Se afișează postările cu eticheta in interior. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta in interior. Afișați toate postările

duminică, 25 mai 2014

Prea multe cuvinte

Căpșuni, înghețată cu căpșuni și muzică.
Muzica mă mișcă, uneori nu o mai suport, înghețata e congelată.
Dacă închid ochii nu îmi amintesc precis figura nimănui, nu aș putea desena pe nimeni din memorie, memoria mea nu are pic de precizie și de bogăție vizuală. 
Totul e doar o impresie, o pictură impresionistă în care contururile sunt foarte vagi, difuze, formele sunt neclare, însă tonurile de culoare, ansamblul, lumina, culoarea ei, atmosfera, toate astea contează mai mult și sunt mai mult decât grăitoare. 
Când intru într-o camera, văd un om și interacționez cu el nu procesez în mod conștient decât foarte rar ce anume din aspectul lui îi trădează ceva din trăiri și din emoții - însă percep ceva în el cu siguranță. Uneori ce simt e pentru mine cumva doar în atmosferă, în jurul lui. În lumea mea, dacă sunt atentă la ei, simt că oamenii au în jurul lor un nor subtil, ușor perceptibil, mai greu sau mai ușor interpretabil. Apoi ansamblul - o privire, schimbări ușoare în forma ochilor, mișcările gurii, mișcări ale mâinilor și picioarelor, tonul vocii și altele, toate raportate unele la altele dar indescriptibil percepute - ceva în mine caută constant să interpreteze totul. Mă lovește o idee - omul ăsta e așa și pe dincolo, se simte așa și pe dincolo, se raportează la mine sau la altă persoană într-un anumit fel. Uneori nu o pot articula nici pe aia foarte bine, gândurile mele nu au întotdeauna cuvinte. Uneori mă opresc asupra ideii și o disec și pun totul într-o ordine. Uneori pun comportamente si vorbe și simțăminte percepute în ordine, fac legături, construiesc pattern-uri, încerc să înțeleg ce e în spatele lor. Habar nu am cât de bine fac asta dar ceva mă tot face să fiu așa și să fac asta. 
Obișnuiesc să îmi fac o impresie despre ceva din felul de-a fi al unui om oarecare, despre firea lui, atitudinea lui față de cei din jur și față de mine și măsura în care îmi place sau ba și pot să am încredere în el din foarte puține impresii-interacțiuni cu el. Nu arunc însă, de obicei, încolo și încoace cu încrederea, nu dincolo de un anumit nivel oricum. 
Sunt un burete mai ales pentru emoții și sentimente negative, toate îmi intră pe sub piele și mă agresează, mă consumă sau mă molipsesc și pe mine, mă feresc de ele. Ale celor față de care-s mai deschisă mă afectează cel mai mult.
Mă molipsesc de râsul altora, chiar dacă nu mi se pare musai comic motivul pentru care râd, chiar dacă nu-s veselă. Când cineva cască în față mea, aproape imediat și garantat încep să casc și eu. Sufăr de empatie, pare-se. Nu pot suferi suferința altora, cu cât sunt mai deschisă față de un om se înmulțește și simpatia față de el și încep să sufăr și eu într-un fel sau altul atunci când el suferă. Dacă îmi fixez antenele sau senzorii asupra altcuiva pot participa într-o măsură destul de mare la ceea ce face și ceea ce simte. Uneori particip așa și la fericirea altora dar asta e puțin mai dificil - realizabil totuși.
Am făcut o facultate, sunt asistentă socială cu acte - sau în acte - însă, oricât de mult mi-aș dori să le-ofer alinare și ajutor și odihnă și ordine (genul ăla de ordine în viață și în sine de care oricine are nevoie într-o măsura sau alta) oamenilor suferinzi-necajiți de tot felul care-ar ajunge la mine de-aș profesa, nu o să pot face asta niciodată pentru că mă simt copleșită de necazurile lor și de norii lor de emoții negative și nu știu cum să mă apăr și m-ar apuca deznădejdea și tristețile și aș obosi teribil și știu sigur că aș ajunge să mă îmbolnăvesc psihic și fizic din cauza trăirilor lor și să blestem lumea, divinitatea (dacă mi-ar mai rămâne vreun dram din credința și-așa mult prea mică) și întreaga existență a omenirii. 
Simt nevoia să pun ordine în oameni și între oameni, să pun armonie și căldură și un bine mai mare în și între ei. Simt asta mai ales în raport cu unii deși, în genere, mă simt cumva datoare omenirii cu misiunea asta.
Am mai scris pe aici, mi-ar plăcea să fiu o muscă în sufletul oamenilor și să stau pe acolo după pofta inimii. Pentru că îmi plac oamenii, îmi plac nespus de mult toți în linii mari, în linii mici îmi plac mai ales unii. Dar mă simt bine în singurătate și prefer să-mi petrec timpul cu oameni puțini și aleși.
Vreau să fiu și sunt conectată cu oamenii deși lucrul ăsta mă consumă și mă înnebunește uneori. Sufletul meu tot tânjește după conexiune, după o comunicare mai adâncă, după o legătură deplină, după comuniune.
Am văzut de curând un film scurt, pare-se că tot ce ne separă e pielea, eu mi-aș da-o jos bucuroasă pe a mea uneori. 
Sunt o mare de emoții și de sentimente prea intense și de gânduri mult prea multe și sunt un ochi ce le veghează și le analizează în același timp, încearcă să le înțeleagă, să le pună în ordine, să le transforme. Sunt mult prea conștinentă de mine, de tot ce se mișcă în mine. 
Sunt copleșită întotdeauna de ceea ce simt.
Sunt o apă și când sunt neliniștită, când sunt prea plină de orice nu știu ce să mai fac cu mine, dau în clocot, dau pe dinafară. Și am nevoie să exprim ceea ce trăiesc, ceea ce gândesc, ceea ce simt - altfel simt că o să explodez, o să rup toate zăgazurile, o să fac poc.
De-asta scriu, de-asta caut felurite mijloace de a mă desfășura spre a mă liniști.
Viața mea interioară e mult prea intensă. 
Asta-s eu, defilez pe-aici, ăsta mi-e exhibiționismul, ăsta e, mă și văd pășind țanțoșă în fundul sufletului gol și ridicol. Dar e o mare eliberare în defilarea-mi. 
Mi-ar plăcea și îmi place nespus să fiu deplin transparentă pentru cineva fără să mai fie nevoie de atâtea cuvinte. 

