Se afișează postările cu eticheta marea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta marea. Afișați toate postările

marți, 23 septembrie 2014

Un pescar

De capătul pontonului se apropie o barcă. Mă îndrept într-acolo. Marea e liniştită, gri sub norii denşi, cu orizonturile şterse de ceaţă. Barca - o pată verzuie pe marea gri, plutind destul de repede. Silueta întunecată din barcă vâsleşte energic, mişcându-şi braţele, vâslele, lovind apa ritmic. Câte un val mic loveşte piciorul pontonului, îmi place zgomotul lui. În jurul bărcii zboară agitaţi câţiva pescăruşi.
Am ajuns la capăt.
A ajuns şi el. Poartă o salopetă albastră, nişte ciubote, o căciulă neagră. Are ochi albaştri şi e foarte ars de soare. O voce gravă. Palme mari, oase mari, noduroase, pielea galbenă pe degete, unghiile tăiate din carne. Înalt, masiv.
- Bună seara, îi spun.
- Bună seara, răspunde.
- Aţi prins ceva?
- Sigur.
- Cum e în larg?
- De ce mă întrebaţi?
- Sunt curioasă, atât.
- E rece. Bate vântul puternic şi e rece. Acum e ceaţă şi-i linişte. E bine. Sunt foarte singur. Arunc năvodul, îl văd cum se scufundă. Ştiţi culoarea apei, domnişoară? Ştiţi albastrul întunecat al largului? Privesc mereu în el. Şi când închid ochii văd doar năvodul, strâns în jurul peştilor. Uneori mă las pe spate şi privesc cerul, îmi place cerul azi, e nespus de frumos, apăsător, tulbure. Aţi văzut pescăruşii? Tot ce îşi doresc e să mănânce. Nu aşa suntem cu toţii? Eu însă arunc năvodul şi aştept, aştept să treacă orele, privesc în zare, privesc cerul, mă plictisesc apoi, privesc în apă, înăuntru. Ştiţi peştii, domnişoară? Iubesc zbaterea lor, arcuirile, solzii, mi-e milă când se sufocă şi totuşi. Zâmbesc şi sunt mulţumit, în sfârşit. Vâslesc, plec mai departe. Mă reazem, stau liniştit, aştept. Marea e darnică, până la urmă, să ţineţi minte.
- Bine, vă mulţumesc, spun eu - şi plec.
Nu privesc în urmă. Ştiu însă ce face, îl văd în mine mişcându-se. 

