Se afișează postările cu eticheta inauntru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta inauntru. Afișați toate postările

marți, 18 noiembrie 2014

Un foc

Ara Guler
© Ara Guler
Am găsit azi pe undeva, nu prin mine, ce mirare, imaginea asta. E așa de familiară pentru imaginația mea, imaginația mea se regăsește in ea.
Aș fi pornit de la ea ca să țes una din poveștile mele proaste dar nu îmi iese acum pentru că pic de somn.
Poate măine.
Noapte bună.

joi, 13 noiembrie 2014

Înapoi

[Nu pot să scriu aici și să adorm apoi din cauza disputelor electorale, se cutremură internetul și pereții și familia de intensitatea părerilor și dezbaterilor, m-am săturat dom'ne, nici nu știu dacă mă mai duc la vot, nu mai pun ștampila nicăieri, poftim, stau pe margine și admir iresponsabil circul, mi-a ajuns. 
Nu-mi place subiectul dar mi s-a încins mintea de la el și nu știu cum să o fac să mai tacă pe subiect. 
Mă uit la oamenii ăștia în mărețele dezbateri electorale de zilele astea și văd în mare parte doar discursuri încropite in jurul unor teme identificate cel mai probabil de niște "specialiști în comunicare politică", străbătute de idei care încing minți și inimi și discuții, niște steaguri puternic colorate emoțional menite să atragă un segment sau altul al electoratului, să-l manipuleze. Suntem cu toții pești și ei aruncă momeala potrivită ca să ne întărâte, să ne atragă, să ne întoarcă unii împotriva altora în vreme ce ne întrecem în a desemna Alesul, speculează și unii și alții ceea ce ne animă, ceea ce ne emoționează, ca apoi să ne vâre argumente diverse în minte, naiba mai știe cât de puternice sau de valide de fapt, cum că unu-i mai rău decât celălalt, mai curat murdar, el și cu toți ai lui, suntem orbiți de conținuturi emoționante-emoționale. Fiecare din cei doi, cu staff-ul din spate și partidele și mormanul de interese, fiecare caută să îl înfățișeze pe celalalt în linii și culori cât mai intens respingătoare, să se prezinte pe sine drept deținător al Competențelor și al Științei, al tuturor lucrurilor care or să ne salveze, or să ne ducă spre nu știu ce viitor (mai) luminos. Un teatru necinstit, dezgustător, în care unii își joacă mai bine și alții mai prost rolul, o scenetă urâtă de care m-am săturat, încingându-ne prea mult pe toți. 
Nu-mi place să scriu despre lucruri serioase, grave, din lumea din jur, de-afară, pe aici, deși sunt conștientă de destul de multe și mă țin că am o viziune destul de zdravănă despre ele când îmi încordez nițel mușchiul minții (cam atrofiat, ce e drept). Nu, nu vreau așa ceva pe aici, de-ajuns. Bla.]


Unde e spațiul meu cald, plin cu poezie, povești, ficțiune?




Rinoceri tropăind, mamifere, coleoptere, bacterii, amibe și alte ființe microscopice, unele cu cili vibratili, mă întorc în supa primordială, nu știu unde și cum, un întuneric adânc, înapoi, înapoi, înapoi în universul vast, între stele, galaxii, asteroizi, pe acolo plutesc, am plecat, adio, aici nu mă descurc, nu am destulă energie ca să rezist forței gravitaționale și entropiei, vreau să mă întorc, o scoică și o spirală, înăuntru o ființă-covrig dorind să uite de timp, înapoi în sine, în ea însăși, în afara timpului și într-un alt spațiu, în care orice e posibil fără să fie nevoie de nimic afară de energia unui gând. Spațiul cosmic, intergalactic, plin cu aurore boreale și vise flamboaiante, nebuloase și suflete păsări, fâlfâind din aripi, zburând departe, spre sud, în țările calde.

