Iarnă

Mi-e dor să scriu, să scriu scriu ceva, o poveste în mod ideal, proastă, bună, oricum, nu știu despre ce, nu am nici cea mai vagă idee. Nu știu de unde să încep, de asta ține totul.
Am realizat după ultimele nu mai știu câte luni că scrisul e o parte foarte importantă din mine. Știam asta de multă vreme însă uitasem sau nu realizasem în ce măsură poate fi pentru mine scrisul o plăcere, o pasiune, o formă ciudată de terapie. Îmi place să scriu de când mă știu, uneori mai mult, alteori mai puțin, e forma în care mă exprim cel mai bine și nu știu cine aș fi fără putința de a scrie. Am nevoie sa scriu. E una din puținele mele certitudini momentan - am nevoie sa scriu si scriu cu pasiune. Unii ar spune că mă și pricep. Ce o să reușesc să fac din lucrul ăsta nu știu - la cum mă știu, probabil nimic.
Să devin scriitoare mă bat gânduri de foarte multă vreme, de când eram mică. Am considerat însă, întotdeauna, că literatură n-o să pot scrie prea curând sau niciodată, pentru că sunt prea închisă în mine, privesc mai mult înauntru de obicei, nu observ nimic în jur, nu am cine știe ce memorie și nu mă pricep deloc la descrieri, nu am în mine ceea ce mi-ar fi necesar ca să adun din lume cărămizile cu care să pot să construiesc alte lumi și, mai ales, alți oameni. La urma urmei, nu știu dacă o să ma pricep vreodată - dar nu mai contează, scriu, scriu cu pasiune și am nevoie să scriu.
Dar nu am starea necesară pentru vreo poveste în seara asta. Îmi lipsește inspirația, îmi lipsește energia, deschiderea față de mine însămi, tensiunea nervoasă, ritmul. 
Nu mai am chef de mai nimic. M-am săturat și de scris explicații inutile aici.


Sunt plictisită și neinspirată, monșer.


Și totuși, iată în mine ceva.



Birjar, du-mă în prima crâșmă, acolo cântă o artistă de modă veche, are o voce gravă și puternică, îmi vibrează pieptul și trupul tot și mi se face pielea de găină când o aud. "Sunt un golan mizerabil, doamnă" așa m-am prezentat într-o zi după ce am așteptat-o pe alee două ore, mi-a zâmbit timid, și-a așezat mai bine blana pe umeri și a strâns din buzele foarte roșii, date cu un ruj de-o nuanță absurdă. "Cum aș putea să vă cuceresc?" i-am zis. "Nicicum" a spus cu vocea ei gravă și a plecat mai departe, s-a întors însă și mi-a zâmbit. "Sublim", mi-am zis, și am închis ochii încântat, imaginându-mi cum va fi data viitoare când o să o întâlnesc. Sunt un suflet romantic dar parșiv, un personaj de roman sud-american citit astă iarnă, iarna trecută când umblam bezmetic pe străzi încercând să îmi amintesc cum e să fii viu, sa respiri aer rece, să te miști simplu și energic pe străzile pline. Într-o noapte hăladuiam aiurând pe lângă spitalul de nebuni, "ce ironie!", mi-am spus, "ce ironie!", am văzut câțiva oameni purtând pijamale pe sub paltoane, ducând sacoșe cu covrigi, am plecat mai departe. Îmi amintesc și eu un moment în care am locuit în spital câteva zile, în aer pluteau toate necazurile oamenilor, m-au obosit grozav, m-au pus pe gânduri vreme de niște lungi luni apoi. Zăceam pe o parte în timpul nopților și tot ce îmi doream era să nu mai simt nimic, să mă fac ghem și să uit, să mă scufund în salteaua tare, să îmi fie cald, să dorm somnul cel mai lung din întreaga mea existență, să piară din mine toată jalea difuză, pătrunsă prin osmoză în fiecare celulă. Într-o zi am făcut un duș, eram mult prea soios, m-am lăsat pe podea atunci și am început să plâng, curgea apa pe mine și mă simțeam înecat de jale și am plâns așa pret de vreo jumătate de oră, au venit asistentele și au bătut înnebunite în ușă, "domnule, sper că nu ați făcut vreo nebunie acolo, ieșiți odată, vă rog" a strigat una din ele, mai inimioasă. M-am îndurat de ele într-un târziu și am ieșit aproape gol dar semeț, am primit apoi vreme de trei zile calmante, am dormit dus, visând fabulos, vise lungi, flamboaiante, cu firul epic extrem de complicat, în care eram când eu, când altcineva, când eu, când altcineva, văzându-mă pe mine. În cea de-a treia zi am visat că eram un urs într-o pădure, rătăceam în căutare de mâncare, urma să vină iarna și nu aveam adăpost, nu îmi găseam bârlogul. Apoi am visat că eram Harap-Alb, eram Harap-Alb în căutarea unei fecioare negre, trebuia să o găsesc și să o duc în bârlog, acolo urma să dormim întreaga iarnă, la finalul iernii ea devenea alba și eu redeveneam om - căci eram Harap-Alb urs. În a cincea zi mi-au dat drumul acasă și mi-au spus că nu am leac. "Nu ai decât să cauți singur, noi nu știm ce să îți mai facem", așa mi-au zis. Le-am mulțumit și am plecat posomorât, m-am dus acasă, am făcut un duș, am râs. Am plecat prin oraș, în prima cârciuma am întâlnit-o pe ea, cântăreața gravă, am admirat-o de la distanță până în seara aia dintr-o iarnă, când am îndrăznit să îi vorbesc. "Doamnă dragă" am strigat eu și am fugit după ea, "lăsați-mă să vă conduc acasă, știu orașul ca pe propria mea palmă, sunt un clovn rătăcitor, din loc în loc mă opresc și le ofer trecătorilor un număr intreg." S-a uitat înapoi spre mine și și-a încetinit pasul. Nu mi-a spus nimic, așa că am continuat, tot mai febril. "Doamnă, sunt un caraghios, vă rog să îmi permiteți să vă însoțesc, vă asigur că nu sunt periculos, mi s-a spus, am și hârtii doveditoare, cu ștampilă, cu parafă." A tăcut în continuare, m-am simțit încurajat. "Vă rog să mă credeți, vă aștept de foarte multă vreme, mă emoționați, în fiecare zi aproape vin să vă ascult, vocea dumneavoastră gravă și melodiile triste mă fac să vibrez, tot trupul meu, e extraordinar, mă simt viu, mă simt viu și prind energie, merg apoi 8 kilometri până acasă, indiferent de vreme, fredonez câte un vers, mai închid ochii, vă văd atât de clar...vă spun drept, cred că sunt îndrăgostit și habar nu am cum se procedează în asemenea cazuri. Îmi dau seama că nu vă cunosc și totuși, rujul absurd, vocea gravă, ochii prea mari, degetele prea lungi, cântecele. Mă simt onorat, pur și simplu onorat și copleșit, nu știu ce să mai spun. Mă epuizează să vorbesc atât." Am tăcut și am mai mers alături de ea preț de câteva minute. "Aici locuiesc" a zis într-un final. "Sunteți minunată și eu vreau să fiu galant, dați-mi vă rog voie să vă sărut mâinile." Nu mi-a permis, mi-a întors spatele și a urcat treptele puțin grăbită. Mi-am plecat privirea și capul și umerii - așadar, asta a fost. Merg în fiecare seară să o privesc, îmi răscolește sufletul și măruntaiele. Mă privește, măcar fugar, în fiecare seară, cu blândețe. În ultima vreme, în timp ce zac sfârșit la mine în odaie, purtăm dialoguri imaginare, o întreb și cunoaște toate răspunsurile potrivite. La urma urmei nu îmi trebuie nimic mai mult. "Sunt un om singur și obosit, doamnă. Dumneavoastră doar mă mai faceți să mă mai simt viu. Mă plimb iernile prin oraș, respir aerul rece, îmi place să il simt pătrunzându-mi în corp, nu-mi știe nimeni gândurile, nu-mi știe nici leacul, nu-l știu nici eu, aș vrea însă să dorm și să visez vise flamboaiante cu dumneavoastră. Cu bine doamnă, cu bine pentru această noapte." 