vineri, 25 aprilie 2014

Subsol

Îmi aduc aminte cum intram, pe cand eram mică, în adăpostul antiaerian de sub blocul de-acasă din Suceava.  Erau patru intrări în adăpost din câte îmi amintesc, lăsate deschise într-o vreme în care curtea era plină de copii. La baza blocului, spre exterior, dincolo de limita pereților, pe-o lățime de vreun metru și jumătate, sub niște plăci de beton, există un tunel acoperit cu plăci de beton - ce lipseau într-o anumită zonă pe vremuri, lăsând un șant adânc într-una din marginile interioare ale blocului în formă (aproximativă) de L (cu tendințe spre U, dacă punem și scara E). În șantul ăla cădeau din când în când mingi, gunoaie, animale, intrând în adâncurile pământului, adâncurile adăpostului. Mai erau apoi alte trei intrări în subteran lăsate descoperite. Blocul e construit pe un deal așa că, în capete, tunelul se ridica puțin deasupra nivelului solului iar intrările, late de vreun metru și ceva și înalte de vreo 50 de cm, erau lăsate deschise. Mai era apoi o gaură în pământ, o intrare în tunel, undeva la baza scării de bloc unde locuiam eu. 
Nu-mi amintesc cine a avut ideea, nu îmi amintesc ce vârstă aveam, dar într-o bună zi am intrat împreună cu majoritatea copiilor, prietenii și vecinii mei, sub pământ, în tunel. Nu mai țin minte pe care dintre intrări am intrat prima dată. Știu că le-am încercat pe toate în cele din urmă, oricum.
Era beznă înăuntru. De când mă știu am o oarece pasiune pentru lanterne. Pe vremea aia aveam una mică și subțirică primită de la tata, semăna cu un stilou și cu o lumânare în același timp iar capătul în care avea becul era dintr-un plastic verde translucid, lumina nu foarte puternic dar îmi plăcea enorm de mult, a fost și este lanterna mea preferată pe lume. Pe asta știu că am folosit-o în principal pe atunci, prin subsol. Îmi amintesc lumina ei verzuie. Îmi amintesc foarte bine mirosul de canal umed, dealurile de pământ și gunoaie pe care le coboram spre adâncuri, cum intram și mergeam aproape ghemuiți, apoi ne destindeam și întindeam putin trupurile la baza dealului. Apoi urmau intrările foarte înguste deschise între segmentele tunelului - pentru ca era împărțit în mai multe secțiuni - și efortul de a ne strecura prin spărturile alea înguste, de a trece mai departe, spre pântecele pământului. Acum că mă gândesc, cred că tunelul cu pricina era de aerisire - acum sunt închise intrările parcă, și-n caz de atac aerian și lume postapocaliptică o să ne sufocăm cu toții în adăpost. Tunelul duce spre zona de sub apartamente, în care sunt mai multe camere foarte încăpătoare, corespunzând poate structurii apartamentelor din bloc, nu mai țin minte. Știu că nu aveam toți lanterne și foloseam și lumânări - cumpărate de la biserica de lângă bloc sau luate din cutia conținând resturile celor aprinse de credincioși pentru vii și morți. Cred ca am ajuns să folosim în principal intrarea dinspre pădure, pentru că de-acolo se ajungea mai ușor în adăpostul antiaerian, la odăi. Băieții au amenajat la un moment dat o odaie sau două și-și petreceau zilnic niște timp în pântecele pământului, uneori împreună cu fetele. Îmi amintesc mănunchiuri de lumânări aprinse într-o odaie, lumina lor slabă și roșiatică. Urma apoi un joc - ascunsa-prinsa în întuneric, la care participam cu toții, fete și băieți. Se stingeau luminile, lumânările. Era beznă deplină, miros de beci și ceară și fum de lumânări. În întuneric cineva trebuia să găsească sau să prindă pe cineva. Era ceva infantil-erotic, foarte inocent și totuși nu prea, ciocniri de corpuri prin beznă. 


Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aș zice, poate, "bine". Am impresia că s-au deschis ușile adâncurilor mele, că răbufnesc de acolo toate lucrurile neglijate într-o lungă căutare a liniștii, odihnei, ordinii, luminii.

Am impresia că am deschis o poartă spre niște adâncuri din care nu știu precis ce-o să răsară.

Am o poftă ciudată de viață, ceva țipă în mine. Mai ales simțurile mele mult neglijate își cer nu știu ce drepturi, ochii, mâinile, nasul și papilele, urechile, toate tânjesc după ceva, după intensitate, sunt treze și vor să exploreze, să simtă...și-apoi sunt copleșită de nevoia de a consuma, exploata, exprima, arde cumva ceea ce trăiesc.

Mă scufund într-o mare străină, în ape ciudate - și încerc în diverse moduri să ies de acolo, să respir. Când reușesc, debordez de-o energie nouă și ciudată, sunt prezentă în lume (ce lucru intens și ciudat pentru mine) și debordez de o poftă de o viață nu tocmai luminoasă, solicitantă pentru simțuri, intensă pentru corp, riscantă poate, oricum îmbătătoare.

Cred că vreau să urc pe un munte, doar că momentan umblu tulbure și dezorientată, pierdută poate, printr-o pădure.




joi, 21 noiembrie 2013

Înăuntru


Înăuntru sunt singură în marea asta albă, e liniște, nu știu încotro e mai bine să o iau. Dar îmi place locul ăsta și-aș mai zăbovi un pic aici.



Mi-e dor să scriu aici pe blog. Nici nu știu despre ce. Mi-e greu să scriu. Dar mi-e dor să scriu pe aici. 

vineri, 12 octombrie 2012

În labirint

Stau în bucătărie, mănânc biscuiți cu Nutella, beau un deget de vin roșu - nu e o combinație așa reușita - și cuget. Ar trebui sa fac altele, cu totul altceva. Dar nu am chef de mai nimic. Nici nu mai știu ce e cu mine.
Mă întreb adesea dacă ceea ce fac e bine sau nu, dacă ceea ce am facut e bine sau nu, dacă nu era mai bine să fi facut ceva altcumva sau să se fi întâmplat ceva altcumva. Ajung să regret foarte multe, prea multe. Orice lucru ar fi putut sa fie mai bun, mai bine. Oare sunt unde e cel mai bine să fiu? Oare am făcut ce era mai bine să fac? Oare ce ar trebui să fac?
Mă simt prea des ca și cum as fi într-un labirint. Oare am ales drumul potrivit, drumul cel bun? Și, de altfel, nici nu știu precis unde aș vrea sau ar trebui să ajung.
Rătăcesc de când eram mică prin visele mele. Dar uneori simt că rătăcesc dintotdeauna, oriunde. Sunt confuză și dezorientată.
Radul meu judecă altfel lucrurile - s-a întâmplat totul cu un sens și un scop, totul merge înspre mai bine și spre împlinire, tot răul e spre bine, nimic nu e întâmplător, nu are sens să încerci să controlezi lucrurile.
Și eu nici măcar nu cred ca vreunul dintre noi are dreptate.

