Se afișează postările cu eticheta liniste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta liniste. Afișați toate postările

miercuri, 22 octombrie 2014

Matsuo Basho


Bolnav la drum.
Un vis veştejit
Rătăcind mai departe.










Liniştea
Adânc pătrunsă-n pietre.
Ţârâitul greierelui.

joi, 9 octombrie 2014

Prea mult zgomot

Mi-e mintea așa neliniștită și plină și tulbure. Prea multe gânduri, prea multe întrebări, prea multe posibilități, prea multe potențiale răspunsuri, prea multe cuvinte, mult, mult, mult prea multe din toate. Un proces nesfârșit. Aș vrea să mă pot opri și să-mi golesc mintea de toate și să mă odihnesc. De câte ori nu mi-am mai dorit asta...
Câți oameni nu or fi ca mine? Nu sunt toți așa oare? Îi privești și nu ai idee ce e în ei de fapt, câte gânduri, câte dialoguri, câte monologuri, cât zgomot interior, câtă gălăgie. Umblăm prin lume în aparentă tăcere și înauntru clocotim de gânduri, gălăgie, o orchestră întreagă, instrumente dezacordate, dirijorul absent. Așa umblu eu, cel puțin. De-atâtea ori imi doresc liniște, liniște interioară, putină odihnă. Și nu o găsesc sau o găsesc așa de rar. Caut să fac măcar ordine în haos, muzică nu zgomot, nici asta nu reușesc adesea. De cele mai multe ori nu îmi găsesc liniștea până nu epuizez de îmi pus în scris, într-o formă sau alta, gândurile.

Aș fi vrut să scriu aici câte ceva din ce-am mai citit în ultima vreme despre intuiție și despre modul în care pare-se că funcționez. Mi-am tulburat și înnebunit însă mintea azi într-un roi haotic de gânduri și nu știu în ce măsură o să reușesc să scriu aici ce voiam să scriu. Cred că cea mai bună și concisă descriere a modului dominant în care funcționez ar fi asta. Citesc, spre exemplu, lucruri disparate pe un subiect, adun diverse date, le las să dospească undeva în mine și-apoi mi se năzăresc viziuni de ansamblu, idei unificatoare, planuri, scheme, structuri, legături, modele. Am obsesia întregului, în care totul trebuie să se lege cumva, să-și afle locul potrivit. Când scriu pe aici și nu numai, mi se năzăresc imagini, mi se năzăresc metafore, simboluri, totul curge de undeva fără să fac vreun mare efort pentru asta. M-am învățat de-o vreme să intru într-o stare, o caut tot mai des, îmi execut ritualul, deschid o ușă, aflu o încăpere, mi se descoperă încet interiorul ei și-l descriu - atât. E o stare bună, creativă, entuziasmantă, captivantă și eliberatoare cumva, în același timp. Am apoi parte de puțină liniște.
Ar fi prea multe de zis. Mult prea multe. Vreau puțină liniște, se lasă puțină liniște în mine, mă duc să mă culc.

vineri, 5 septembrie 2014

Mai nimic

E târziu și trebuie să mă culc dar mi-e dor să scriu ceva și habar nu am ce.
Măcar câteva rânduri.

Vine toamna și-mi plac ploile, îmi place răcoarea, îmi place să mă ascund sub pături și haine.
Îmi place aerul răcoros și umed, îmi plac zilele noroase, îmi plac și cele pline de lumină, lumina de toamnă printre frunze, nemaipomenit de frumoasă, apoi frunzele toate.
Aș vrea sa am rochii și fuste de toamnă, nu prea am, nu prea găsesc ceva ce să-mi placă.
Mi-aș dori o ceașcă de ceai din porțelan, una din cele rotunjoare cu gura largă, să beau din ea ceai de tei, parfumat și tare, câte un ceainic plin, așteptând să visez.
Mi-ar plăcea să scriu scrisori cu stiloul, încet, pe hârtie, în zile liniștite, să mă ridic din când în când să mă uit pe fereastră, să mă bucur de lumină si de aer.
Mi-ar plăcea să am energie și liniște cât să pot să fiu harnică, realmente harnică. 
Nu mai știu.
Atât. 