Nişte gânduri

Nu mă pot concentra nicidecum la ce am de lucru aşa că scriu aici, ca să-mi mai pun ordine în haos, ordine în gânduri.
În ultima vreme mă tot gândesc la propriile eforturi, nu foarte fructuoase adesea, de-a accepta, tolera şi chiar iubi lumea în care trăim şi oamenii din ea.
Eram copil mic încă pe vremea când au început să mă revolte şi să mă doară toate cruzimile şi nedreptăţile lumii. Aş fi vrut să fiu un copil şi un om simplu şi credincios dar de când mă ştiu, cel puţin periodic, în mine se dau lupte straşnice si nu reuşesc să văd unde şi cum are loc un Dumnezeu - şi de ce soi o fi dacă o fi - într-o lume a haosului, durerii, cruzmii, răutăţii, mizeriei, diversităţii înnebunitoare, complexităţii enorme, separării, orbirii, morţii. Aşa mi se pare lumea din când în când. Teologii spun - există diavol, diavoli de fapt, şi liber arbitru şi oamenii sunt liberi şi responsabili, nu-i Ăl de Sus vinovat, ei sunt. Eu spun, în bătăliile mele - şi-atunci pentru ce ne aşează fiinţa divină ce e iubire şi milă într-un soi de mic iad pământesc, teritoriu al separării, apăsării, dezorientării, urâtului, păcatului, tristeţii, lucrărilor diavoleşti să zicem, puşi la încercare în fel şi chip, cu voia aceleiaşi fiinţe pare-se? Pentru ce? Îmi displace atât de mult ideea unei lumi în care toată existenţa îţi este un test, ca şi cum ai fi pus aici ca să dovedeşti nu ştiu ce, că eşti vrednic de ceva, că nu meriţi iadul cel mare după iadul cel mic în care trăieşti. Mă revoltă atât de tare. Printre multe alte probleme cu care mă lupt din când în când în mine e asta - pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi copii supuşi aceloraşi încercări, aceloraşi probleme, mizerii, aceloraşi cruzimi, dureri, tristeţi, deformări ale fiinţelor lor precum noi toţi? Pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi potenţiali clienţi ai rupturii, desfigurării, rănilor, suferinţei, morţii, iadului? Şi-apoi eşti liber să fii cum vrei, dar aparent doar o cale foarte îngustă, un fir de aţă plin de renunţări, încercări, reguli stricte urmate cu, nu-i aşa, sfinţenie, e cea potrivită pentru a afla puţină bucurie reală, puţină odihnă, visata mântuire. Câţi dintre noi toţi, din cei de pe lume, vor şi pot să se ţină de o asemenea cale şi de ce, în mod atât de nedrept, e atât de îngustă? Pentru ce să umpli mereu lumea de fiinţe aşa de uşor de pierdut, puse la încercare? De ce ne mai naştem cu toţii şi de ce să fim îndemnaţi să aducem noi şi noi oameni, nenumăraţi, pe lume?
De fiecare dată când mă confrunt cu problemele diverse, mici sau mari, cu pierderile din viaţa mea, cu nedreptăţile şi urâciunile cunoscute şi întâlnite la tot pasul, pun din nou sub semnul întrebării omenirea şi dumnezeirea. Mi-am consumat luni şi ani în care m-au măcinat şi doborât diverse probleme încercând să găsesc rostul meu şi-al oamenilor pe lume, punând asta şi în raport cu căutările mele religioase, spirituale.
Am făcut de-a lungul timpului multe şi mari eforturi ca să găsesc şi regăsesc în mine înţelegere şi acceptare pentru oameni. De când mă ştiu fac asta. Mă fascinează oamenii şi, în acelaşi timp, trebuie să fac eforturi constant ca să îi înţeleg, accept, ca să pot trăi în pace şi în bună înţelegere cu ei în mine şi în lume, aşa cum simt nevoia să o fac.
M-am tot întrebat multe...Mai ales însă m-am întrebat de ce îşi fac atât de mult rău unul altuia şi lumii în care trăiesc, de ce-şi fac atât de mult rău singuri? De ce sunt aşa de nu-ştiu-cum dar prost făcuţi, incapabili să facă lucrurile bune şi bine, pentru ei, pentru alţii, pentru lumea întreagă şi toate fiinţele şi lucrurile din ea? De ce sunt complicaţi, suciţi, creatori şi distrugători de vieţi, culturi, societăţi, mai bune sau mai proaste? Nu ştiu precis...Îmi pierd şirul ideilor. Mai ales mi-au pus mari-mari probleme de-a lungul timpului relele făcute de oameni altor oameni şi altor fiinţe vii. Greu, foarte greu de suportat pentru mine.
Cândva, nu mai ţin minte precis când, am văzut un film, era vorba despre procesul intentat naziştilor după război, cel de la Nurnberg. Era în el un personaj, psihiatru sau psiholog parcă, ce zice la un moment dat un lucru ce mi-a rămas întipărit în minte, un lucru extraordinar de înţelept, mi se pare: "evil is a lack of empathy" - răul uman vine dintr-o lipsă de empatie. Nu am mai întâlnit până acum o definiţie sau explicaţie mai bună pentru răul pe care şi-l fac oamenii unii altora şi altor fiinţe. Doar desconsiderând fiinţa cu care interacţionăm, separându-ne de ea, ridicând bariere uriaşe prin care nu mai vedem şi simţim nimic din ea, doar aşa ajungem să fim capabili să o lovim, rănim, mutilăm, îndepărtăm, ucidem chiar. Mă fascinează de atunci, de-acum mulţi ani, subiectul empatiei.
Ne transformăm unii pe ceilalţi constant. Probabil orice fiinţă ce-şi construieşte straturi peste straturi de protecţie prin care nu mai vede şi nu mai simte alţi oameni face asta pentru că a fost rănită la rândul ei. E atât de uşor să ne îndepărtăm unii de alţii, să ne asprim şi să devenim închişi, izolaţi - şi poate chiar brutali. E atât de uşor să desconsider şi să desconsiderăm fiinţele de lângă noi. Şi totuşi lumea are nevoie de altceva, noi toţi avem nevoie de altceva, aşa cred.