Îmi place mult fotografia de mai jos. Nu poate fi interpretată chiar precis - poate că omulețul din imaginea mea merge spre lumină. Sau poate aduce întunericul cu el. Dar cu siguranță rătăcește printr-un labirint.


duminică, 19 iunie 2011

Aiurea

E trecut de unu' jumate - ba de-acum e chiar două, sunt tânără și neliniștită și nu am somn. Aș aprecia un somnifer sau un pahar cu vin. Sau trei căni cu lapte și cu pâine.
M-am uitat până acum vreo jumătate de oră la un film, Atonement se cheamă. M-a făcut să mă gândesc la bunicii mei și m-am mirat că șirul de întâmplări care a dus la apariția mea chiar s-a petrecut. Timpul a trecut și bunicii mei au murit iar eu sunt aici într-o dispoziție nu așa grozavă, azi, 19 iunie 2011, pentru că...nu știu pentru că și pentru ce și cum de. Trebuie să fac patul, cred că principalul motiv pentru care încă scriu aici e acela că mi-e lene să mă ridic să fac patul. 
Am vrut să citesc acum vreo lună romanul după care a fost făcut filmul, l-am luat de la bibliotecă dar nu m-am mai apucat să îl citesc fiindcă m-am reprofilat pe cărțoaie de sociologie, iertați-mi augmentativul. Pe care le citesc în pas de melc, închisă în casa care nu mi-e dragă mai deloc și muribundă de urât sau adormindă de monotonie-plictiseala (din când în când). 
Dar nu ies în lume să mă întâlnesc cu oamenii, fiindcă mă tem că astfel o sa îmi pierd prea mult timp când mie oricum îmi ia atât de mult timp să citesc ceea ce ar trebui să citesc. Distanțele din orașul ăsta mi se par tot mai mari în vreme ce timpul trece pe nesimțite. Stau fără vâsle și busolă într-o barcă în mijlocul unui ocean sau deosebit de captivată de o pânză de păianjen. Și visez, fiindcă nu știu ce să fac mai bun în timpul ăsta,  și mă entuziasmează mai ales ideea de legătură siropoasă, ca să nu o numesc frumos. Îmi doresc mai ales să trăiesc povești siropoase cu absentul consort, marele absent al serii, preocupat în genere cu orice altceva, de voie dar și de nevoie, trebuie să recunoaștem.
M-am tot preocupat cu chestiuni demne de a fi comunicate lumii, spre exemplu am tot vrut să scriu pe aici câte ceva despre femei, feminism, relații și muncă și problemele umanității. Bleah.
Aș prefera să îmi fie somn și să fiu liniștită, să fiu mai puțin plină de emoții negative care mă țin trează. 