vineri, 29 august 2014

Un loc

Aș vrea să găsesc un loc, un loc pe aici pe planetă sau poate pe Lună sau undeva în mine, un loc de odihnă și de liniște, un loc în care să nu se mai miște nimic în mine. Un loc în care să mă retrag din când în când.
Moarte subită a tuturor gândurilor, peisaj postapocaliptic al emoțiilor, Hiroshima și Nagasaki. Lumină orbitoare măturând totul în cale, ființe carbonizate, zăcând pe pământ.
Să fie poate întuneric, să fie liniște sigur.
Îmi amintesc de-acum multă vreme, aveam un asemenea loc. Nu mai țin minte de când și de unde știam cum e să plutești cu barca pe o apă. Știu că mă fascina senzația. Mi-am construit un loc în minte, îmi imaginam că sunt într-o barcă în mijlocul unei ape, în larg, e mai curând întuneric, nu se aude mai nimic, doar apa puțin, valuri mici lovindu-se ușor de barcă. Și plutesc, plutesc în barcă, puțin legănată. Mă concentram asupra senzației, reușeam să mă liniștesc. Renunțam la toate, la tot, era bine la mine în barcă.
Acum nu mai am un asemenea loc.

duminică, 17 august 2014

Nimic

Stau aici și aștept să știu ce trebuie să scriu. Ce vreau să scriu. Nu știu.
Am început să ascult la nesfârșit aceeași piesă pe care o ascultam și as'noapte, îmi place așa de mult și nu știu de ce mi se pare că e un cântec de toamnă. 
Nu știu.
E noapte, nu știu despre ce să scriu astăzi.
Atât. 
Mi-ar plăcea să visez ceva frumos înainte să adorm, ceva bun de descris, mi-ar plăcea dar azi nu mi se năzare nimic.
Nu, chiar nu știu, prefer să rămân tăcută în adâncurile mele, spirală în mine, cocoloș.
Sub apă astăzi, în bazinul de vreo 3 metri adâncime, încercând să ating podeaua cu picioarele. Am reușit, am rămas nemișcată privind în sus, albastrul și lumina, bulele de aer. Sub apă e liniște, atât de liniște, îți vine să rămâi acolo, privind în sus în tăcere, așteptând, așteptând nu știu ce.
Apa și albastrul, liniștea, atât.
Noapte bună.

joi, 31 iulie 2014

Calmul

Sunt destul de calmă, nu prea mai am cuvinte, mi-au obosit adâncurile. 

Ce lucru scump, prețios, neprețuit - să fiu calmă. 

Sunt calmă când stau pe jos, pe pământ, prin iarbă, sunt calmă când merg și stau mult de tot pe afară. 
Sunt calmă la munte și la mare. 
Sunt calmă privind și ascultând valurile. 
Sunt calmă în apă. 
Sunt calmă când scriu cu stiloul încet pe caiet, la bibliotecă. 
Sunt calmă când mă ține un om drag tare în brațe - sau când îl țin. 
Sunt atunci mai calmă sau calmă, mă înfășoară și-l înfășor într-un strat ocrotitor, benefic, o oază de liniște, de odihnă.
Sunt calmă când epuizez gândurile, cuvintele. 
Sunt calmă de atâtea ori totuși - mi-e greu acum să le enumăr.

Mă repet pe aici. 

Mi-e lene.

Aș vrea să cad oriunde, oriunde în aer liber, să cad și să șed cu burta-n sus, am mancat prea mult, prea mult harbuz (pepene verde, pentru necunoscători), ascult muzică, în fotoliu e răcoare, în minte se mișcă de colo-colo lucruri, dar nu prea mult, nu prea haotic, ascult niște muzică, asta am mai spus-o.

Viața e mult mai simplă când te încovrigi în tine, o spirală mică pe dinăuntru. Nu ceri nimic și-ți place să fii singur. O cugetare.

Aș vrea să privesc întreaga omenire cu calm, liniștită, egală - să inspir aer adânc, să-mi umplu încet plămânii, să privesc oamenii cu adâncurile calme, să-i văd pur, simplu, să expir tot calm, calmul. 
Să eman liniște, căldură.

Cât ține calmul? Poate câteva clipe, o oră, mai puțin, poate o zi întreagă.  

