Se afișează postările cu eticheta frumos. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta frumos. Afișați toate postările

duminică, 22 iunie 2014

Poezii

Nu am fost niciodată vreun mare cititor de poezii, sunt foarte necunoscătoare, sunt incultă și nu am niciun cult pentru poezie, nu am fost niciodată vreun poet deși, din mania scrisului, am scris și așa ceva, niște porcării, e încă un mod în care am căutat să mă exprim. Nu mi-a plăcut niciodată-niciodată să învăț poezii. Mi-au plăcut mult doar unele, puține. Am căutat poezii, le-am citit, le-am apreciat, le-am savurat numai în anumite momente, momente în care le-am putut simți, adânci, înțelege, cuprinde frumusețea.
Mi se întâmplă însă să îmi pară plin de poezie un loc, un moment, plină de poezie întâlnirea cu un om sau cu niște oameni, plină de poezie o imagine, pline de poezie sunete, pline de poezie strada, autobuzul, aleea, pavajul sau asfaltul, lumina prin fereastră, o ceașcă pe pervaz, ploile torențiale, piața agroalimentară, trenul, munții, pădurile, frunzele și crengile în lumina vreunui anotimp, ceața, oamenii, maxi-taxiul, sacoșele, mâinile, călatorii, pietonii, străzile și mașinile. Văd atunci ceva din atmosferă, ceva indescriptibil, abia inteligibil, frumos copleșitor, greu de numit, cerând cuvinte puternice, capabile să surprindă armonia, emoțiile, atmosfera, ritmul, simbolurile, sensurile, adâncimile și înălțimile, intensitățile, particularitățile, unicitatea, asemănările.
Altădată poezia lumii mă cuprindea și surprindea rar, în ultima vreme simt că lumea e plină de poezie și mi-e tot mai foame de poezie, nu din cea a scriitorilor musai, poezie din cea a lucurilor de zi cu zi, a clipelor, realității.
De-altfel mai toate poeziile ce-mi plac mult au o anumită concretețe și simplitate și sunt mai ales despre poezia momentelor, despre frumusețea nemaipomenită, mișcătoare, cutremurătoare aflată în pântecele realității.
M-aș face zilele astea și poet, poet nepriceput și leneș și sortit, bineînțeles, ratării, pipăind încântat pântecele burduhănos al realității, ascultându-i, spintecându-i, sondându-i mațele.

Mi l-a recomandat Eliza pe Matei Vișniec de curând. Îl proclam oficial, în această perioadă ciudată a vieții mele, poetul meu preferat.
Pun aici și două poezii peste care am dat rasfoindu-i o carte - mi-au plăcut mult, le pun aici după criterii obscure, poate semnificative sau poate nu.


A fost găsit un mort

În lanul de grâu a fost găsit un mort
un mort înalt cu mâinile subțiri
din buzunarul său au căzut de altfel
și câteva țigări umezite

cei doi tractoriști s-au așezat obosiți
lângă trupul viguos al mortului
o vreme l-au privit în tăcere strivind
boabe de grâu între măsele

mai apoi s-au întins cu fața în sus
au privit cerul mai atenți ca oricând
la urma urmei spuse unul dintre ei
ce-am realizat noi în viață?

O iluminare

Pe șoseaua plină de noroi
autobuzul nostru s-a izbit aseară
de un animal ciudat, un animal
spun specialiștii
cum de mult nu mai trăiește pe planeta noastră

noi, cei o sută de călatori
am coborât iluminați
și-am stat de veghe lângă trupul ud al animalului
până când acesta mirat și obosit de singurătate
și-a dat duhul cu un zvâcnet ușor

atunci am văzut cu toții
că duhul animalului semăna perfect
cu animalul, cu ploaia și cu noroiul
semăna foarte bine cu întinderea câmpului
și mai semăna de-a dreptul izbitor
cu șoferul autobuzului
și cu fiecare dintre noi

miercuri, 26 ianuarie 2011

De ce e lumea frumoasă?