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Citesc romane

Citesc romane. Cu mare spor. 
Când eram mai mică nu-mi plăcea să stau într-un loc și să citesc. Preferam oricând să ies afară, în mica mea lume, la joacă. Singurele chestii pe care le citeam cu plăcere, interes și oarece spor erau basmele. Prin liceu sau către liceu am descoperit că e plăcut totuși să citești - însă eram așa de tânără și neliniștită încât nu aveam starea necesară pentru citit. Nu mă puteam liniști, eram prea ocupată cu diverse emoții și sentimente copleșitoare. În facultate a fost în mare, cam aceeași poveste. Plus că am început să citesc cărți "de specialitate", așa că nu prea mai aveam cine știe ce energie pentru romane. 
Nu sunt tocmai genul care nu a citit mai nimic la viața lui. Nu, am citit câte ceva până acum. Ruși mai ales. Sunt mare amatoare de Dostoievski, Cehov si Turgheniev. Și-am mai citit și altele. Dar până anul ăsta vreo zece romane citite pe an a fost, în genere, limita mea superioară. 
În toată vremea asta, până să termin facultatea, până să mă angajez, părinții mi-au tot spus și amintit că timpul liber de care dispun pentru a citi romane este limitat și foarte limitat în viața asta și se epuizează treptat, fiind din ce în ce mai puțin și tinzând spre deloc și ioc pe măsură ce o să înaintez în vârstă și angajamente - muncă, familie proprie, viață de om mare. 
Nu am fost niciodată foarte convinsă de ce mi-au spus sau nu m-am lăsat impresionată foarte tare de ideea asta. Dar, de fapt, au mai curând dreptate părinții mei, cam asta e regula pentru majoritatea dintre noi. Numai că eu vreau să fac excepție de la regula asta. Situația excepțională mi-o permite. Sunt un om fără loc de munca de un an aproape împlinit. Și pe parcursul ultimelor 4-5 luni am descoperit că dispun de timp din belșug, de o foame extraordinară de a participa emoțional și mental la experiențe de viață din cele mai diverse, de dramul de liniște interioară necesar pentru a mă concentra și-a mă lăsa absorbită de-o carte și de o bibliotecă la doi pași aproximativi de blocul unde locuiesc. Și-am început să citesc romane. Mă captivează, mă pierd în ele și se transformă într-un soi de viciu. Îmi plac atât de mult. 
Întotdeauna mi-a plăcut într-un fel sau altul și m-a atras puternic să pot pătrunde în mintea, în sufletul, în viețile și adâncimile oamenilor. Nici nu știu de ce, nu mă pot abține, e o înclinație naturală, de foarte multe ori nici nu trebuie să fac eforturi pentru asta, fiindcă empatizez ușor și puternic. Mi se întâmplă și să simt pur și simplu felul de a fi al unui om pornind de la o oarece interacțiune cu el, privindu-i îndelung chipul, spre exemplu. Și asta îmi astâmpără o foame interioară constantă. Simt nevoia să și ajut, alin, îngrijesc, vindec, bucur - dar asta e altă poveste. Așa că, în noua mea situație de femeie ce a dobândit un dram de liniște și petrece lungi-lungi ore singură într-o odaie, savurez experiențele de viață ale altor oameni citind romane.  Și e grozav. 
O să îmi propun să citesc vreo 50, să zicem, anul ăsta. Din decembrie încoace am citit 16 și văd că am din ce în ce mai mult spor - așa că nu e un obiectiv chiar nerealist, zic eu. În ultima săptămână am citit trei romane ce însumează vreo 1200 de pagini. Și utimele 600 le-am citit de joi seară până as'noapte (vineri) la 1, complet captivată și transportată. Și fericită. Pentru mine asta e o mare realizare. E o etapă nouă și captivantă a vieții mele. 
Poate-ar trebui să mă apuc să scriu și recenzii pe aici. 
Mai sunt multe de spus dar mi-am amintit că trebuie să merg până la poștă, înainte de a găti ceva pentru prânz.

joi, 17 martie 2011

Despre vreme și alte nimicuri

Ziua nu se anunța prea rea de dimineață. Dar uite ca pe măsură ce timpul trece și ziua se apropie de sfârșit mă încearca tot soiul de stări. Zilele trecute am trăit impresia că a venit vara. Ieri după masă, obosită după ce am umblat prin lume jumătate de zi, am trăit senzația ca sunt într-o vacanță de vară, impresie amplificată de un guguștiuc ce cânta nu știu pe unde. Nu știu de ce guguștiucii îmi amintesc de vacanțele de vară. Cred ca era unul undeva prin curte la bunica și cânta în după-amiezile de vară pe care mi le petreceam singură prin curte, în vreme ce toată lumea dormea de prânz în casă. Unele lucruri și unii oameni cu care am avut de-a face în viața mea s-au imprimat cumva în mine  mai mult decât altele sa alții. Și revin mereu în viața mea prin visele mele, mai ales. Sau prin adâncurile în care mă scufund uneori, unde trecutul, cel emoțional mai ales, continuă să trăiască. Mă pot și vizualiza înotând undeva într-un adânc, întâlnindu-mă cu oameni și lucruri, un vis cu o tentă vag albastră. 

