Se afișează postările cu eticheta emotii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta emotii. Afișați toate postările

joi, 31 iulie 2014

Calmul

Sunt destul de calmă, nu prea mai am cuvinte, mi-au obosit adâncurile. 

Ce lucru scump, prețios, neprețuit - să fiu calmă. 

Sunt calmă când stau pe jos, pe pământ, prin iarbă, sunt calmă când merg și stau mult de tot pe afară. 
Sunt calmă la munte și la mare. 
Sunt calmă privind și ascultând valurile. 
Sunt calmă în apă. 
Sunt calmă când scriu cu stiloul încet pe caiet, la bibliotecă. 
Sunt calmă când mă ține un om drag tare în brațe - sau când îl țin. 
Sunt atunci mai calmă sau calmă, mă înfășoară și-l înfășor într-un strat ocrotitor, benefic, o oază de liniște, de odihnă.
Sunt calmă când epuizez gândurile, cuvintele. 
Sunt calmă de atâtea ori totuși - mi-e greu acum să le enumăr.

Mă repet pe aici. 

Mi-e lene.

Aș vrea să cad oriunde, oriunde în aer liber, să cad și să șed cu burta-n sus, am mancat prea mult, prea mult harbuz (pepene verde, pentru necunoscători), ascult muzică, în fotoliu e răcoare, în minte se mișcă de colo-colo lucruri, dar nu prea mult, nu prea haotic, ascult niște muzică, asta am mai spus-o.

Viața e mult mai simplă când te încovrigi în tine, o spirală mică pe dinăuntru. Nu ceri nimic și-ți place să fii singur. O cugetare.

Aș vrea să privesc întreaga omenire cu calm, liniștită, egală - să inspir aer adânc, să-mi umplu încet plămânii, să privesc oamenii cu adâncurile calme, să-i văd pur, simplu, să expir tot calm, calmul. 
Să eman liniște, căldură.

Cât ține calmul? Poate câteva clipe, o oră, mai puțin, poate o zi întreagă.  

Nu mai sunt așa de calmă, nu știu. 
Abia aștept să îmi beau cafeaua mâine dimineață.


sâmbătă, 26 iulie 2014

Munții

În noaptea asta aș pleca să colind munții.
Prin munți e liniștea, acolo vine liniștea uneori, am prins asemenea liniște cândva - era iarnă, bătea vântul, era totul plin de zăpadă, cerul era foarte senin, ne ardea soarele. Ne-am oprit să privim spre o vale - atunci a tăcut totul, au tăcut toate, peste întreg pământul s-a lăsat liniștea, nemărginită, netulburată, preț de câteva clipe, preț de câteva minute, cine mai știe, liniștea.
Pajiști, pajiști pline de ierburi și flori, pe ici și colo, ascunși, fragii.
Copacii și crestele și potecile.
La Lucina sus pe platou fug caii uneori, alteori umblă încetișor, rup firele de iarbă și de cimbrișor, molcom, cu simplitate. Zilele astea trebuie să fie înflorită sunătoarea, trebuie să fie peste tot plin de afine. Peste nu mult timp or să cosească ierburile, florile, tot aerul o să fie plin de parfum, vine vremea fânului.
Mi-e dor de munți, aș vrea să urc și să urc și să urc, să merg trei nopți și trei zile prin codri, pe creste, pe pajiști, să fac un efort atât de mare, să ajung la epuizare, să piară atunci din mine toate neliniștile, toate incertitudinile, toate apele tulburi, toate frământările. Să rămână doar liniștea. 

