trist, trecând pe lângă mine.
O plimbare prin cartier, țigani prin case vechi, țigani prin curți, oameni carnali, mulți, sfidători-liberi, îmi amintesc doar un culoar lung, ferestre, niște rufe puse la uscat, poate niște mizerie, niște țigani mici fugind, un țigan grizonat cu mustață privindu-mă lung, am plecat.
O curte cu o alee mică ducând spre casa părăginită și pierdută aproape sub verdeață, mică, joasă, cu acoperișul mare și copleșitor, separându-mă de curte un gard de fier forjat, dalele de piatră ale aleii sărite, ierburi crescând sălbatic în locul lor. I-am făcut o fotografie.
O casă părăsită, pe ea atârnând iederă, două ferestre mari acoperite cu scânduri bătute în cuie, crăpate pe ici pe colo, nu mai știu ce culoare avea, nu mai știu nimic, deasupra gardului pusă sârmă ghimpată.
Niște femei la balconul unei case cu mai multe etaje, lângă niște rufe puse la uscat, privindu-mă.  
Străzi și străduțe, la un moment dat am ieșit undeva și nu mai știam nici de unde vin, nici încotro ar trebui să o apuc, lumea e un labirint, până la urmă am recunoscut ceva din stradă și-am plecat mai departe.
M-am dus la vale, l-am întâlnit pe băiatul cu șnururile legănânde. 
Mi-a atras atenția un loc plin de verdeață peste drum de parc. O deschizătură într-un gard mai mult improvizat, o potecă mergând spre o casă, la vale. O casă prea frumoasă, fără ferestre, fără uși, toate smulse, rupte, podeaua pe jumătate smulsă, gunoaie înăuntru, lumina pătrunzând înăuntrul ei prin găurile cele mari ale pereților, frunze și vegetație, pustiu, pereții exteriori scorojiți, frumos colorați, grinzile din lemn întunecat sub scoperiș, cioplite frumos. Câini lătrând undeva, la distanță nu foarte mare. Am coborât trepte pietruite, pe lânga casă. Puțin mai departe, o movilă cărămizie - bucăți de pereți, bucăți de-acoperiș, sau așa îmi pare. Alte clădiri ceva mai departe în pustiul vechi și verde. Nu am mai îndrăznit să înaintez. "Spitalul dermato venerian" am văzut scris apoi, din stradă, pe o tăbliță pe un chioșc. Urmează să fie demolat. 
Un miros familiar, un miros vechi și tulburător din curtea și casa bunicii simțit pe lângă o casă, un miros de verdeață și poate nu numai, m-am ridicat pe vârfuri și-am adulmecat peste gard, nu știu a ce mirosea, nu mi-am dat seama. 
Am găsit drumul spre casă, ultima parte a drumului, soarele și căldura, poarta cărămizie - sau așa îmi pare. Un ceai în bucătărie. 
Muzică, aș vrea să dansez, dansez în mine.  

sâmbătă, 30 iunie 2012

Vise

Am chef să scriu. Am chef să desenez sau să pictez sau să fac multe altele, trebuie să fac atât de multe - dar sunt prinsă în diferite stări ce mă fac imobilă și pasivă - așa că mă mulțumesc cu dorința neîmplinită, mă las să plutesc doar în dorința de a le face.
De-o vreme am poftă să scriu câte ceva pe aici și azi îmi vine să scriu, simt nevoia imperioasă să scriu, degetele mele vor să se miște și să scrie.


Am văzut de curând, într-un spatiu public unde oamenii, tinerii mai ales, se adună nopțile, câțiva tineri care dansează cu focul. A fost extraordinar de frumos. Noaptea pe la 12 ei dansau, corpurile lor se mișcau într-un fel de transă, incredibil de armonios, pline de grație, erau plini până în adâncurile lor de muzica si mișcările lor erau nemaipomenit de frumoase, erau în muzică și in clipă și dansau cu focul...si era nemaipomenit de frumos. Le sunt recunoscătoare... De-as putea, mi-as petrece toate serile si noptile privindu-i cum danseaza, exprimând nu numai bucuria lor de a fi si de a dansa cu focul - ci și toată frumusețea si tristețea și fericirea omenirii și timpul și sângele pulsând prin vene și bătăile inimii și sunetele și mișcările întregii lumi.