Mă afectează vremea de azi. Câteva zile la rând am ieșit din bârlogul meu și-am cutreierat prin lumea scăldată în multă-multă lumină și prea multă căldură. Cumva vremea asta mă îmbia să ies și să trăiesc pe uscat, undeva unde lumina nu e albastră. Am simțit că am ieșit din bârlog după o lungă iarnă și era destul de bine, deși am obosit după atâția stimuli ce m-au bombardat în lumea cea mare zilele astea. Și mă gândeam ieri că am nevoie totuși de ceva vreme în colțul meu liniștit, cum necum, în bârlog. Dar of, parcă s-a întors iar iarna cu întunericul ei. Sunt confuză. Mă simt împinsă înapoi în adâncurile mele în care limitele timpului și spațiului nu sunt foarte clare. 
Îmi amintesc mai ales de adolescență. Cum m-am adâncit în ea în anul în care am terminat clasa a opta și am intrat la liceu, cum am rămas brusc fără vasta  majoritate a relațiilor stabilite cu colegele de clasă și fetele de la bloc. Cum m-am adâncit în mine. În ce ape tulburi înotam. Oricum, în liceu mi-am făcut prietenele cele noi, prietenele cele bune, cu care am putut în sfârșit să împărtășesc ceva mai mult.
Umblam împreună cu mioriticul meu prin oraș și de fapt umblam prin viața mea interioară agitată. Nu observam mai nimic în jur, purtam dialoguri interioare în principal. Îmi plimbam prin lume corpul cu înfățișare de băiețoi, cu pantalonii mei trei sferturi extra-largi asortați cu diverse bluze lălâi de cele mai multe ori. Sau cu cine știe ce alte haine, alese cu completă nepricepere. Nu știu cum reușeam să îndur atâtă muzică, atâta hardcore și altele, în urechile mele cu sensibilitățile mele acute. De fapt am îndurat până spre vreo 18 ani când am simțit că dacă mai trag puțin de corzile mele sensibile o să plesnesc, că dacă mă mai agit emoțional încă puțin o să se întâmple nu știu ce. Și-am lăsat-o mai moale cu muzicile cel puțin. Acum când îi spun cuiva că trei sferturi sau mai mult din viața mea am ascultat rock - si rock supărat mai ales - stârnesc mirări și mai că mă mir și eu. Oricum, mă uit la mine cum eram eu, așa, hipersensibilicoasă, iute plângătoare, cu ochelarii mei de diverse soiuri și hainele mele în care speram să mă ascund nu să mă afișez. Îmi și văd fața rotundo-ovală, părul meu mai mereu neîngrijit, șaten deschis ce a fost cândva blond, moaca mea de copil păstrată până în ziua de azi, dinții mei mici din care se vedeau vreo doi din față din când în când, când râdeam sau zâmbeam, cu gura mea încadrată de obrajii plini și rotunzi. În spatele ochelarilor ochii mei deveneau mult mai mici, tot mai mici, fiindca aveam dioptrii tot mai mari. Îmi amintesc vremea în care nu mai vedeam și nu aveam ochelari și toate vremurile acelea intermediare în care îmi crescuseră dioptriile, nu-mi schimbasem ochelarii și nu mai vedeam mare lucru în jur. Totul intra în ceață. Nici în ziua de azi nu observ mai nimic pe stradă. Trebuie să îmi propun în mod conștient și continuu să mă uit în jur. De-asta fac și fotografii, printre altele. Mă uimesc mereu tot soiul de detalii pe care le observ într-un moment când, pentru prima dată, îmi îndrept atenția asupra lucrurilor din jur, deși am mai trecut pe lângă ele de o mie de ori. 
Am fost mereu un copil cuminte. Eu aveam viața mea interioară suficient de stimulantă ca să nu mai simt nevoia să mă avânt în lumea largă încercând să experimentez chestii noi. De fapt, mă consuma propria mea viață interioară. Până să termin liceul m-am apucat sa îl citesc, cu fascinație maximă, pe Carl Gustav Jung, mă fascinau propriile vise și transformări interioare, scriam poezii de neînțeles, dicteuri automate cred că le zice, tone de bilețele către prietenele mele și scrisori pe hârtie sau virtuale către bărboși, desenam și pictam imagini și portrete care reflectau interiorul meu, purtam dialoguri interioare nesfârșite, iubeam cu intensitate strașnică și groaznică și sufeream din tot soiul de motive mai mult decât credeam că pot duce. În facultate traseul meu nu a fost cu mult diferit.

Și din toate motivele de mai sus, mă izbeam pe vremuri din când în când de lumea altcuiva, în care nu aveam loc, în care nu mi se făcea loc, în care nu știam cum să pătrund, din care păream probabil prea picată din altă lume. 