vineri, 25 iulie 2014

Rădăcini

Când eram prin liceu, aveam vreo 16-17 ani cred, a murit bunicul. Era vară. În toamnă a murit și ultima bunică, apoi un unchi. Pe la 14 ani murise bunica, mama mamei - cum mi s-a răsturnat lumea atunci, ce tristeți lungi, îndelungi, nesfârșite apoi. Nu-mi amintesc acum mare lucru din anul cel cu multe morți, motive de tristețe doar, încă un an de tristeți, tristețea cea mare din vară, din toamnă apoi, din iarnă, din anul următor cu siguranță. Și nu numai. 
Aveam pe atunci camera mea, acasa la mine. Îmi amintesc lungi ore petrecute desenând într-un caiet cu foi cam gălbui, la masa din camera mea, la lumina unei veioze cu abajur roșu. Fusesem la București, acolo eram când am aflat că a murit bunicul, fusese o vizită frumoasă, senină, până atunci. Am făcut și fotografii, din câte țin minte. Printre ele una la Hanul cu Tei, în curte. Am început să desenez, nepricepută dar cu mare migală, curtea interioară a hanului. Mă ajuta cumva să desenez. Mi-am petrecut așa îndelungi ore, seri, zile. Pe fundal, nu mai știu din ce motive, pentru că mi le cumpărase tata probabil, mi-am pus și-am ascultat și tot ascultat și ascultat trei CD-uri cu Maria Tănase. De-atunci, de când am ascultat melodiile ei stând la mine în odaie și desenând ca să îmi ostoiesc tristețile, am îndrăgit nespus muzica Mariei Tănase. 
Cu Maria Tănase a început dragul meu mare și nespus pentru tot ce e țărănesc. Cu ea și cu bunicii, cu moartea lor, cu pierderea lor și a ceea ce era un colț de rai pentru mine, a lumii lor - o casă, o curte, sentimentul că pot oricând ieși din casă, că-s liberă să ies, fără să cer voie de la mama sau să dau înștiințare că ies din apartament, aerul, serile liniștite, băile în butoiul cu apă de ploaie sau picioarele spălate în ligheanul cu apă încălzită la soare, băile în șură sau în casă în vană, fructele, căpșunile ca fragii, mâncate cu smântână și cu mămăligă, roșiile și mărarul și tot ce mai era în grădină și toate plantele din care mă străduiam să fac leacuri, după-amiezile petrecute de una singură în curte, fierbând leacuri pe plită, în capace de tablă și recipiente de medicamente, ascultând guguștiucii, mirosul de cartofi fierți în coajă cu urzici, trenurile trecând pe linie, sigiliile culese de pe linie, trenul de Mosciva și locomotiva cu abur, gara, toloaca, grădina și cele două grădinițe, măturatul curții, via, pompa de apă, lăcrămioarele, pătura pe care ședeam în iarbă, în curte, șura, șepticul jucat cu bunicul, piesele de domino cu care deveneam arhitect, sobele, răcoarea din camera de dormit, mobila toată, tvr-ul noaptea la televizorul alb-negru, sforăitul bunicilor, cele patru odăi, cămara, sala sau holul, nu mai știu cum îi zicea bunica, gangul, florile din gang, brazii din grădiniță, coacăzele, florile din grădinițe, menta, porțile, portițele, gardurile, câinii, trandafirii, merii, perjul, turtele coapte pe plită, chișleacul, cartofii copți în rolă, ceaiul aproape roșu de tei, ceainicul roșu și cănile în care îl beam, cafeaua cu lapte, pernele și plapumile și cuverturile, mașina de cusut, merele și gutuile pe dulap, prăjiturile, mălaiul, pâinea, borșurile, ouăle prăjite de bunic, bunica gătindu-mi ceva bun, neapărat, de fiecare dată când veneam, scaunul bunicului, cu trei picioare, bastonul lui și plimbările lui pe timp de noapte, ochii lui albaștri, ochii albaștri ai bunicii, serile în care jucau table, mirosul casei, ușile, covoarele de pe jos, carpetele de pe pereții bucătăriei în care domeau bunicii, paturile lor separate, bătrânești, o rochie în dungi a bunicii, dulapurile, fotografiile vechi scoase rar din adâncul unuia dintre ele, iarba din curte, aleile ducând de colo-colo, geamurile, veceul de peste drum de cotețul găinilor, găinile, cușca câinelui, grajdul si porcul, lemnele, dulapul masiv din bucătăria de vară, găurit de cari, mirosul din casă, hainele dintr-un cuier, apa Sucevei, lunca și melcii, cochiliile mici, lutul gri, pietrele, focul în grădină, verile, iernile, sărbătorile cu mătușile, unchii, verii, verișoarele, părinții, frații, bunicii, mesele mari, veselia, jocurile, toate...și-atâtea și-atâtea altele.
M-am întristat.

joi, 24 iulie 2014

Starea

Vreau să îmi umplu urechile și mintea de muzică, să nu mai știu de nimic, să mă încovrig în mine, să mă odihnesc, să-mi fie bine înăuntru, o baie în apa mării.