Nu mai sunt așa de calmă, nu știu. 
Abia aștept să îmi beau cafeaua mâine dimineață.


sâmbătă, 26 iulie 2014

Munții

În noaptea asta aș pleca să colind munții.
Prin munți e liniștea, acolo vine liniștea uneori, am prins asemenea liniște cândva - era iarnă, bătea vântul, era totul plin de zăpadă, cerul era foarte senin, ne ardea soarele. Ne-am oprit să privim spre o vale - atunci a tăcut totul, au tăcut toate, peste întreg pământul s-a lăsat liniștea, nemărginită, netulburată, preț de câteva clipe, preț de câteva minute, cine mai știe, liniștea.
Pajiști, pajiști pline de ierburi și flori, pe ici și colo, ascunși, fragii.
Copacii și crestele și potecile.
La Lucina sus pe platou fug caii uneori, alteori umblă încetișor, rup firele de iarbă și de cimbrișor, molcom, cu simplitate. Zilele astea trebuie să fie înflorită sunătoarea, trebuie să fie peste tot plin de afine. Peste nu mult timp or să cosească ierburile, florile, tot aerul o să fie plin de parfum, vine vremea fânului.
Mi-e dor de munți, aș vrea să urc și să urc și să urc, să merg trei nopți și trei zile prin codri, pe creste, pe pajiști, să fac un efort atât de mare, să ajung la epuizare, să piară atunci din mine toate neliniștile, toate incertitudinile, toate apele tulburi, toate frământările. Să rămână doar liniștea. 

luni, 21 iulie 2014

Grâul

Nu mă mai ajunge somnul.
Mă visez plimbându-mă printre lanurile de grâu de una singură, respirând aer parfumat de sfârșit de iulie, înmiresmat de pârgul tuturor ierburilor, mergând kilometri peste kilometri pe câmpuri, pe cărări, pe la poalele și prin creierul munților.
E ceva atât de frumos, de liniștitor, de odihnitor, de calm în toată lumea vegetală, în pământ, în roadele lui, apoi în animalele simple, calde, bune.
M-aș culca oriunde pe pământ, în aer liber, aș dezgoli câte un bob de grâu și l-aș roade, nu m-aș mai întoarce.


duminică, 1 iunie 2014

Zori

Am vrut să stau trează până în zori.
Am stat noaptea ce-a trecut de veghe somnului Mirunei, omuleț minunat, mic și blond și pufos ce se trezește speriat și confuz din când în când și plânge.
Intre timp i-am tot scris Elizei, am vorbit cu ea până la 3 și jumătate.
M-am gândit as'noapte la unul din puținele avantaje ale felului meu de-a fi - dacă simt cam ce simte omul de lângă mine mă pot adapta și pot să încerc să îi comunic, să îi transmit lucrurile de care are nevoie, emoția sau cuvintele de care are nevoie ca să se simtă mai bine. E ceva foarte simplu, un lucru pe care cei mai mulți dintre noi îl facem din când în când, mai ales dacă ne pasă de omul cu care interacționăm. Eu cumva simt nevoia să fac asta destul de des, dacă îmi pasă de omul de lângă mine cu atât mai mult, nu știu ce să fac ca să se simtă mai bine și să mă simt și eu mai bine în consecință. Cu un bebeluș cred că trebuie pur și simplu să emani lucrurile de care are el nevoie, dincolo de cuvinte. Asta încerc să fac cu Miruna cel puțin, mai mult sau mai putin conștient - când e neliniștită, ceva îmi spune că e cazul să eman liniște, calm, siguranță, afecțiune - în fel și chip, în cuvinte, dincolo de cuvinte, în sunetul lor. Și Miruna cred eu că simte ce simt și se liniștește...Mă ajută mult probabil și faptul că atunci când o țin în brațe îi simt toată simplitatea și sensibilitatea, toată frumusețea nemaipomenită a vieții ei fragede și simple, nu mai pot de încântare și mă liniștesc eu însămi înainte de toate, doar simțind cum e ea. Îmi plac mult de tot bebelușii, nu copiii de toate vârstele, îmi plac bebelușii necuvântători în mod special, cu mirările lor, cu dorința lor de a explora simplu și bucuros lumea, cu bucuriile lor atât de mari și de simple, cu suferințele lor mari și simple, cu nevoia lor de a comunica altfel...nu-mi mai găsesc cuvintele, ideile.
Nu despre asta voiam să scriu, dar încoace mi-au fost purtate gândurile.