marți, 6 mai 2014

Balcic

De vineri până sâmbătă am fost în Balcic. De mai multă vreme îmi doream să ajungem acolo. A fost nemaipomenit de frumos însă mult diferit de așteptările mele.
Nu prea mă pricep eu, însă încerc să îl descriu.
Când am ajuns era ceață, o ceață densă, acoperind dealurile înalte. Tot orașelul e construit pe dealuri abrupte, verzi, pline de vegetație, unele curmate printr-o prăpastie, mărginite de pereți din calcar alb. Presărate peste tot pe dealurile abrupte sunt case, vile, uneori izolate, înconjurate de vegetație, alteori înghesuite unele în altele. Străzi în pantă, unele pietruite, trepte. Sunt și case și clădiri vechi, unele de tip turcesc, având catul de sus ieșit în afară, albe sau cu zidurile din piatră. La intrarea în Balcic sunt blocuri urăte, pe măsură ce cobori spre mare începe zona vilelor și a clădirilor mai vechi. Jos de tot, lângă mare, sunt iar vile dar și hoteluri mari - mai ales hoteluri - apoi, la marginea mării, terase-restaurante, separate de hoteluri de-o alee cu chioșcuri și tarabe cu suveniruri, magneți, pălării, vederi. Balcicul are și un mic port, cu o macara sau două, o zonă pentru vase pescărești, mai mari și mai mici, apoi o zonă pentru câteva yachturi și mici bărci pescărești și pescari cu rutina lor tihnită, bărci plutind repejor spre port în timp ce deasupra lor zboară agitați nuștiucâți pescăruși. Sunt multe diguri pe care stau oameni și privesc spre larg sau pescuiesc în tihnă, mișcându-se încet, rar, lin, așteptând. Marea era calmă, liniștită, limpede, aproape lipsită de valuri și mai mult gri, reflectând norii și ceața. Meduze plutind la marginea digurilor. Miros de pește și de scoici putrezite din loc în loc. O clădire mare, o fabrică probabil, dărăpănată, un hotel imens și urât în construcție. Două clădiri vechi, părăsite, pustii, aproape de mare, pe una e scris cu chirilice "taverna". Câteva petice mici de plajă, pe-unul din ele scoici micuțe al căror sidef e colorat, pătat în violet - nenumărate nuanțe de violet și, pe ici pe colo, indigo. Micul castel al reginei Maria, o casă născocită de o femeie, grija și atenția ei pentru a alege, ordona, colecționa obiecte și frumos. Grădina lui amenajată cu aceeași grijă, un spațiu plin de semnificații, oglindire atent gândită a unei lumi interioare, totul atent ales și așezat. Foișorul îmbrăcat în iederă, două cascade, capela micuță cu ziduri din piatră, băncile - o bancă micuță din piatră în mijlocul unui urcuș greu, o bancă din lemn, cioplită, din drag pentru măestria meșterilor țărani, o bancă din lemn și metal, cu linii moderne, ale vremurilor ei. O parte de grădină, cea mai frumoasă, amenajată deasupra "cuibului singuratic" al reginei, e terasată, cu plante crescând aproape sălbatic pe zidurile ce mărginesc o potecă șerpuită pe-abruptul dealului. Presărate prin gradină, vile cu ziduri albe sau din piatră  și acoperișuri cu olane cărămizii, cu ferestre nu prea mari, cu ramele din lemn brun-închis, delimitând mici ochiuri, pătrățele din sticlă - construite și ele cu respect pentru arhitectura veche a locului, nemaipomenit de frumoase și de armonioase în mijlocul belșugului de vegetație. Apoi grădina botanică, ce cuprinde tot fostul domeniu regal, atât de parfumată - am mirosit liliac, bujori, lămâiță, salvie, mai multe soiuri de lavandă, mentă parcă, rozmarin, tarhon. Erau și cireși înfloriți, covoare de flori mici si colorate, nenumărate neamuri de cactuși, trandafiri așteptând să le vină vremea să înflorească - și multe altele, dar atât am reținut. Am degustat vin. Am mâncat: guvizi prăjiți, o supă extraordinară de pește, o salată cu roșii, vinete și ardei copți, lipie cu brânză, napolitane cu halva. Am dormit într-o cameră mirosind a umezeală și poate mucegai, cu tapet roșu-burgund pe un perete. La micul dejun, nimic remarcabil afară de napolitane; am băut două cafele. Mi-a părut rău când am plecat. Ne-am promis că ne întoarcem. 



Aș fi pus aici și fotografii -  însă le las acum, le postez poate mai tărziu,  singure, ca să-și spună povestea singure.



Visam un Balcic scăldat într-o lumină anume, orbitoare poate, visam la un Balcic întâlnit prin lucrările pictorilor interbelici, Tonitza și altii, și într-un roman citit acum un an sau doi sau trei într-o vară, Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Din toate am rămas doar cu vagi amintiri - case mici și albe, mahalale pe dealuri, turci, tătari și țigani, calcare, căldură multă și uscată și o lumină aparte, copleșind totul. Din roman, pe care l-am uitat aproape complet și pe care l-am recitit pe jumătate de duminică până luni, îmi rămăsese în minte doar o vagă amintire a Balcicului, țesută în mine din câteva fragmente. Am rămas cu o vagă amintire a unei zile de plajă acolo, o femeie observând ce e în jur, apoi o mahala undeva sus, case albe și sărăcăcioase, exotismul oamenilor și cele două personaje între care se înfiripă ceva si-apoi o noapte, o furtună, un cort și un sărut, o scenă frumoasă - și atât.