Fiecare din noi oglindim într-o măsură sau alta fiinţele de lângă noi. Le oglindim cel mai des deformat sau incomplet şi interacţionăm cu ele ca şi cum ar fi realmente doar imaginea pe care o construim în noi, cea ireală, incompletă, deformată, urâtă poate, adăugită cu bucăţi din noi şi toate ale noastre. Singura super-putere pe care mi-aş dori-o vreodată ar fi asta - să pot să cunosc oamenii în întregime, să-i simt întregi, să pot să le ofer accepare, alinare, îngrijire, să le pot face clară o cale către ei înşişi şi alţii şi un bine mai mare. Aş vrea să întâlnesc undeva oamenii, după pofta inimii, într-un spaţiu al comunicării şi comuniunii. E un lucru atât de mare şi preţios şi bun şi rar să vezi un om cu oarece claritate, să-l simţi şi să poţi să îi răspunzi învăluindu-l nu doar în acceptare ci şi în căldură, afecţiune. Pentru mine asta ar fi definiţia iubirii de fapt. Aş vrea să fiu un om realmente iubitor, pus în slujba altor oameni. În fine.
Nu am super-puterea dorită. Am o oarece sensibilitate pe care n-o folosesc nicidecum în măsura în care ar trebui în relaţia cu ceilalţi. Şi care nu-mi face viaţa mai uşoară, poate pentru că nu ştiu cum s-o ajut să funcţioneze în beneficiul meu. Deocamdată îmi face în principal viaţa nesuferită, instabilă, haotică pe dinăuntru, mă pierd într-o mare de trăiri copleşitoare, ce mă tulbură şi mă doboară adesea. Uneori mă înnebunesc. Am mai scris despre asta, aici şi aici şi aici. Ajung jos, la pământ, de atâtea ori şi aşa de uşor. Fac eforturi ca să mă pun pe picioare şi mi-e aşa de greu sau peste puteri de prea multe ori. E mult mai uşor să fii insensibil sau să te desensibilizezi, să nu mai laşi nimic să te atingă şi să te proclami puternic. Greu să fii altfel şi să te aduni, să te refaci, sa rezişti. E greu să te suporţi astfel şi eşti greu de suportat pentru alţii.
Graţie sau din cauza aceleiaşi sensibilităţi, cred, am o oarece capacitate de a empatiza cu oamenii şi cu animalele. Încerc să nu o pierd, e preţioasă pentru mine, mi se pare că e printre puţinele lucruri care mă pot face realmente un om mai bun. Empatizez mai ales cu cei pe care îi primesc aproape de mine, de miezul meu. Nu ştiu...Prea multe de spus. Aş vrea să învăţ să fiu un om conectat şi un om mai bun şi mai implicat, să pot să mă dedic altora fără ca asta să mă tulbure, să mă golească de energie sau să mă expună furtunilor şi rănilor de tot felul. Aş vrea să fiu mai puţin fragilă, fără să-mi pierd, în acelaşi timp deschiderea, sensibilitatea, claritatea, capacitatea de a oglindi oamenii în mine şi de a empatiza cu ei.
Să-mi reiau şirul gândurilor. Dincolo de gândul că oamenii au nevoie să afle moduri în care să fie conectaţi, au nevoie de empatie, claritate a viziunii, intimitate, acceptare, am aflat gândul că orice om e în felul lui purtător de răni şi cicatrici. Gândul ăsta îl leg de altceva. Probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat în facultate e acela că suntem cu toţii nu doar rodul propriilor alegeri - pentru că suntem, cu siguranţă, şi asta - dar suntem şi rodul interacţiunilor cu alţi oameni şi cu lumea pe care ei au creat-o şi o creează pentru noi. Lucrul ăsta ne oferă o scuză importantă - împlică însă, în acelaşi timp, şi-o responsabilitate uriaşă. Suntem cu toţii responsabili unii pentru ceilalţi.
Încă vreo două gânduri mă mai ajută să accept oamenii şi să-mi regăsesc atitudinea pozitivă, respectuoasă faţă de ei, atunci când o pierd. Primul ar fi acela că, orice ar face, oricât de prost sau de rău ar fi, fiecare om trăieşte şi acţionează cu credinţa că face ceva bun, conform unei definiţii proprii a binelui. Crimele sau răutăţile realmente perverse, comise cu conştiinţa clară şi deplină a unui rău făcut celuilalt şi a manierei în care celălalt trăieşte acel rău sunt atât de rare. Cel mai odios dintre criminali trebuie de obicei să se separe întâi de celălalt, de fiinţa ucisă, să se rupă de ea complet şi să o desconsidere ca să poată să o ucidă. Şi-n sinea lui cel mai probabil simte că, în felul ăsta, comite un act de justiţie sau reparaţie sau altceva şi face şi-şi face, într-un fel propriu, lumea mai bună. E foarte rar ca un om să se bucure de suferinţa altuia simţind-o în acelaşi timp în el însuşi. Şi e foarte rar un act ce să nu-şi afle o justificare pozitivă, fie ea şi aceea a unei simple plăceri proprii. Un bine presupus. Dubios şi greu de înţeles exact de ce dar gândurile astea mă mai liniştesc.
Cealaltă scuză pe care o mai găsesc omenirii e aceea că fiecare din noi simţim într-o măsură sau alta, într-un punct sau altul al vieţii noastre, poate mai ales în perioada în care suntem în plină formare şi vulnerabili, nevoia de afecţiune. Mi-e greu să explic dar şi lucrul ăsta face oamenii, pentru mine, mult mai uşor de înţeles şi acceptat.
Şi totuşi. Mi-e aşa de greu să fiu în lume uneori.
Cu omenirea sunt împacată în genere.
Cu dumnezeirea nu m-am împăcat prea bine niciodată şi nici nu i-am cuprins prea bine vreodată sensurile sau tainele, ca s-o pot accepta. Dumnezeu e un tip dubios şi foarte-foarte greu de înţeles şi acceptat pentru mine, dacă e acolo. Dar am constatat că am nevoie sa cred în ceva - în Dumnezeul ortodocşilor pentru că-mi vine mai firesc şi pentru că găsesc multe lucruri bune în viziunea teologică ortodoxă asupra divinităţii şi oamenilor şi lumii. Simt nevoia să cred în ceva şi cred într-o măsură măcar, după stare şi puteri. Altfel viaţa proprie, lumea, oamenii, mi se par şi mai greu de dus si de suportat. Asta deşi mi-s dragi toate cele enumerate şi găsesc şi bucurie multă în ele. În fine. Am obosit. 