Am vrut să stau trează până în zori, am vrut să aud păsările. M-am săturat să dorm cuminte și bătrânește toate nopțile, nu am trăit destule nopți albe la viața mea, au fost atât de puține, nopți albe și libere, nopți cu vorbă, excese, poezie, oameni, aer rece. Nu am prins prea des zorile după o noapte nedormită, nici vorbă, nici vorbă.
Pe la 4, după ce-am stat cu Miruna, m-am dus la casă, în odaia mea de la etaj, să aștept zorile.
Casa părea pustie, era întunecată toată, liniștită. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc pe cineva, să stăm de vorbă până-n zori - dar nu am întâlnit pe nimeni.
Am stat singură și liniștită și-a fost tare bine. La ora 5 au început să cânte păsările. Încă ploua mărunțel și se-auzeau așa frumos și stropii de apă, picăturile de apă atingând frunzele viței de vie de sub fereastra odăii mele.
S-a luminat de zi.
Pe la șase am plecat spre Piața Unirii, era răcoare și m-am îmbrăcat mai gros, nu mai vedeam bine de somn și uscăciune prin lentile. Lumea era proaspătă, oameni prin stație, petrecăreți în fața șaormeriei, păsări cântând încă, la Unirii un chioșc RATB deschis non-stop.
L-am luat pe 312 spre casă. Aș fi hoinărit în continuare totuși, mă simt hoinar în ultima vreme, nu-mi găsesc locul și odihna. In autobuz câțiva oameni, două femei, două țigănci din care una în haine de măturător, salutându-se cald, frumos, pe una parcă o chema Florica. Încă vreo doi alți oameni despre care nu îmi amintesc nimic. Am vârât nasul în telefon, mi-am pus și niște muzică, mi-era așa de somn, m-am uitat pe fereastră puțin, am picat pe gânduri. Dacă aveam abonament m-aș fi plimbat înca niște ore prin tot orașul cu autobuze, trolee, tramvaie, încolo și încoace, fără țintă. Aș fi dormit poate prin ele.
Am coborât totuși din 312 în stația de peste drum de bloc, mă aștepta dormind Radu. Dar am mai tras puțin de timp, de zori. Am plecat să mă plimb pe alei. Am găsit aproape de tot un parc mic, un loc ascuns între câteva blocuri de zece etaje, bănci sub trunchiuri de copaci ce-ajung pâna la etajul nouă, nemaipomenit de mult verde, o grădină cu trandafiri. Păsări cântând, atât de multe păsări, vrăbiuțe și un guguștiuc și un cuc poate și un cocoș cântând undeva în depărtare. M-am bucurat de toate cele din jur, am stat pe gânduri.
Am plecat într-un târziu al zorilor acasă.

Din odaie, la 5:

Hoinar, în parc, la 7:

vineri, 23 mai 2014

Pe Lună

Astăzi vreau să emigrez pe Lună.
Mă și văd în costumul meu spațial, costumul meu alb cu casca și vizeta lui, mă văd țopăind de colo-colo, văd craterele și griul și îmi imaginez cum o fi praful pe Lună - cică Luna e plină de praf.
Praf stelar și Pământul la mare-mare depărtare, cu toți oamenii lui, toate bacteriile și coleopterele și himerele și sufletele și florile și bancurile de pești și gustul amar și gustul sărat.
Răzbate dintr-o cană un miros ca de prăjitură, dar e doar miros de iaurt cu căpșuni strivite cu furculița.
Pe Lună cred că e liniște, nu latră niciun câine, nu se închide și nu se deschide nicio poartă, sigur e liniște pe acolo, o să mă așez pe marginea unui crater și o să încep să cânt în interiorul costumului meu spațial alb, o să fie frumos.
Pe Lună o să fiu singură, dacă o să îmi vină să țip o să o pot face în voie, o să pot să fac acrobații prin atmosfera ei rarefiată și-o să sar sus-sus-sus pentru că, nu-i așa, atracția gravitațională e de șase ori mai slabă acolo.
O să mă întind pe jos și-o să privesc cerul infinit, o să număr stelele, asteroizii, cometele, sateliții, munții de gunoi cosmic, navele extraterestre, îngerii și toate celelalte corpuri celeste.
Din când în când o să închid ochii și-o să adorm.
O să rememorez toate și tot.
O să îi pun niște întrebări arzătoare lui Dumnezeu și, fiindcă tot sunt acolo, poate o să îmi și răspundă.
N-o să mă atingă nimeni și n-o să ating pe nimeni, n-o să mai aud nimic uneori - sau poate o să încep sa aud muzica sferelor. Poate o să încep să rezolv ecuații și să descifrez tainele Universului, toate îmi vor fi brusc mult mai clare, de unde venim și încotro mergem, toate vor fi altfel văzute de pe Lună.
O să uit tot.
O să mă plimb mult, kilometri peste kilometri peste kilometri, ani și ani, în căutarea iepurelui din Lună.
N-o să-l găsesc.
O să îmi fie dor de mâncarea de pe Pământ și aș prefera să nu îmi fie dor de oameni.
O să îmi fie dor de ploaie și de aer, pentru că la un moment dat o să mi se termine oxigenul.



joi, 21 noiembrie 2013

Înăuntru


Înăuntru sunt singură în marea asta albă, e liniște, nu știu încotro e mai bine să o iau. Dar îmi place locul ăsta și-aș mai zăbovi un pic aici.