Aș vrea să pot povesti mai multe pe blogul ăsta, lucruri care poate ar interesa mai mult pe cineva oarecare, un public mai larg,  fapte, fapte pe care să le fi făcut eu în lumea largă. Mă gândesc că astea ar interesa mai mult. Ceva acțiune. Dar uite că nu prea am ce povesti. Poate ar trebui să mă apuc să inventez și să trăiesc niște ficțiuni. O să mi se publice articolul în revista cea adevărață și frumoasă. Mă simt mai bine acum. Am muncit prea mult la el și mi se părea că nu e bun de nimic. Și eu la fel.
Momentan mă afectează și romanul pe care îl citesc. Și vremea asta posomorâtă. Ascult Deftones și muzica asta îmi amintește puternic de adolescență și-ar fi mai bine să nu o mai ascult. Îmi vine să mă răstorn aici pe canapea, să îmi pun pătura în cap și să încerc să  revin la un echilibru. Nu știu despre ce altceva să scriu. Nu trăiesc mare lucru, nu fac mare lucru, mă trăiesc pe mine. Am fost la Brașov în weekend, am fost încântată să ies să explorez lumea. O să pun aici niște fotografii. Uneori îmi vine să gust cât mai mult din lumea largă dar adevărul e că nervii mei se îndind prea tare și cutia mea de rezonanță vibrează prea mult în contact cu oamenii și lucrurile. Și unele și unii rămân mereu în mine, îi întâlnesc înotând în adâncuri albăstrii și uneori mișcările mele în preajma lor tulbură apa. Pot să și văd mâlul cum se ridică și îmi tulbură adâncurile.
Gata, un ditamai articolul despre vremea urâtă și despre faptul că de fapt nu fac nimic demn de interes sau demn de a fi scris. 

joi, 27 ianuarie 2011

În interior

Azi văd că am mare tragere de inimă pentru scris.  

Bun, și cum mergeam eu spre bucătărie să-mi fac un ceai de tei m-am mai gândit să scriu un articol, ce s-ar putea numi "În interior" și-ar fi despre lumea mea tot mai mica, despre odaia asta în care îmi petrec tot mai mult timp, de cele mai multe ori de una singură, încercând să învăț una sau alta, citind romane, citind manuale despre cum să mă bucur și, în ultima vreme, documentându-mă pentru un articol important pentru o publicație adevărată, una reală si frumoasă, unde ar putea să apară dacă e bun - și visul ăsta, fiind așa de aproape, mă înspăimântă teribil într-un fel sau altul și mi se puricește inima de emoție și multă vreme m-am tot blocat din cauza proximității lui. Și trebuia să ies în lumea larga pentru articolul cel important dar mi-am găsit tot soiul de scuze și motive și-am amânat iar și iar și iar am amânat și a rămas amânată ieșirea iar...Și ieșirile cu oameni, să văd oameni, le tărăgănez, nu știu de ce, inerția (mi-aduc aminte de lecțiile despre inerție de la fizică), mă simt singură tare uneori dar mi-e greu să ies. Și zilele astea stă și Radu aici cu mine în odaie, și-a luat liber - și stau mereu în interior și mi-e greu să ies și-acum îl pot privi pe el, pot să mă ridic și să mă duc la el oricând și e așă de bine și zăpada de afară nu mai înseamnă mare lucru atunci, ciudat. Și lumea mea se închide și se scufundă.

De la o vreme am început să am și vise mult mai vii decât înainte, din păcate nu prea frumoase de cele mai multe ori, însă le apreciez mult chiar și-asa și mă bucur că mi le amintesc. 

Sursa
Beau ceai de tei și mă pregătesc de încă un somn strașnic și mă întreb ce vise mă mai ăsteaptă și ascult la nesfârșit cântecul ăsta, pe care îl știu din copilărie și a început să-mi sune în minte când am început să beau din ceai. Sunt în căutarea ceaiului de tei aproape roșu, așa cum îl făcea bunica și nu știu cum să-l găsesc. E a treia zi in care beau ceai de tei seara și mă cuprinde un somn greu și mă pândesc visele și mă înfior și mâine dimineață, aici în odaie, e vremea să încep să scriu articolul cel important. 