Prea mult zgomot

Mi-e mintea așa neliniștită și plină și tulbure. Prea multe gânduri, prea multe întrebări, prea multe posibilități, prea multe potențiale răspunsuri, prea multe cuvinte, mult, mult, mult prea multe din toate. Un proces nesfârșit. Aș vrea să mă pot opri și să-mi golesc mintea de toate și să mă odihnesc. De câte ori nu mi-am mai dorit asta...
Câți oameni nu or fi ca mine? Nu sunt toți așa oare? Îi privești și nu ai idee ce e în ei de fapt, câte gânduri, câte dialoguri, câte monologuri, cât zgomot interior, câtă gălăgie. Umblăm prin lume în aparentă tăcere și înauntru clocotim de gânduri, gălăgie, o orchestră întreagă, instrumente dezacordate, dirijorul absent. Așa umblu eu, cel puțin. De-atâtea ori imi doresc liniște, liniște interioară, putină odihnă. Și nu o găsesc sau o găsesc așa de rar. Caut să fac măcar ordine în haos, muzică nu zgomot, nici asta nu reușesc adesea. De cele mai multe ori nu îmi găsesc liniștea până nu epuizez de îmi pus în scris, într-o formă sau alta, gândurile.

Aș fi vrut să scriu aici câte ceva din ce-am mai citit în ultima vreme despre intuiție și despre modul în care pare-se că funcționez. Mi-am tulburat și înnebunit însă mintea azi într-un roi haotic de gânduri și nu știu în ce măsură o să reușesc să scriu aici ce voiam să scriu. Cred că cea mai bună și concisă descriere a modului dominant în care funcționez ar fi asta. Citesc, spre exemplu, lucruri disparate pe un subiect, adun diverse date, le las să dospească undeva în mine și-apoi mi se năzăresc viziuni de ansamblu, idei unificatoare, planuri, scheme, structuri, legături, modele. Am obsesia întregului, în care totul trebuie să se lege cumva, să-și afle locul potrivit. Când scriu pe aici și nu numai, mi se năzăresc imagini, mi se năzăresc metafore, simboluri, totul curge de undeva fără să fac vreun mare efort pentru asta. M-am învățat de-o vreme să intru într-o stare, o caut tot mai des, îmi execut ritualul, deschid o ușă, aflu o încăpere, mi se descoperă încet interiorul ei și-l descriu - atât. E o stare bună, creativă, entuziasmantă, captivantă și eliberatoare cumva, în același timp. Am apoi parte de puțină liniște.
Ar fi prea multe de zis. Mult prea multe. Vreau puțină liniște, se lasă puțină liniște în mine, mă duc să mă culc.

Starea

Vreau să îmi umplu urechile și mintea de muzică, să nu mai știu de nimic, să mă încovrig în mine, să mă odihnesc, să-mi fie bine înăuntru, o baie în apa mării.

Muzica și dansul.

Tăcerile și cuvintele,

Ochii și cu genele,

Buzele, sprâncenele,

Parcă spunea ceva un vechi cântec

Despre asta -

Cacofonia.

Oamenii.

Ascunzișurile,

Înnebunitor, nebunia.

Simțirea, nesimțirea.

Lehamitea.

Tăcerea.

Oboseala.

Odihna.

Calmul.

Versurile, muzica.

Scrisul.

Somnul.

Asta. 

Pe scurt, la ce m-aș pricepe

Pe scurt, la ce m-aș pricepe eu cel mai bine.
M-aș pricepe să zac, să zac precum fosilele formate pe fundul unui lac, în cuaternar să zicem, să zac pietrificat.
Să zac în iarbă, să zac privind cerul, să număr norii, să număr cocorii, să număr trecătorii încercând să nu se împiedice de mine.
Să zac într-un lac, lumina pătrunzând albastră până la mine.
Să zac într-un pat 5 ani nemișcată, tăcută, absentă, precum un pacient dintr-o carte din care am citit astăzi.
Să zac nesfârșit, netulburat.
Să zac în întuneric într-o pătură, la cald.
Să zac pe bancheta unui tren transsiberian, să privesc lanurile de grâu, brazii, taigaua, Tunguska, mujicii, urșii.
Să zac într-o berărie, să zac într-o gară, să zac pe șosea și să zac într-o doară, așa.
Să zac precum un pește pe uscat, deshidratat.
Să zac pe Himalaya, cadavru congelat, să văd șerpașii, alpiniștii, să respir aerul extrem de rarefiat.
Să zac, să zac.
Să zac. 

Poezii

Nu am fost niciodată vreun mare cititor de poezii, sunt foarte necunoscătoare, sunt incultă și nu am niciun cult pentru poezie, nu am fost niciodată vreun poet deși, din mania scrisului, am scris și așa ceva, niște porcării, e încă un mod în care am căutat să mă exprim. Nu mi-a plăcut niciodată-niciodată să învăț poezii. Mi-au plăcut mult doar unele, puține. Am căutat poezii, le-am citit, le-am apreciat, le-am savurat numai în anumite momente, momente în care le-am putut simți, adânci, înțelege, cuprinde frumusețea.
Mi se întâmplă însă să îmi pară plin de poezie un loc, un moment, plină de poezie întâlnirea cu un om sau cu niște oameni, plină de poezie o imagine, pline de poezie sunete, pline de poezie strada, autobuzul, aleea, pavajul sau asfaltul, lumina prin fereastră, o ceașcă pe pervaz, ploile torențiale, piața agroalimentară, trenul, munții, pădurile, frunzele și crengile în lumina vreunui anotimp, ceața, oamenii, maxi-taxiul, sacoșele, mâinile, călatorii, pietonii, străzile și mașinile. Văd atunci ceva din atmosferă, ceva indescriptibil, abia inteligibil, frumos copleșitor, greu de numit, cerând cuvinte puternice, capabile să surprindă armonia, emoțiile, atmosfera, ritmul, simbolurile, sensurile, adâncimile și înălțimile, intensitățile, particularitățile, unicitatea, asemănările.
Altădată poezia lumii mă cuprindea și surprindea rar, în ultima vreme simt că lumea e plină de poezie și mi-e tot mai foame de poezie, nu din cea a scriitorilor musai, poezie din cea a lucurilor de zi cu zi, a clipelor, realității.
De-altfel mai toate poeziile ce-mi plac mult au o anumită concretețe și simplitate și sunt mai ales despre poezia momentelor, despre frumusețea nemaipomenită, mișcătoare, cutremurătoare aflată în pântecele realității.
M-aș face zilele astea și poet, poet nepriceput și leneș și sortit, bineînțeles, ratării, pipăind încântat pântecele burduhănos al realității, ascultându-i, spintecându-i, sondându-i mațele.

Mi l-a recomandat Eliza pe Matei Vișniec de curând. Îl proclam oficial, în această perioadă ciudată a vieții mele, poetul meu preferat.
Pun aici și două poezii peste care am dat rasfoindu-i o carte - mi-au plăcut mult, le pun aici după criterii obscure, poate semnificative sau poate nu.


A fost găsit un mort

În lanul de grâu a fost găsit un mort
un mort înalt cu mâinile subțiri
din buzunarul său au căzut de altfel
și câteva țigări umezite

cei doi tractoriști s-au așezat obosiți
lângă trupul viguos al mortului
o vreme l-au privit în tăcere strivind
boabe de grâu între măsele

mai apoi s-au întins cu fața în sus
au privit cerul mai atenți ca oricând
la urma urmei spuse unul dintre ei
ce-am realizat noi în viață?

O iluminare

Pe șoseaua plină de noroi
autobuzul nostru s-a izbit aseară
de un animal ciudat, un animal
spun specialiștii
cum de mult nu mai trăiește pe planeta noastră

noi, cei o sută de călatori
am coborât iluminați
și-am stat de veghe lângă trupul ud al animalului
până când acesta mirat și obosit de singurătate
și-a dat duhul cu un zvâcnet ușor

atunci am văzut cu toții
că duhul animalului semăna perfect
cu animalul, cu ploaia și cu noroiul
semăna foarte bine cu întinderea câmpului
și mai semăna de-a dreptul izbitor
cu șoferul autobuzului
și cu fiecare dintre noi

Planuri pentru carieră

Azi m-aș face scriitor ratat, am convenit și cu Radu, aș putea să îmi descarc nervii scriind zilnic tot ce mai tună prin mine, bun, rău, de prost gust, cui îi pasă, aș fi fericită măcar atunci, scriind, aș putea trăi 100 de vieți în 33 de epoci istorice, 2 fire epice majore cu 67 de variațiuni pe temă. Aș mâzgâli caiete peste caiete, șervețele uscate și umede, bucăți de hârtie igienică, fețe de masă, coperte și pagini de cărți, documente electronice, navete spațiale. 

M-aș face scriitor, aș scrie nesfârșit, nu mai contează de ce, pentru ce, pentru cine.

Tot azi, pornind de la un caval, cavalul meu în care-am suflat cu patimă dar liniștit, egal și cu putere pentru prima dată după niște ani cred, mi-am amintit cum mi-ar plăcea să fiu cioban, să șed pe munte în haine murdare, cu șubă și pulovăr de lână, ciubote de cauciuc, pantaloni groși cu petice în genunchi si pe fund, căciulă pe-o ureche. Să urmăresc oile toata ziua, pe dealuri, pe stânci, printre brazi, pe poteci și spre izvoare, să respir aer tare și curat, aromat cu cimbrișor și nu numai, să-mi duc nestingherit singurătățile și melancolia, gândurile nesfârșite, nebunia, bucuria, tăcerea. 