vineri, 26 septembrie 2014

Înainte de culcare

Mă scufund în fotoliu, aproape adorm. Îmi țin de urât poveștile mele, nu contează că nu le citește mai nimeni sau nimeni, că-s proaste, că-s bune. Pentru mine au o funcție, au mai multe. Cred că sunt dependentă de ele.
Descărcare de energie, o legătură cu mine însămi, imagini, metafore, adâncuri neștiute vorbind, e bine, e plăcut, e așa de bine să scriu. Nu contează, nu mai contează nimic.
Se-aud artificii undeva afară.
Am nevoie să umblu prin lume, să încerc să fiu prezentă și atât, am ieșit azi, seara, să mă plimb vreo jumătate de oră, cu căștile în urechi, aproape că am dansat pe stradă. Și am privit în jur. Pentru unii e așa de firesc, poate nu înseamnă nimic, mai nimic, ceva ieftin, plictisitor, pentru mine e atât de mult, rețin impresii, lumea și oamenii mă impresionează, mă umplu cu imagini. Nu am o memorie foarte bună, nu știu să am așa ceva, oricum, dar apoi stau aici când simt nevoia și încep să se deruleze gânduri și imagini în mine, imagini diverse și cuvinte, amalgamuri, e atât de frumos, de plăcut. Vin singure, de la sine, se adună, se compun. Stau apoi și încerc să îmi dau seama ce înseamnă toate cele.
Am nevoie să văd lumea, să o simt, să văd oamenii.
Îmi place să privesc fugar în casele oamenilor când merg pe stradă, dacă am ocazia, interioarele caselor mi se par lumi aparte, atâtea povești nespuse, neștiute, misterioase. Oare cum trăiesc? Ce se întâmpla acolo? Interioarele vechi, mobilele vechi, astea sunt preferatele mele. Ma duc imediat înapoi, în alt timp.
Interioarele oamenilor, și mai și.
Îmi place să privesc oamenii din jur, pur și simplu, fără să-i judec, să-i observ. Dar fac asta mult prea rar sau deloc, mi-e cumva nefiresc. Nu privesc afară, privesc înauntru.
Mai departe, mai departe.
Îmi place să privesc oamenii, oamenii oarecare, deși o fac atât de rar, pentru că umblu prin lumea mea de fapt, nu umblu afară, umblu înăuntru și arunc din când în când afară o privire. Și-atunci, și-atunci văd oamenii chiar și pe dinăuntru puțin, dacă sunt atentă îmi comunică așa de multe despre ei, îi simt, văd părți din ei. Uneori pot să îi descriu, alteori lasă urme indescriptibile în mine.
Îmi plac oamenii, nu mă omor după fiecare în parte și totuși, totuși mi se par fascinanți în complexitatea lor, inepuizabili. Oricât i-ai desfășura, oricât ai încerca să îi cuprinzi în scheme, sunt zi de zi inepuizabili, schimbători, vii, complicați, cu un miez numinos, intangibil, lumină, umbre, adâncuri abisale, de neatins, istorii de zi cu zi o mie și una, o mie de file și-apoi încă o mie, zi de zi.
Oamenii nu sunt doar scheme logice suprapuse peste câteva bucăți de carne, nu sunt mecanisme, sunt necunoscuți, sunt altceva, sunt ceruri și adâncuri abisale, sunt metafore, sunt mituri, sunt tipare ancestrale, sunt infiniți, urâți și frumoși.
Adorm.
Somn. Noapte bună.

marți, 23 septembrie 2014

Un pescar

De capătul pontonului se apropie o barcă. Mă îndrept într-acolo. Marea e liniştită, gri sub norii denşi, cu orizonturile şterse de ceaţă. Barca - o pată verzuie pe marea gri, plutind destul de repede. Silueta întunecată din barcă vâsleşte energic, mişcându-şi braţele, vâslele, lovind apa ritmic. Câte un val mic loveşte piciorul pontonului, îmi place zgomotul lui. În jurul bărcii zboară agitaţi câţiva pescăruşi.
Am ajuns la capăt.
A ajuns şi el. Poartă o salopetă albastră, nişte ciubote, o căciulă neagră. Are ochi albaştri şi e foarte ars de soare. O voce gravă. Palme mari, oase mari, noduroase, pielea galbenă pe degete, unghiile tăiate din carne. Înalt, masiv.
- Bună seara, îi spun.
- Bună seara, răspunde.
- Aţi prins ceva?
- Sigur.
- Cum e în larg?
- De ce mă întrebaţi?
- Sunt curioasă, atât.
- E rece. Bate vântul puternic şi e rece. Acum e ceaţă şi-i linişte. E bine. Sunt foarte singur. Arunc năvodul, îl văd cum se scufundă. Ştiţi culoarea apei, domnişoară? Ştiţi albastrul întunecat al largului? Privesc mereu în el. Şi când închid ochii văd doar năvodul, strâns în jurul peştilor. Uneori mă las pe spate şi privesc cerul, îmi place cerul azi, e nespus de frumos, apăsător, tulbure. Aţi văzut pescăruşii? Tot ce îşi doresc e să mănânce. Nu aşa suntem cu toţii? Eu însă arunc năvodul şi aştept, aştept să treacă orele, privesc în zare, privesc cerul, mă plictisesc apoi, privesc în apă, înăuntru. Ştiţi peştii, domnişoară? Iubesc zbaterea lor, arcuirile, solzii, mi-e milă când se sufocă şi totuşi. Zâmbesc şi sunt mulţumit, în sfârşit. Vâslesc, plec mai departe. Mă reazem, stau liniştit, aştept. Marea e darnică, până la urmă, să ţineţi minte.
- Bine, vă mulţumesc, spun eu - şi plec.
Nu privesc în urmă. Ştiu însă ce face, îl văd în mine mişcându-se. 