Parcă a fost un vis. În ultima vreme am impresia că viața mea e alcătuită din lungi vise, câteva foarte frumoase și unele foarte urâte, coșmaruri din cele mai groaznice cu putință, creierul meu e confuz și mi-e somn  și realitatea e așa de intensă și emoționantă ca în cele mai intense vise și corpul meu trece prin stări ciudate, extreme și totul e mult și greu, atârnă greu. 



 Fotografiile sunt făcute de Radul meu.



miercuri, 9 martie 2011

Plantele, vrabiuțele și undele electromagnetice

Mă mir și mă întreb de ce plantele conțin atât de multe substanțe benefice corpului omenesc. Înțeleg că avem aceleași componente chimice în mare și că suntem în cea mai mare parte carbon. Dar cum de există atâta armonie între om și plante? Cum de sunt plantele adevărate leacuri pentru bolile unui organism așa de complex cum e al nostru? Există atâtea moduri în care putem fi bolnavi și atâtea plante ce nu oferă musai substitute ale substanțelor din organismul nostru ci stimulează organismul în cine știe ce fel să se vindece, să producă el însuși substanțele de care are nevoie sau acționează altfel, în fel și chip... De ce sunt cum sunt și nu altfel? Asta mă miră mai ales: de ce sunt cum sunt și nu altfel, de ce sunt potrivite pentru noi? Că doar nu era obligatoriu într-un univers în care posibilitățile de a combina materia puteau fi foarte vaste, combinațiile si rezultatele puteau fi altele. Dar nu au fost așa. Lumea e populată cu anumite plante cu care avem o legătură tainică. Cu care suntem într-o tainică armonie.

Apoi mă mir și mă întreb ce soi de Dumnezeu ar fi putut pune la cale vrăbiuțele. 

Nu în ultimul rând, citesc o scriere de-a lui Constantin Noica. Printre altele, am citit tocmai despre verbul "a rosti". Despre cum a rosti înseamnă a spune cu voce tare, a emite unde sonore și înseamnă și a rândui, a pune ordine, a scoate lumea din haosul primordial, din ape. Rostirea este corespondentul românesc al logosului creator. Și spune Noica la un moment dat ceva despre undele electromagnetice care sunt un substitut al undelor sonore pentru omul creator. Și iată, mirările și întrebările mele de om neștiutor dar curios și-au găsit o părticiă de răspuns. Întotdeauna m-am mirat cum poate un casetofon să redea muzica înregistrată pe benzile electromagnetice. Sau cum  orice lucru bazat pe unde electromagnetice capătă într-un fel, când are un suport material sau trece printr-un filtru material, expresie în realitate. Brusc, mi-am dat seama că undele electromagnetice sunt și ele niște unde, nu? Sunt ca undele sonore. Iata, puterea undelor este puterea rostirii! Sigur, nimeni nu aude liniile de cod pe care niște prea harnici programatori le scriu undeva, ele însă devin unde electromagnetice și prin rostirea acestora se nasc intregi lumi virtuale. În mintea mea, deși e ciudat și probabil nu tocmai rațional, încape acum ideea că trebuie să existe și o anumită muzicalitate a lumilor ăstora al căror rost este dat de undele electromagnetice. Pentru ca acolo unde exista un rost trebuie să existe și muzică, o anumită legitate matematică a undelor, creatoare de armonie. Muzica, un alt motiv de mirare pentru mine. Si undele electromagnetice. Ce sunt undele electromagnetice? De ce există magnetismul, polaritatea și atracția magnetică? De ce există unde electromagnetice? Ce forță misterioasă mânuim? Până și noi emitem unde electromagnetice. Și creierul nostru are undele lui proprii, alfa, beta, gama...și delta cred. Sau poate altfel numite. 