Aș avea și-o bâtă. Sigur că aș avea măcar un câine, unul lățos. 

Aș avea pielea arsă de soare, crăpată de vânt. Aș avea mâinile mari, late, zdravene, butucănoase, unghiile murdare cu cenușă și pământ. Aș avea o traistă, în ea câte ceva de-ale gurii. 

Ce-aș putea fi eu mai bine afară de-un cioban melancolic și contemplativ, să trebuiască doar să mân și să adun și să mulg oile, să pot să șed si să mă uit în zare în vreme ce-s pierdut în mine, să deschid ochii spre lume și oi din când în când, să admir norii, munții, bolovanii, stâncile, apele, buruienile și noroiul și ploile, câinii și oamenii puțini și rari și sălbăticiunile, așa, din când în când. Să miros florile, oile, balega, noroiul, brazii, pinii și molizii, stâncile umede, lâna, fumul, brânza, bârnele stânii. 

Aș fi sterpar și-aș dormi doar sus pe sub stânci, zgribulit pe sub șubă, pulovăr și bluză și maieu și piele, pantaloni cu petice, izmene și șosete de lână, ciubote, căciulă, mi-aș face și-un foc, aș asculta vântul și copacii și frunzele și păsările, aș avea un caval dosit pe undeva, în fiecare seară mi-aș cânta de dor, de jele, de toate cele. M-aș bucura uneori că nu mă aude și nu mă știe nimeni, că sunt eu cu mine și-atât. 

Aseară o stradă

Aseara o stradă plină de oameni, valuri-valuri și curenți, bancuri de pești, păstrăvi înotând împotriva curentului, alge, vâltori, mormoloci și oameni atingându-se de mine, sunt copleșită și nu am de cine mă ține.
În marea de oameni nu pot sta decât cu nervii amorțiți, muzica trece prin mine, e bine, oameni se mișcă, o mare cu unde și valuri, încep să mă simt bine.
Mă doare spatele, sunt bucuroasă dar nu e nimeni cu mine ca să știe, mă uit la niște oameni dansând cu flăcări, le lipsește muzica, ritmul pulsându-le în vene, e frumos dar nu-i destul de bine.

Noaptea orașul e plin de oameni vii și atât de tineri, o viață necunoscută aproape mie, mi-am dus durerea de spate acasă.

Nimic și nimeni

Azi nu prea am cuvinte, nu am nici inspirație.

Azi, am decis, nimeni nu știe ce e în nimeni.

O călătorie scurtă cu autobuzul, autobuzul 312, l-am așteptat puțin în stație ascultând muzică, tot drumul până acolo l-am petrecut în muzică și dialoguri interioare. Nimic anormal, totul atât de banal, e atât de personal zice melodia, scriu despre mine mult, probabil egotism, nimic de povestit. O domnișoară cu părul negru prins în coc stă pe un scaun în față și vorbește la telefon, vreo doi oameni în spate și eu aș vrea să scriu scrisori, poezii, romane, nuvele, nu aud pe nimic și pe nimeni, în mine se aude doar muzica, trec pe lângă semafoare, cercul roșu și deasupra lui luna, frunzele, mașinile aliniate, blocurile, ferestrele. Într-o intersecție trei omuleți roșii-roșii. Miros de frunze pe strada mea, invadând prin ferestre autobuzul 312. Poate într-o zi o să schimbăm traseul, o să fugim afară din București, acolo o să oprim în câmp și-o să frigem un miel în proțap, oamenii vor fi mulți și roșii în jurul flăcărilor, alteori negri, vor șușoti despre vecinii lor de la bloc și despre administratori, despre Piața Sudului, nemurire și roșii.


Mai devreme, cu bicicleta la vale, mirosuri, mirosuri, teiul, îmi place sa pedalez repede și-apoi să mă ridic în picioare în timp ce bicicleta gonește, îmi place aerul prin care vâjâi atunci, vâj, vâj, vâj, aerul pe piele.

Codrule cu frunză multă, păsările-n tine cântă. 

Nu mai am nimic de spus, nimic de comunicat, nu mai scriu pentru nimeni, nu azi, aștept ziua de mâine.

Dac-aș fi

Dac-aș fi un personaj de roman aș fi probabil unul din personajele lui Dostoievski, aș fi tot femeie, desigur și din păcate, aș înnebuni, m-aș zvârcoli febril sub impactul cine știe cărui gând sau al unei emoții, aș râde nestăpânit și nebunește aflându-mă undeva pe linia foarte subțire între bucurie nestăvilită și deznădejde.

Dacă aș fi altcineva aș fi un vagabond, aș pleca prin lume cu un rucsac mic în spate, aș umbla desculță pe marginea șoselei încinse, aș dormi oriunde m-ar prinde noaptea, m-aș trezi în toiul nopții undeva într-un câmp departe de tot restul lumii. Și în bezna cea mai adâncă, așa cum povestește tata din copilărie, m-aș uita la cerul plin-plin-plin de stele și-aș avea impresia că umblu printre ele în timp ce pășesc. În timp ce pășesc pe pământul rece, în timp ce simt firele de iarbă sub tălpi, în timp ce adulmec ierburile, florile. Minutele, pașii, bătăile inimii.

De-aș fi într-o poveste aș umbla prin lume în căutarea norocului, a sorții, aș fi mezina, mi-aș lua lumea în cap, aș avea un cal răpciugos, m-aș lipi de grumazul lui în timp ce călăresc prin codrul des și nesfârșit, i-aș asculta respirația, am călatori nesfârșit, i-aș vorbi, m-aș ține bine de grumazul lui în timp ce mă duce departe, tot mai departe, nu știu unde.

Dacă aș fi scriitor aș bea mult și bine, apoi aș umbla bezmetică prin lume, aș vorbi cu unii și cu alții, aș studia nesfârșit oamenii, asfaltul, ploile, zimbrii, contratenorii. 

Dacă aș fi compozitor aș asculta muzica lumii, țevile, butonii, brichetele, pașii, claxoanele, tractoarele, musonii, furnicile, fumătorii și nefumătorii, balenele, aviatorii.

Dac-aș fi balerină, precum în visul meu de as'noapte, aș dansa până la epuizare, impresarul meu pește ar fi mulțumit, bătrânul ăla libidinos din visul de astă noapte, ce vis ciudat.

Ce-aș citi

Viitorul în stele și palme.
Oamenii în ochi.
Adevărul în mine în zori de zi.
Aș citi romane cu țărani, romane în care să aflu lumea lor descrisă cu tot luxul ei, muzica lor, felul lor de a-și vedea și înțelege lumea, picioarele goale pe pământ, grădinile, grindinile, păpușoiul și barabulele, prășitul, gardurile si ogrăzile, obiectele și meșteșugurile, mâinile, uneltele, vorbele, felul în care își trăiesc zilele, zorii și apusurile, sobele și așternuturile, anotimpurile, gerul și arșița și bălegarul, munca, gospodăriile, interioarele, mâncarea, prispele, picioarele în opinci vara, focul, lemnul, varul cu vinețeală, cioplitorii și bârnele, brutalitatea și finețea, poveștile și basmele, serile, șezătorile, stelele și constelațiile, păstorii, lâna, inul și cânepa, țesăturile, dansul, mersul, mintea și sufletul, grajdurile, firele de iarbă sub tălpi și greutățile vieții, bărbile moșnegilor, cămeșile și picioarele despuiate ale copiilor, praful pe de pe ulițe, soarele printre frunze, pădurile, bolile și pocelile, descântecele, babele, mirosul din casă, lumina, ferestrele, o zi oarecare, iubirea, nevestele, pruncii, cuptoarele, pâinile, suferințele, podelele din lut, cântările cocoșului, ielele și zmeii, strachinile, burțile, cocenii, sărutările.
Urmele zilelor prin suflete.
Urmele zilelor pe piele.
Urmele omului pe Lună.
Minți.
Urmele de pe pereți.
Amalgamuri, amalgamuri.
Trecutul în ziduri.
Anotimpurile și timpurile în inelele din trunchiurile copacilor.
Visele.
Palmele, aș citi palmele, mâinile. 