marți, 16 septembrie 2014

Departe

Șed într-un fotoliu de piele. Bat cu degetele iritată în marginea lui. Nu știu cine sunt, privesc speriată într-o oglindă, pe perete, în față. O oglindă ovală si mare, cu rama din lemn. Nu-mi dau seama cu cine semăn. Îmi frec fruntea, sprâncenele. În urmă îmi rămâne pielea roșie.
"- Domnule, i-am spus, mă simt amețită."
M-a adus aici. Pe drum nu am vorbit nimic, m-am prăbușit pe bancheta mașinii lui, am zăcut. Nu știu unde sunt.
Îmi amintesc începutul zilei. M-am spălat pe față, m-am privit în oglindă. Mi-am supt puțin obrajii, să văd cum mi-ar șade. Mi-am tras pielea obrajilor în jos, dezgolindu-mi orbitele. Mă dor atât de tare ochii uneori, strâng atunci tare din sprâncene, strâg pleoapele, îmi crispez toți mușchii. Mă ascund undeva unde e întuneric.
Mi-am făcut apoi cafeaua. Ibricul era roșu și nu prea mare, caimacul a ieșit întocmai cum trebuie de mult și de mare.
Ce-am mai făcut? Am deschis geamul, am privit crengile, sunt aproape goale. Câțiva stropi de apă rămași ici și colo, aerul rece. Pe stradă trecătorii, grăbiți. Un copil mergând încet, pierdut, stingher, aruncându-și parcă picioarele unul în fața celuilalt.
Nu mai știu. O conversație.
"- De unde ești? am întrebat.
Mă privi atunci putin ciudat.
- Nu mă cunoști? Curios.
- Nu am nici cea mai vagă idee cine sunteți."
Eram pe peron, el avea o valiză mare, maro, și un ziar așezat pe genunchi. Stătea jos pe o bancă.
"- Domnișoară, să nu vă supărați pe mine dar arătați cam ofilită.
- Nu prea dorm, știți.
- Am înțeles.
- Pot să vă ofer ceva?
- Un sfat?
- Pentru ce?
- Aș vrea să plec de aici diseară. Încotro m-ați sfătui să o apuc?
- E o întrebare dificilă. Să vedem.
- Să vedem.
- Ați putea lua rapidul de seară spre mare.
- Spre mare?
- Spre mare.
- Bine, vă mulțumesc."
M-am ridicat atunci și am plecat.
Apoi am mers, am mers și am privit casele, m-am întrebat care din ele or fi de toleranță. "Ce denumire ciudată", mi-am zis.
Am pornit-o pe jos spre centru, pe bulevardul cel mare. Dintr-o curte se auzea o muzică ciudată. M-am oprit in fața porții și am stat să o ascult, m-am tot gândit și gândit și-apoi am intrat înăuntru, în curte. O familie întreagă ședea în jurul unei mese la umbră, bărbatul gras, cu o burtă mare, ieșind de sub maieu, și aproape chel. Femeia lui slăbănoagă și brunetă, cu colțurile tuturor oaselor ieșindu-i prin pielea foarte bronzată. Doi copii rotunjori, cu pielea întunecată, o fată și un băiat, șezând lângă bărbat. Pe-un colț al mesei mari, patefonul. S-au uitat la mine cu ochii mari, mirați. S-au uitat așa vreun minut, am rămas împietrită. Mi-am cerut scuze și m-am retras închizând poarta zgomotos. Am pășit mai departe.
Mi-era foarte somn. M-am oprit pe marginea drumului, la umbra unui copac. Mi-am adus genunchii la piept, m-am ghemuit, am început să fredonez încetișor un cântec în timp ce priveam spre capătul străzii. Am început să aștept. Mi s-a făcut foarte cald, era toiul amiezii și strada pustie.
"- Strada Pacienței, ați zis?
- Nu, a Sapienței."
Străzile din literatură.
Sunt pe strada Mântuleasa acum, vechea mea prietenă.
"- Domnișoară, vă este rău? Cum vă simțiți?
- Ce știi dumneata? Du-te de aici."
M-am uitat la el cu furie și a plecat.
Mă prăbușisem pe trotuar.
Visele, visele cu ochii deschiși, privirea goală, întoarsă spre sine. Gura întredeschisă, respirația aproape tăiată. Apoi amețeala, căderea.
"- Aveți idee unde sunteți?
- Nu, dumneavoastră?
- Adevărul e că nici eu.
- V-am întrerupt?
- Nu făceam nimic important, știți.
- Mi s-a părut totuși."
M-am ridicat și am plecat.
Am decis să mănânc ceva de prânz. Am cumpărat ceva de la un vânzător ambulant.
Apoi nu mai ține minte mai nimic. Individul, mașina.
Sunt aici, mă privesc în oglindă. Nu mai știu cum să mă întorc acasă. Nu știu pe cine aștept. Mă ridic clătinându-mă, merg spre o ușă, o deschid, ies, o trântesc.
Afară e aproape întuneric, sunt amețită, confuză, mă clatin.
"- Cine ești? îl întreb pe băiețelul care-și aruncă picioarele aproape.
- Sunt vecinul dumneavoastră, nu mă mai știți?
- Îmi pare rău, cred că nu.
- E ciudat, să știți.
- Imi imaginez.
- Vă rog să o păstrați."
Și-mi întinde o piatră. O păstrez.
Nimic nu are sens, o să iau primul tramvai, o să plec, o să adorm în timp ce privesc pe fereastră.
"- Cu bine, i-am spus.
- Cu bine.
- Când te intorci?
- Nu știu.
- Bine.
- Cândva o să plec și eu."
Departe, foarte departe în mine. 