"Mi se părea că abia acum descopăr Balcicul. Parcă eram într-altă lume, pe undeva prin Maroc, aşa cum îl ştiam din desenele lui Ştefan Popescu reproduse într-un album şi din filme. Casele erau adăposturi răzleţe, mai scunde decât un stat de om, şi rudimentare ca nişte desene stângace de copii, adică un fel de cuburi strâmbe, cu două ferăstruici, cu geamul împărţit în patru, o uşă şi un coş. Unele erau din stuf, nespoite, altele spoite galben-violent, altele în roz-ţipător, dar cele mai multe, albe de te dureau ochii. Îţi venea să strigi: „Ajunge, e prea mult alb!” Ferăstruicile, cât un ghiveci de muşcată – floare care aproape nu lipsea în geamurile cârpite sau sparte.
Fiecare din colibe avea câte o vatră strâmbă şi o droaie de copii aproape goi cu picioare ca fusele, cu pântecele umflat.
— Atâţia ochi negri frumoşi şi atâţia dinţi albi ai mai văzut? m-a întrebat Alex.
— Nu. Dar nici atâta mizerie.
— Uite o casă cu lacăt, îmi arătă Alex.
Coliba era ceva mai mare decât cele obişnuite; lacătul – imens. Celelalte nu aveau nici clanţe, nici broaşte, nici lăcat. Înăuntru, unele aveau, ca mobilă, câte o saltea sau două, pe jos; altele, o rogojină. Numai în câteva din ele am văzut divan de acela turcesc, scund şi îngust, de-a lungul pereţilor, cum aveau şi bunicii la Constanţa, şi tingiri de cupru atârnate pe pereţi. Nu era nimeni înăuntru. Toată viaţa era afară. Un tătar bătrân, cu barba albă şi cu turban roşu, lat, aşezat turceşte în faţa cocioabei lui, o fetiţă de vreo cinci ani, cu un copil de câteva luni în braţe, o femeie cu sânul gol, alăptând un plod, un băiat care cânta Cara-câz pe o vioară cu două coarde numai, o fată care venea cu o cobiliţă pe umeri păreau, în cadrul acestui cartier oriental, pânze într-o expoziţie de pictură.
Copiii s-au strâns în jurul nostru, cu mâna întinsă;
— Dai parale. Dai parale.
De ce înaintam, coborând şi urcând, colibele luau înfăţişări de case.
Aveau câte o curte, erau mai apropiate unele de altele, cu număr la poartă, şi drumurile voiau parcă să devină străzi.
Copiii în jurul nostru se înmulţeau:
— Dai parale. Dai parale.
Am făcut imprudenţa la început, când erau mai puţini, să le dau câţiva lei.
— Rău ai făcut, mi-a spus Alex. Să vezi ce o să păţim acum.
De peste tot se adunau, chemaţi parcă de larma unei tobe, copii de toate vârstele. Nu mai puteam înainta. Stăteau în faţa noastră şi se produceau cu tot ce ştiau: fetele dansau, graţioase, ridicau mâinile din coate, pocneau degetele mijlocii cu cele groase, în chip de castaniete, şi toţi, în cor, cântau tărăgănat Cara-câz.
— Cara-câz înseamnă fata neagră, mi-a explicat Alex Apoi i-a întrebat pe ei: Dar Ghürlü unde e?
Mai mulţi au întins o mână şi au spus: „Dai parale”, iar cu mâna cealaltă au făcut un semn din care am înţeles că, dacă le dă bani, o aduc pe Ghürlü Alex le-a dat câte un leu. Câţiva băieţi au zbughit-o. Ceilalţi, cu mâinile întinse, vorbeau cu toţii deodată, în limba lor, de data asta părând să aibă drepturi, încruntaţi. Nu înţelegeam decât atât: „Dai parale”.