Mormântul Elefantului

În seara asta scriu cu Buena Vista Social Club și cu o fetească neagră în sânge - al cărei efect piere încet, din păcate - cu o supă așteptându-mă să o termin în oala luată de pe foc în bucătărie și cu Radu ghemuit-culcușit sub cuvertură.

Vineri seară am făcut înghețată cu cafea și rom și ciocolată rasă, oarecum dansând pe Buena Vista Social Club în bucătăria casei, a ieșit cam bună, așa, le-am lăsat-o altora moșternire, o să mai fac o porție în curând, musai, poate chiar mâine.

Postarea asta trebuia să fie despre empatie, neuroni-oglindă, bebeluși, învățare, comunicare, emoții, iubire, adulți și altele. Dar nu mai am poftă să scriu despre așa ceva.

Mi-ar plăcea momentan să trăiesc într-o țară sud-americană, mi-ar plăcea să trăiesc la mare sau lângă o apă oricum, să mă scufund în apă din când în când, apa mă relaxează și mă liniștește, aș vrea să umblu 20 de km printr-un câmp până pic lată de oboseală, aș vrea sa mă trezesc în zori în fiecare zi și să aud păsările cântând, aș vrea să îmi miroasă a fân proaspăt cosit, aș vrea să fac băi de soare și să scriu poezii în proză.

Minutul 17 și ceva, s-a schimbat ritmul.

Îmi amintesc zilele din copilărie în care stăteam pe-afară, în fața blocului, și jucam cărți, campionate îndelungi din diverse jocuri, ședeam jos pe trepte, jos pe beton, jucam-jucam-jucam, eram cu toții cartofori, uneori spărgeam semințe, parcă.

Îmi amintesc vremurile când fugeam în pădure, trebuia să ajung acasă înainte să își dea seama mama că lipsesc din fața blocului, nimeni nu îi păzea pe ceilalți. Umblam prin pădure deși nu aveam deloc voie acolo, de frica oamenilor răi. Și era un loc, îi spuneam Mormântul Elefantului, eram convinși de o poveste pe care nu știu cine o născocise,  cum că acolo fusese îngropat acum multă-multă vreme un elefant ce venise în Suceava cu circul, ni se părea un loc sacru, extrem de misterios, plin de farmec, magic, în visele și fanteziile mele nocturne mormântul elefantului se deschidea, coboram în el, în pământ, în întuneric - și înăuntru se petreceau lucruri adânci, ascunse, al căror loc nu l-aș fi găsit mai potrivit niciunde altundeva.

A venit cândva circul în Suceava, aveau și elefanti, am fost și eu la circ atunci, fugeam de la școală în pauze ca să vedem elefanții scoși la plimbare, mâncau frunze din copac, niște uriași gri rupând din niște copaci tineri, subțirei, pe cartodrom.

M-a izbit acum amintirea unor vise recurente, ce e drept nu am mai avut un asemenea vis de mult timp - cobor în subteran, într-o lume care e un soi de lumea-cealaltă, lucuri necurate-rele se petrec pe acolo, unele lucruri sunt îngropate acolo, nu îmi amintesc precis acum, din păcate. Adâncurile alea sunt întunecate, luminate roșiatic și pline de mister, mă înfioară, cobor și cobor, explorez.

"Fui la ilusión de tu vida".

Ritm nou.

Când eram mică eram un copil vesel, energic. Apoi m-au copleșit grijile, tristețile,gândurile, sensibilitățile, altele, nu mi-am mai revenit vreo 20 de ani sau mai mult, oare mi-am revenit vreodată? Nu știu, nu cred.

"A caballo vamos pal monte"

Îmi amintesc cum stăteam în grădinița din spatele casei bunicii, pe un scăunel pe aleea mică de beton de lângă casă, erau acolo doi brazi, multe flori, coacăze. Casa bunicilor îmi bântuie visele, mereu, mereu.

Îmi amintesc zăpada scârțâind sub picioare în zilele cu ger strașnic, îmi amintesc atât de multe și totuși mult prea puțin.

Miroase a bujori, bujorii roz pe cale să se ofilească, totul se ofilește, of.

Nu pot să scriu despre nimic serios-științific aici.

Mă duc să termin supa. 

Câțiva pași

Uneori aș vrea să dansez și nu am cu cine, dansez singură prin cameră, prin mine.

Alteori aș vrea să mă plimb.

Lumea e frumoasă, mult prea frumoasă.

Azi m-am trezit imitând pe stradă legănarea unui baiat, unui tânăr, ritmul lui, urca dealul cu o chitară în cârcă, purta un hanorac și avea niște șnururi albe atârnând de glugă, se legănau ritmic, de colo-colo, m-am legănat și eu, nici nu știu dacă în realitate sau în sinea mea, ce mai contează, l-am imitat și l-am simțit, tânăr și fraged și emotiv, puțin trist, trecând pe lângă mine.

O plimbare prin cartier, țigani prin case vechi, țigani prin curți, oameni carnali, mulți, sfidători-liberi, îmi amintesc doar un culoar lung, ferestre, niște rufe puse la uscat, poate niște mizerie, niște țigani mici fugind, un țigan grizonat cu mustață privindu-mă lung, am plecat.

O curte cu o alee mică ducând spre casa părăginită și pierdută aproape sub verdeață, mică, joasă, cu acoperișul mare și copleșitor, separându-mă de curte un gard de fier forjat, dalele de piatră ale aleii sărite, ierburi crescând sălbatic în locul lor. I-am făcut o fotografie.

O casă părăsită, pe ea atârnând iederă, două ferestre mari acoperite cu scânduri bătute în cuie, crăpate pe ici pe colo, nu mai știu ce culoare avea, nu mai știu nimic, deasupra gardului pusă sârmă ghimpată.

Niște femei la balconul unei case cu mai multe etaje, lângă niște rufe puse la uscat, privindu-mă.  

Străzi și străduțe, la un moment dat am ieșit undeva și nu mai știam nici de unde vin, nici încotro ar trebui să o apuc, lumea e un labirint, până la urmă am recunoscut ceva din stradă și-am plecat mai departe.

M-am dus la vale, l-am întâlnit pe băiatul cu șnururile legănânde. 

Mi-a atras atenția un loc plin de verdeață peste drum de parc. O deschizătură într-un gard mai mult improvizat, o potecă mergând spre o casă, la vale. O casă prea frumoasă, fără ferestre, fără uși, toate smulse, rupte, podeaua pe jumătate smulsă, gunoaie înăuntru, lumina pătrunzând înăuntrul ei prin găurile cele mari ale pereților, frunze și vegetație, pustiu, pereții exteriori scorojiți, frumos colorați, grinzile din lemn întunecat sub scoperiș, cioplite frumos. Câini lătrând undeva, la distanță nu foarte mare. Am coborât trepte pietruite, pe lânga casă. Puțin mai departe, o movilă cărămizie - bucăți de pereți, bucăți de-acoperiș, sau așa îmi pare. Alte clădiri ceva mai departe în pustiul vechi și verde. Nu am mai îndrăznit să înaintez. "Spitalul dermato venerian" am văzut scris apoi, din stradă, pe o tăbliță pe un chioșc. Urmează să fie demolat. 