Probabil tocmai rostirile astea tăcute, neauzite, sunt de cea mai mare importanță. De aceea există isihasmul și isihaștii - cei care caută liniștea.  

Ce lume ciudată, misterioasă, minunată și miraculoasă avem. 


miercuri, 8 decembrie 2010

Rezonanțe

M-am trezit azi nu foarte veselă. Și-n timp ce imi pierdeam vremea pe Facebook străduindu-mă să îmi mențin iluzia că socializez am dat peste un cântec pe care nu-l mai ascultasem de multă vreme - ăsta.
Îmi amintește de copilărie, de vremea când îl ascultau sor-mea și frate-miu - și eu, foarte mică de altfel pe atunci, pe lângă ei. Îmi amintește de casetofonul nostru cu o singură boxă, negru, cu niște luminițe pâlpâitoare la care mă uitam cu fascinație atunci când mă prindea întunericul ascultând muzică la frate-miu în cameră. Îmi aminteste de vremurile când frate-miu cânta in fiecare zi la chitară, iar eu stăteam pe lângă el și ascultam cuminte și încântată ce cânta. Frate-miu cânta mult mai mult, mult mai multe alte cântece pe lângă Nothing else matters, dar cântecul ăsta tânjeam și eu să îl învăț, mi se părea simplu și așa frumos. Îmi amintește apoi de multe generații de adolescenți care încearcă să învețe cântecul ăsta, e primul pe care vor să îl invețe. Vor să se exprime și să impresioneze cu el. Apoi îmi amintesc de o nuntă la care am fost în noiembrie și de momentul în care mirele a fost pus să cânte Nothing else matters - și-a fost un moment foarte reușit, emoționant. A cântat și singur dar a fost ajutat si de prieteni și de mireasa lui. A fost singura dată când mi s-a părut că miresei îi dau lacrimile de emoție. 
Nu știu ce am de ascult la nesfârșit cântecul ăsta și mă las emoționată de el, poate că sunt sub influența stării proaste cu care m-am trezit sau poate că mă afectează Dostoievski, ale cărui scrieri mai puțin cunoscute dintr-un volum mai puțin citit de obicei al operelor lui complete le citesc acum. Citesc și devin tensionată și se deschide larg cutia mea de rezonanță luând cunoștință de hipersensibilitatea multor personaje dostoievskiene, de stările lor producătoare de accese de plâns, friguri și febră sau de comportamente extreme sau greu de înțeles. Mă întreb dacă îi plăcea lui Dostoievski în mod deosebit să colecționeze astfel de personaje în romanele lui sau chiar așa erau rușii în vremurile acelea. De-am fi personaje din romanele lui Dostoievski ne-am cutremura cu toții ascultând cântecul ăsta, apoi ne-am închide în odăile noastre sau în cine știe ce foruri interioare și-am coace stări sufletești complicate ce ne-ar afecta comportamentul, am trăi drame și emoții copleșitoare, furtunoase, istovitoare. Îmi pare acum că Dostoievski amplifică în personajele lui sensibilitatea noastra adolescentină, vitalitatea aceea tulbure si tumultoasă și forța trăirilor noastre din acele vremuri. Majoritatea dintre noi ne solidificăm într-un fel sau altul pe măsură ce devenim adulți, devenim mai tari, mai opaci și mai surzi, mai închiși și mai domoli, ca să putem trece mai ușor prin propria noastră viață.  
Și rămân cu întrebarea asta fără răspuns: colecționa Dostoievski asemenea personaje sau incidența lor în rândul poporului rus era chiar atât de ridicată? și încă una: dacă astfel este poporul rus, cum s-ar putea lega asta de istoria lui?