Sigur, pare sau chiar e o întrebare destul de prostească. Dar de ce este lumea frumoasă totuși? Oare este ea pe gustul iepurilor sau pe gustul aricilor? Oare este ea pe gustul urșilor și a șerpilor? De ce-o fi tocmai pe gustul nostru? De ce există frumos și de ce îl percepem tocmai noi? Îmi vine să cred și să răspund că lumea a fost făcută pe gustul nostru.


De ce ne percepem lumea ca fiind frumoasă?


De ce e atâta matematică în frumos (de cele mai multe ori)? 


De ce avem un psihic? De ce tocmai așa? Dacă e evoluție, pentru ce evoluție? 


Mă uitam ieri la niște imagini cu nebuloase și m-am mirat și m-am întrebat de ce sunt nebuloasele frumoase. Oare un arici ar considera că sunt frumoase? I-ar face plăcere? 
Ce creaturi ciudate suntem.



miercuri, 19 ianuarie 2011

Forma și textura feminității

Când eram eu mică voiam să mă fac designer, creatoare de modă. Nu știu precis de ce, însă îmi plăceau hainele și îmi plăcea să le desenez, să le inventez. Cele pe care mi le amintesc cel mai bine erau combinații ciudate de haine din mătase și din împletituri (tricoturi) - desigur, nimeni în afară de mine nu știa ce materiale erau cele din desenele mele și nici nu ar fi putut ghici vreodată privind desenele mele nu tocmai grozave. Apoi, am crescut și m-am lăsat de desen și de visul de a deveni designer iar moda a început să mi se pară un moft. A fi la modă mi se pare și-acum un mare moft și am un oarece dispreț pentru ideea de a urma un trend. Nu am avut niciodată cine știe ce bani pe care să îi cheltuiesc pe haine așa că am ales mereu haine din cele mai accesibile mie, sunt o clientă fidelă a second-handurilor și a hainelor moștenite de la frații mai mari. Sor-mea sau al meu soț sau cine mai vrea să mă ducă la cumpărături și să îmi ia ceva trebuie să îndure cine știe câte dubii și refuzuri până să îmi aleg ceva și să îi las să-mi facă lucrul ăla cadou. Și mi-au intrat oricum în adânc în minte ideea că frumusețea naturală a unei persoane o să se vađă orice ar purta și convingerea că oamenii ar trebui să se placă unul pe celălalt pentru altceva decât hainele pe care le poartă. Așa că nu m-am străduit niciodată să impresionez diferiții oameni din jur cu hainele mele, nici pe cei de alt gen - mai ales pe ei, care trebuiau și trebuie să mă aprecize pentru alte lucruri. Și nici pe mine nu am vrut să mă impresionez prea tare cu anume haine. Dar am un punct slab în toată armura asta cu care mă preumblu prin lume ferindu-mă de cine știe ce contra-ideal sau de ideea că ar trebui să fiu și eu mai dichisită - îmi plac foarte mult rochiile de la o vreme încoace. Am o mare slăbiciune pentru ele. Îmi vine uneori, iar, să devin - printre multe altele ce-aș vrea să devin - creatoare-designer, să creez  rochii, multe-multe rochii ce să-mi încânte mintea și simțurile.
Iar azi și ieri am pierdut nu știu cât timp delectându-mă cu rochiile unui creator de modă pe nume Elie Saab. Unele din ele sunt fabuloase, minunate, mă uit la ele și văd un ideal feminin, o sărbătoare a ceea ce mi se pare mie mai frumos  și mai frumos în feminitate - grație, delicatețe, sensibilitate și un ceva anume pe care nu-l pot exprima în cuvinte dar se reflectă în designul rochiilor și, mai ales, în calitățile materialelor din care sunt făcute. Vă arăt și vouă unele din preferatele mele, ca să înțelegeți la ce mă refer.