Un miros familiar, un miros vechi și tulburător din curtea și casa bunicii simțit pe lângă o casă, un miros de verdeață și poate nu numai, m-am ridicat pe vârfuri și-am adulmecat peste gard, nu știu a ce mirosea, nu mi-am dat seama. 

Am găsit drumul spre casă, ultima parte a drumului, soarele și căldura, poarta cărămizie - sau așa îmi pare. Un ceai în bucătărie. 

Muzică, aș vrea să dansez, dansez în mine.  

Pa-pa

Mă simt adesea în ultima vreme de parcă mi-ar fi plecat rațiunea la plimbare, într-o călătorie într-o țară străină si exotică pe care nu am cum să o mai cunosc în lipsa ei, pa-pa, Miruna dând timid din mânuță cu ochii ei albaștri largi deschiși de mirare, din sforțarea de a face ceva ce are un înțeles abia cuprins de mintea ei micuță, pa-pa intelect, pa-pa, la revedere, unde ești și ce mă fac eu fără tine, unde e unealta muncii mele?, uite-o, nu-i!, nu mi-a mai rămas mare lucru, nu știu de ce să mă apuc, să mă apuc de fund și să sar în sus, așa spunea parcă bunica mea cândva acum o mie de ani. 

Oamenii sunt ciudați, închiși în corpurile lor și inaccesibili, ce trist, aș vrea uneori să îi citesc, aș vrea să fiu o muscă pe pereții sufletelor lor, să ma uit în ei cu o indiscreție supremă, mai ales în unii, nu mi-ar mai trebui altceva, extaz, poate doar puterea de a zbura de acolo oricând vreau sau să pot să închid miriadele de ochi de muscă în sufletele oamenilor în care mă situez și mă holbez și să rămân totuși înăuntrul lor atât cât vreau, în liniște, da, totul ar fi minunat, atât de dubios, ciudat, indiscret, perfect.

Mă liniștește să scriu pe-aici dar nu pot să fac asta tot timpul, să scriu mereu, să stau mereu cu ochii în ecran și să tastez frenetic, clape de pian, tactactac, ochii se usucă și vai, lumina albastră, miopia, forte miopia, lentile de contact ce se usucă, dioptrii crescânde, tot mai mult, tot mai mult, până o să ajung oarbă, baba oarba prin parcarea din fața blocului din Suceava, o sa mă urc pe ceva deasupra pământului, sunt câteva asemenea locuri în parcare, te urci pe ceva și baba oarba te găsește mult mai greu. 

Corpul meu prost făcut, cernobîlian.

Viața mea emoțională, ducă-se pe pustie, fâl-fâl.

Noaptea trecută am stat trează, m-am culcat pe la cinci în zori, la un moment dat am stat pe terasa-balcon de vorbă cu vecinii, am ascultat muzică și am cântat și m-am rotit vâj-vâj cu scaunul, era să îmi sucesc piciorul pe podeaua acoperita cu gresie alunecoasă și am stat mai mult și mai mult de vorbă cu unul din ei, unul poetic-sentimental-puțin-teatral-și-beat (dacă citești asta și descrierea nu corespunde, te rog să mă ierți și să nu te superi) a fost tare frumos.

Să fiu singură, prezentă și trează în mine, nu știe nimeni cum e, chiar nu știe, eu cu mine, intens și neștiut, rău și bine.

Iată și părul meu, mai nou e cam portocaliu sub soare, nu se asortează cu hainele mele roz, dragele de ele, oribil, oribil, oribil, îl tot spăl să se ducă nebunia. 

M-am mai trezit în zori zilele astea pentru o scurtă vreme, apoi am adormit la loc, m-am trezit pe la ora la care m-am culcat ieri, iubesc zorile și în zori, nu știu de ce, cântă miriade de păsări, ciripesc nemaipomenit, de obicei mă trezesc atunci limpede-cristalină, totul mi-e clar, mintea și inima.

Muzica, băiete, și dă-i bice, călătorim până departe, îmi vine să cânt.

Noapte bună.

Cu trenul

Mi-am amintit ieri de trenuri. 

Cand eram mică, țineam foarte mult la o locomotivă cu aburi garată în depoul din satul bunicilor și mă pasiona un tren internațional verde, care trecea o data sau de două ori pe zi pe linia ferată apropiată de casa bunicilor, cu mare viteză, șuierând într-un anume fel. Era trenul de Moscova. Oriunde aș fi fost și orice aș fi făcut, când auzeam trenul de Moscova apropiindu-se fugeam cu sufletul la gură în grădină sau la o poartă din curte ca să îl pot vedea și să îi pot face cu mâna.

Până acum vreo 4 luni, cea mai mare parte a calatoriilor mele prin lume au fost făcute cu trenul. Aproape nouă ani am mers în fiecare lună cu trenul până la Suceava și înapoi, câte 7 ore dus și 7 ore întors.

Deseori, visele mele sunt și ele pline de trenuri - trenuri pe care le pierd, trenuri ce mă duc în locuri necunoscute, în locuri noi și ciudate, trenuri ce mă duc la bunici, în locuri de mult timp pierdute.

Mi-am amintit azi dimineață de-un fragment dintr-o carte pe care-am citit-o acum mai multă vreme, o carte ce mi-a placut mult-mult - Zenobia lui Gellu Naum. Din toata cartea, fragmentul de mai jos mi-a rămas cel mai clar în minte și mi-a plăcut cel mai mult - aș vrea să fug și eu așa cu trenul uneori, să iau primul tren spre nicăieri anume, să cobor, să descopăr, să simt toată poezia din jur, să mă bucur, să fiu așa de liberă.


"18. înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul cînd trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar cînd ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.
Vara, cînd oboseam sau cînd arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcîmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.
Iarna, pe şosele pustii, vîntul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de spaimă, vîram cîteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo pînă se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsînd altora locul.
Aşa se face că, pe cînd locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mîncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.
La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors pînă unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu pînă la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
Cît a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrînd parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemuisem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborît.
Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scînduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise cîteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.
Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?", am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul", se ghicea un drum în beznă, pe lîngă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnînd vitele şi scîrţîit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfîrşit de lung; izbeam în dreapta şi în stînga, orbeşte, cu sacul de mînă, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atîţia cîini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu, unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învîrteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit nici unul să alunge haita.
La capătul satului m-am oprit să răsuflu, cîinii rămăseseră în urmă, le auzeam mîrîitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lîngă un pîlc de salcîmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adînc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.
După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din cînd în cînd şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bîjbîit pe fundul gropii pînă ce am găsit, apoi am adormit.
Cînd m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Cîinii se liniştiseră.
Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zis că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie galben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pîlc de salcîmi, m-am culcat la umbra lor.
Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din cînd în cînd, prinsă la gît cu o cureluşă subţire."

În versuri

Pentru că nu mă pot aduna și concentra și pentru că tot am aici în odaie, la îndemână, o carte cu versuri, din care unele-s tare frumoase...

Pentru că uneori versurile astea, rodul minților unor țărani analfabeți, mi se par mai frumoase ca oricare altele. Și pentru că prin ele își vădesc și ei frumusețea.