Mi-e dor să scriu aici pe blog. Nici nu știu despre ce. Mi-e greu să scriu. Dar mi-e dor să scriu pe aici. 

joi, 12 aprilie 2012

Bucurii

Sunt acasă la Suceava, mama și tata dorm deja, nu pot aprinde niciun bec pentru că îi deranjez. Aș aprinde unul ca sa mai citesc ceva, nu de alta dar de mă dat pe net m-am plictisit. Și m-am gândit - ce să mai fac atunci?  Zic hai să scriu. Văd eu ce, pe măsură ce scriu. Că somn nu mi-e și nu vreau să mă culc, deși mâine o să mă trezească mama mai devreme ca sa facem cozonacii. Cum îi facem - mama îmi pune la dispoziție ingredientele și îmi amintește ce și cum trebuie să fac cu ele, pentru ca uit - deși de ceva vreme o ajut pe mama la cozonaci și i-am făcut de mai multe ori împreună. Apoi încep să fac aluatul, sub atenta supraveghere a mamei, care roiește în jurul meu și îmi dă indicații precise pentru orice. Am mai mârâit și am mai zis eu câte ceva în semn de protest față de așa o strictă supraveghere - dar nu tare mult și mârâitul se reduce de la o sesiune de cozonaci la alta. Și-apoi nici nu e bine să mă supăr sau să mă enervez și, mai ales, nu e bine să vociferez deasupra ligheanului - că se supără cozonacii! De când mă știu, in Joia Mare, mama începe munca pentru cozonaci dis de dimineață. Toată copilăria și adolescența m-am trezit în ziua asta pe când mama frământa sau pusese deja la crescut aluatul. De multe ori, primul lucru pe care mi-l spunea când ajungeam buimacă de somn în bucătărie era ăsta - să nu fac gălăgie, pentru ca se supără cozonacii. Și eu încerc să păzesc cu strășnicie regula asta. Bun...Mă străduiesc deci să-mi înving orice orgolii și până la urma ajungem să legăm aluatul și încep să îl frământ. Și-l frământ mult și bine. Treaba e grea dar îmi place grozav de mult să o fac și să fac ceva împreună cu mama, mă umplu de bucurie și până la urmă îmi vine să cânt chiar - semnul cel mai clar, în cazul meu, că sunt pe culmile veseliei, fericirii chiar. De Crăciun, anul ce-a trecut, i-am cântat - nu prea tare, desigur - aluatului cântecul ăsta. Și-am făcut răni la degete de la frământat. Le-am luat ca insemne de glorie. Bun. și dupa ce termin de frământat aluatul se cam termină partea mea de muncă. Îl lăsăm să crească, mama pregătește umplutura, când a crescut aluatul îl împarte, îl intinde, îl umple, pune hârtie de copt în tăvi, pune cozonacii în tăvi, îi unge pe desupra cu ce trebuie și-i bagă la cuptor. Si-apoi așteptăm. Și cât se coc miroase-n casă ca-ntr-un colț de rai.  Minunat. Abia aștept să vină ziua de mâine.
Multe lucruri sunt bune și frumoase în trecutul meu recent și-n prezent. Dea Domnu' să fie și-n viitor.
Am fost cu Radu meu la munte. Am ajuns cu el undeva pe-o coastă de munte, la altitudine mare. Și mi-am dat seama la un moment dat că nu se mai auzea nimic în afară de pașii noștri prin zăpađă - se oprise cu totul vântul. I-am atras atenția lui Radu,  ne-am oprit și s-a lăsat liniștea. Nu se mai auzea nici măcar o pasăre. Înălțimea la care ne aflam, priveliștea, aerul, tot albul zăpezii din jur, noi doi împreună acolo. Și-apoi liniștea. Nu pot descrie liniștea.  Cum poți să descrii liniștea, de altfel? A încăput enrom de multă bucurie și pace în liniștea aia, acolo, împreună cu Radu.
Momentele astea așa de pline de bucurie, de bune, mă fac să-mi doresc o viață fără de sfârșit, veșnică.
A trecut mai mult de-o oră de când scriu. Gata, mă culc, noapte buna!