joi, 13 ianuarie 2011

Lumi fictive, lumi reale

Poate singurele lucruri care mă consolează și îmi aduc și o bucurie pentru faptul că de la o vreme am buletin de București sunt următoarele: acum pot primi colete prin poștă și pot comanda tot soiul de lucrușoare - în principal cărți - pentru care să stau apoi la coadă la poștă, ceea ce e un deliciu în sine, nu știu precis de ce, poate din cauză că anticipez plăcerea deschiderii unui pachet; m-am putut înscrie la bibliotecă și acum pot să împrumut diverse romane și-apoi să ma delectez cu ele, scufundându-mă în cine știe ce ficțiuni, lasându-le să se îmbibe în mine până în cine știe ce profunzime. Trăiesc romanele bune precum trăiesc cele mai intense vise și când le termin și trebuie să mă trezesc, să ies din lumea lor, ceva din atmosfera lor rămâne în jurul meu, se infiltrează în lumea exterioară mie prin porii ființei mele și mă plimb astfel câteva ore sau chiar zile printr-un roman sau altul. Cred că întotdeauna prefer un discurs la persoana I singular despre lumi oglindite, unul fictiv mai ales, al unui eu fictiv și despre lumi fictive, inspirate din lumea reală, dacă e cazul, dar filtrate prin subiectivitatea unui om și rearanjate într-o construcție proprie acestuia, unui discurs obiectivo-științifico-realist despre lumea exterioară. Eh, nu știu cum să zic mai bine ce am de zis, nu mai curg cuvintele așa de ușor ca altă dată. Într-un mod foarte complicat încerc să spun ca citesc întotdeauna mult mai ușor și cu plăcere un roman în loc de un studiu, un raport de cercetare, o chestie științifică, în fine. Ceva banal. 
Și azi am terminat și ultimul roman dintr-un grup de trei împrumutate, am ieșit afară, unde e aerul rece și umed și mi-a plăcut, am mers la bibliotecă si-am trecut iar prin bucuria de a căuta prin rafturi alte romane...Ma gândeam zilele trecute citind un roman japonez la modul în care japonezii din cărți - căci cei reali, contemporani, de zi cu zi nu știu cum sunt - par a fi conștienți de ritmurile naturii, de schimbările prin care trece natura zilnic. Cum sunt atenți la vreme, la flori și frunze, la vânt, la ploi, la ninsoare și la câte si mai câte astfel de lucruri...Iar mulți dintre noi suntem tot mai rupți de ritmul naturii și de toate detaliile prezentului care ne înconjoară și nu observam mai nimic. Stăm izolați în diferite tipuri de cutii, nu mai auzim vântul sau păsările, stăm izolați de ploi, de zăpadă. Sau nu le acordăm atenție.  Unii, cei mai deconectați poate, se plictisesc de viața plată și atât de plictisitoare din punct de vedere senzorial și caută să-și delecteze simțurile și să-și îmbogățească lumile cu cine mai știe ce, câte și mai câte. Dar nu e vorba numai de informații de orice tip ce să ne bombardeze simțurile...de ce nu mai suntem oare atenți la trecerea timpului, în ritmurile lui naturale, ciclice? Mi se pare că ne lipsim de o mare bogație de senzații dar mai ales de o mare bogație de conținuturi și semnificații. 
Revenind, nu neg că pentru mine realitatea e foarte greu de suportat uneori. Sunt o ființă apoasă, așa îmi place să explic oamenilor. Dar preferința pentru romane nu e doar o fugă de realitate, e și asta dar e și mai mult de atât. Sunt gânduri pe care o sa le termin în sinea mea, mai încolo, acum nu pot. Poate le mai și scriu.
Mi-a venit zilele astea o idee de roman. Poate cândva o să mă apuc să îl scriu, fiindcă e un roman despre o lume pe care aș vrea să o construiesc și să o reconstruiesc, în același timp, în mine. Și să le-o ofer și altora...
Un vis frumos: mi-ar plăcea să mă pot trezi dis de dimineață, pe la șase poate, să beau un ceai verde sau o cafea și-apoi să ies să mă plimb cu bicicleta la o oră la care străzile sunt mai mult goale și soarele poate abia răsare și le umple de multă-multă lumină, să pedalez așa de fericită cum am mai făcut-o de multe ori, să simt aerul dimineții, de primăvară poate, dar și de iarnă chiar, sau din orice anotimp de fapt, mirosul lui specific, o, de-ar fi mirosul aerului din Suceava!, să mă simt liberă și să mă bucur de lumină.