joi, 10 iulie 2014

Fragmente

Mă descompun, mă descompun benefic, mă descompun frenetic în lumină și căldură și emoții, mă descompun periculos, mă descompun fioros, mă descompun în mii de bucăți și toate strălucesc. Plutesc. 


Azi pe drum, prin soare, un gând, o imagine - am o ființă geamănă, întindem o mână una spre alta, stăm față în față, stăm față în față într-o găoace de ou și suntem pe Lună. Văd atât de clar imaginea, nu e prima dată, nu e prima ce mi se năzare, e prima pe care o descriu aici însă. Aș desena-o daca aș avea cum, sunt eu cu părul lung, port poate o rochie, sunt eu de două ori, întind spre mine, îngemănată, câte o mână. În jurul nostru e o găoace, se vede un contur subțire, atât. Suntem pe Lună și totul e alb-negru, suntem desenate în creion sau în tuș poate. Orizonul e rotund, sunt poate și cratere, suntem în adânc de beznă și totuși vizibile, luminate. O imagine simplă, miez de noapte în miez de zi. 

Pentru mine totul are o semnificație.
Atât. 

duminică, 6 iulie 2014

Unde

În seara asta aș pleca într-o călătorie, nu am mai făcut asta de ceva zile.

Unde șade inspirația mea, șade adânc în mine, șade turcește și uneori bate din picioare, bate din aripi, întinde mâinile spre mine, mă privește în ochi, vorbește, tace.
Ia-o în ușor, nu mai fi așa de serioasă, scrie.
Ascultă The Doors.
Când eram mică voiam să mă fac scriitoare, printre altele, am vrut multă vreme să mă fac arheolog, să sap în pământ, în burta istoriei, să dezgrop lumi. Mai apoi a început să îmi placă să sap în mine, în vise, în adâncuri. Îmi amintesc ani de fascinație pentru vise, simboluri, procese ascunse, dicționarul meu de căpătâi cel de simboluri. Am un tip de personalitate curios, zice-se, mă fascinează adâncurile mele și-ale omenirii, din rândurile celor ca mine se nasc profeții zice Jung, nebuni cu o viziune, cu presimțiri, cu priviri intense, dornici să citească în suflete, in văzduh, în semne, în vise. În oameni.
În mine e deschisă o poartă, e deschisă de-o vreme, de-acolo vin lucruri, în ultima vreme au legătură cu lumea de-afară și senzațiile, vin și simboluri, vin de toate.
Înăuntru inspirația șade turcește.
Dacă aș fi altcineva aș pleca la drum în noapte, în noapte mi-aș întâlni sinele, l-aș întreba: "Încotro?". Ar zice siropos "spre tine", "unde e asta" aș zice, "e pe undeva în lume, șade turcește poate, tace, vorbește, ascultă, ascunde, se-ascunde", și-apoi ar spune "atenție, atenție, vine spre tine, vine apocalipsa, vine", "când și de ce?" aș zice, "ascultă, ar spune, după apocalipsă vine o lume", "ascultă", ar zice, "vocea profetului în deșert, nu se știe cine, vine spre tine", "am înnebunit" aș zice, "nu știu" ar spune, "poate că da".

Unde să mai călatoresc? Undeva adânc în mine, ce-o fi pe acolo, umbre, lumini, insule, e muzică, sunt amintiri, sunt cuvinte, sunt odăi, păduri, vise, năluci, iar umbre, sunt ape și ogoare, iepuri, cicluri solare și ale lunii, maree și pești și sfere și scoici și lumini multicolore, merg toate în călatorie, încotro, unde?