— Într-o zi mi-au tras treningul de pe mine. Cu ăştia nu-i de glumit! Mi- a atras atenţia Alex.
Am întrebat, amuzată:
— Cine-i Ghürlü?
Alex a răspuns, zâmbind misterios:
— O să vezi.
Mi-a trecut prin minte că Alex ar putea fi îndrăgostit de Ghürlü. Băieţii s-au întors parcă mai mulţi decât plecaseră. Între ei – o fetiţă. Ţinea mâinile la spate, se legăna, puţin stingherită de privirile noastre, lăsa capul în jos, sau îl ridica şi parcă întreba: „Ce doriţi?” Noi tăceam şi o priveam uluiţi. De sub basmaua albastră ieşea o coadă neagră, lucioasă, încolăcită chiar în mijlocul frunţii. Cum de şi-o fi descoperit pieptănătura asta ciudată, care-i venea atât de bine? Ochii lungi de tot, castanii, catifelaţi, albul albăstrui şi trist ca un amurg, privirea lor când resemnată, când uimită. Colţurile ochilor, spre nas,
erau foarte apropiate, iar liniile lor curbe se deschideau exagerat de mult, ridicându-se apoi, ca nişte cozi lungi, pe tâmple. Marginea pleoapelor parcă era desenată cu un vârf de cărbune. Nasul pornea drept în prelungirea frunţii, gura – desăvârşit arcuită – se închidea cu buze pline şi roşii sau se deschidea pentru a ne arăta potcoava albă a dinţilor mărunţi, şi totul era încadrat în ovalul armonios al obrazului.
— Tu nu vrei parale, Ghürlü?
A clătinat capul şi m-a privit cu ochii măriţi, în timp ce-şi strângea şi mai mult mâinile la spate şi se legăna ca o trestie:
— Nu, nu.
— Ghürlü nu ia bani, a surâs Alex.
Ghürlü ne-a dansat şi ea. Parcă era o plantă legănată de vânt. Aş fi vrut, la plecare, s-o iau cu mine. Îmi părea nefiresc s-o las acolo, cum mi-ar fi venit greu, zărind o piatră rară în drum, să trec mai departe, fără s-o ridic. Alex mi-a spus că Ghürlü e orfană şi o creşte tot cartierul. Corul: „Dai parale, dai parale”, a reînceput. Alex a reuşit să-i împrăştie, ameninţându-i cu bătaia, dar, o clipă mai târziu, făceau iar zid înaintea noastră. Gluma se îngroşa. Din pragul unei case, un bătrân, cu Turban alb, a venit cu băţul şi i-a împrăştiat, dar o parte din ei s-au adunat iar, cerc viu în jurul nostru. Atunci i-am făcut să înţeleagă că nu mai avem bani la noi, c-o să le dăm acasă. De data asta ne-au lăsat să mergem mai departe, iar ei au venit după noi, cântând liniştiţi Cara-câz. Între mine şi Alex se legăna cuminte Ghürlü. De după dealurile aurii, în liniştea caldă a serii, se auzeau clopoţei de turmă.
— Luna e sus, păcat, a spus Alex, trebuia să ne fi urcat pe un deal mai înalt, puţin mai înainte, s-o vezi cum răsare de după Capul Caliacrei."


miercuri, 13 martie 2013

Marea

Deși am o mie de alte lucruri de făcut, nu îmi pot lua gândul de la mare.
M-am gândit drept urmare să pun aici câteva imagini din călatoria de anul trecut, ca să nu mă bucur singură de așa priveliști.
Nu știu dacă astea sunt niște peisaje extraordinare în Grecia - poate că sunt ceva comun și sunt zone și mai și pe acolo. Dar mi se par nemaipomenit de frumoase și mi-e dor să miros marea, să-i văd nenumăratele nuanțe de albastru, să ma scufund în apa ei sărată.