Frunză verde trii zmicele,
Pe sub lună, pe sub stele, 
Pe deasupra casei mele
Sboar-un stol de rândunele.
Acele nu-s rândunele,
Acele-s gândurile mele.
Eu mă bat cu gândurile
Ca apa cu valurile,
Pe sub toate malurile.
Mă culc să mă odihnesc,
Gândurile mă topesc. 


Eu mă duc, codrul rămâne,
Frunza plânge după mine.
Frunza s-o legăna-n soare,
Eu mă legăn pe picioare;
Frunza s-o legăna-n vânt
Eu mă legăn pe pământ. 

În labirint

Stau în bucătărie, mănânc biscuiți cu Nutella, beau un deget de vin roșu - nu e o combinație așa reușita - și cuget. Ar trebui sa fac altele, cu totul altceva. Dar nu am chef de mai nimic. Nici nu mai știu ce e cu mine.

Mă întreb adesea dacă ceea ce fac e bine sau nu, dacă ceea ce am facut e bine sau nu, dacă nu era mai bine să fi facut ceva altcumva sau să se fi întâmplat ceva altcumva. Ajung să regret foarte multe, prea multe. Orice lucru ar fi putut sa fie mai bun, mai bine. Oare sunt unde e cel mai bine să fiu? Oare am făcut ce era mai bine să fac? Oare ce ar trebui să fac?

Mă simt prea des ca și cum as fi într-un labirint. Oare am ales drumul potrivit, drumul cel bun? Și, de altfel, nici nu știu precis unde aș vrea sau ar trebui să ajung.

Rătăcesc de când eram mică prin visele mele. Dar uneori simt că rătăcesc dintotdeauna, oriunde. Sunt confuză și dezorientată.

Radul meu judecă altfel lucrurile - s-a întâmplat totul cu un sens și un scop, totul merge înspre mai bine și spre împlinire, tot răul e spre bine, nimic nu e întâmplător, nu are sens să încerci să controlezi lucrurile.

Și eu nici măcar nu cred ca vreunul dintre noi are dreptate.

Îmi place mult fotografia de mai jos. Nu poate fi interpretată chiar precis - poate că omulețul din imaginea mea merge spre lumină. Sau poate aduce întunericul cu el. Dar cu siguranță rătăcește printr-un labirint.

Efervescență

Mi-e poftă să creez ceva, sunt prea-emotivă, mă inspiră și mă impresionează atât de multe. Aș împleti, aș face fotografii, aș desena, aș găti, aș scrie un roman. Mă emoționează muzica, mă emoționează oamenii, lumina, gândurile, amintirile.

Într-așa o stare, aseara, pe o lumină tot mai slabă și mai puțin bună, am făcut niște fotografii, majoritatea nereușite. Dintre ele, astea două îmi par mai prezentabile.

Meteo

La ora 16 la Filaret se înregistrau 31 de grade Celsius. Dacă pe unii îi moleșesc-melancolizează-deprimă zilele reci și lipsite de soare, în cazul meu același efect îl au de regulă zilele mult-mult prea calde de vară din București. Zilele alea nemaipomenit de calde în care sunt toata ziua și chiar și noaptea lipicioasă-udă de transpirație, simt că urmează să mă pierd în îmbrățișarea caldă-sufocantă a tuturor obiectelor pe care șed sau care mă acoperă sau mă ating în vreun fel, autobuzele și metrourile sunt îngrozitor de pline de oameni și de duhori, abia mai respir aerul infect și vai și vai și singura consolare e abundența de fructe și legume din piață. Sunt, printre alte prea-sensibilități, prea-meteo-sensibilă. Afară de prea-desele furtuni emoționale  cu origine non-meteorologică, pe care ochii mei albaștri-cenușii precum cerul înnorat înainte de furtunile cele mai strașnice le acompaniază, voind a spune poate că sunt predestinată sau destinată furtunilor, nimic nu mă secătuiește mai mult de energie și de pofta de a face orice precum o fac zilele prea calde de vară din București. Divagând - sau poate nu, eu am crescut într-o zonă în care vara era plină de fericite stări si evenimente meteorologice, era plină de furtuni și de multă ploaie si era destul de răcoroasă. Și-n adolescență îmi făcea deosebită placere să umblu așa, prin ploi torențiale, tunete și fulgere. De fapt, îmi place și acum. Am afinitati cu cerurile noroase și cu furtunile, de orice soi ar fi, cum ziceam. Dar iertati-mi vă rog izbucnirile comico-sau-patetico-poetice de mai sus. Și daca vara tine la nesfârșit, până la sfârșitul lui septembrie, până spre începutul lui octombrie!...Of.  Rog prin urmare insistent temperaturile de peste 25 de grade să ma lase odată în pace. Să plece, domnule, să plece! Să plece în țările calde și să nu se mai întoarcă până anul viitor, vara viitoare. Daca vor rămâne, printr-o fericită întâmplare, într-o țară ceva mai sudică, n-o să mă supăr absolut deloc.  

Am avut o vară mult prea lungă, cu prea multe stări emoționale și fizice prea rele. Cât am stat prin București mi-a facut prea rău căldura - și-asa aveam toate condițiile interne pentru moleșeală-melancolie-deprimare și lâncezeală, numai căldura aia cumplită mi-a mai trebuit.

Gata cu căldura de București dom'le, să plece, gata!

Visez la toamnă, la răcoare, visez la căldură cuptorului și răcoarea de-afară, visez să coc pâine, plăcinte cu mere, cu dovleac, cu brânză, să fac galuști cu prune și să gătesc alte nenumărate lucruri, să port pulovere comode, să beau ceai bun și cald ca să ma încălzesc, să stau liniștită sub o pătură și să citesc și să reiau după multă-multă vreme mersul pe bicicletă, în cursul unor dimineți și zile prea-luminoase - și răcoroase.

Vise

Am chef să scriu. Am chef să desenez sau să pictez sau să fac multe altele, trebuie să fac atât de multe - dar sunt prinsă în diferite stări ce mă fac imobilă și pasivă - așa că mă mulțumesc cu dorința neîmplinită, mă las să plutesc doar în dorința de a le face.

De-o vreme am poftă să scriu câte ceva pe aici și azi îmi vine să scriu, simt nevoia imperioasă să scriu, degetele mele vor să se miște și să scrie.

Am văzut de curând, într-un spatiu public unde oamenii, tinerii mai ales, se adună nopțile, câțiva tineri care dansează cu focul. A fost extraordinar de frumos. Noaptea pe la 12 ei dansau, corpurile lor se mișcau într-un fel de transă, incredibil de armonios, pline de grație, erau plini până în adâncurile lor de muzica si mișcările lor erau nemaipomenit de frumoase, erau în muzică și in clipă și dansau cu focul...si era nemaipomenit de frumos. Le sunt recunoscătoare... De-as putea, mi-as petrece toate serile si noptile privindu-i cum danseaza, exprimând nu numai bucuria lor de a fi si de a dansa cu focul - ci și toată frumusețea si tristețea și fericirea omenirii și timpul și sângele pulsând prin vene și bătăile inimii și sunetele și mișcările întregii lumi.

Parcă a fost un vis. În ultima vreme am impresia că viața mea e alcătuită din lungi vise, câteva foarte frumoase și unele foarte urâte, coșmaruri din cele mai groaznice cu putință, creierul meu e confuz și mi-e somn  și realitatea e așa de intensă și emoționantă ca în cele mai intense vise și corpul meu trece prin stări ciudate, extreme și totul e mult și greu, atârnă greu. 

 Fotografiile sunt făcute de Radul meu.