Muzica și dansul.
Tăcerile și cuvintele,
Ochii și cu genele,
Buzele, sprâncenele,
Parcă spunea ceva un vechi cântec
Despre asta -
Cacofonia.
Oamenii.
Ascunzișurile,
Înnebunitor, nebunia.
Simțirea, nesimțirea.
Lehamitea.
Tăcerea.
Oboseala.
Odihna.
Calmul.
Versurile, muzica.
Scrisul.
Somnul.

Asta

marți, 15 iulie 2014

Sunt

De ce mai scriu aici? Mă ajută să dorm mai bine probabil.

Un poem în proză, vă rog, sigur că da, sigur.

Azi sunt un gândac îngropat sub pământ, pământul e negru și mult și dens și e întuneric, aș vrea să mă târăsc în sus prin el dar îmi alunecă labele multe și mici și mă afund, încet, zvârcolit și sigur, în sufocare, în adâncuri.

Sunt vulcanul Popocatepetl, mai am puțin și explodez, râuri roșii de lavă, roci vulcanice imense zburând de colo-colo prin univers, norul de cenușă va înconjura planeta de trei ori și jumătate, iernile vor fi nesfârșit de lungi, Soarele o să dispară din ceruri și oamenii vor recurge prin întuneric la canibalism.

Sunt o femeie bătrână, stau și tricotez, tricotez nebunește din gânduri, șosete aspre din lână de oaie țurcană, să-i înțepe nesfârșit pe nepoți.

Sunt un nebun dintr-o carte, am cămașă de forță și tot tacâmul, sunt foarte tăcut în mod obișnuit - dar atunci când grăiesc o fac în versuri, iscusit meșteșugite și nespus de armonioase fonetic, i le spun zidului în nopțile cu greieri, atunci simt că ating corzile sensibile ale cosmosului, că vibrează toate în pieptu-mi, că sunt sufletul oamenirii, unul în toți.

Azi sunt un profet în deșert, în ochii mei se reflectă focul, văpaia, pustiul, disperarea, singurătatea, urâtul infinit.





joi, 10 iulie 2014

Fragmente

Mă descompun, mă descompun benefic, mă descompun frenetic în lumină și căldură și emoții, mă descompun periculos, mă descompun fioros, mă descompun în mii de bucăți și toate strălucesc. Plutesc. 


Azi pe drum, prin soare, un gând, o imagine - am o ființă geamănă, întindem o mână una spre alta, stăm față în față, stăm față în față într-o găoace de ou și suntem pe Lună. Văd atât de clar imaginea, nu e prima dată, nu e prima ce mi se năzare, e prima pe care o descriu aici însă. Aș desena-o daca aș avea cum, sunt eu cu părul lung, port poate o rochie, sunt eu de două ori, întind spre mine, îngemănată, câte o mână. În jurul nostru e o găoace, se vede un contur subțire, atât. Suntem pe Lună și totul e alb-negru, suntem desenate în creion sau în tuș poate. Orizonul e rotund, sunt poate și cratere, suntem în adânc de beznă și totuși vizibile, luminate. O imagine simplă, miez de noapte în miez de zi. 

Pentru mine totul are o semnificație.
Atât. 

marți, 8 iulie 2014

Pe scurt, la ce m-aș pricepe

Pe scurt, la ce m-aș pricepe eu cel mai bine.
M-aș pricepe să zac, să zac precum fosilele formate pe fundul unui lac, în cuaternar să zicem, să zac pietrificat.
Să zac în iarbă, să zac privind cerul, să număr norii, să număr cocorii, să număr trecătorii încercând să nu se împiedice de mine.
Să zac într-un lac, lumina pătrunzând albastră până la mine.
Să zac într-un pat 5 ani nemișcată, tăcută, absentă, precum un pacient dintr-o carte din care am citit astăzi.
Să zac nesfârșit, netulburat.
Să zac în întuneric într-o pătură, la cald.
Să zac pe bancheta unui tren transsiberian, să privesc lanurile de grâu, brazii, taigaua, Tunguska, mujicii, urșii.
Să zac într-o berărie, să zac într-o gară, să zac pe șosea și să zac într-o doară, așa.
Să zac precum un pește pe uscat, deshidratat.
Să zac pe Himalaya, cadavru congelat, să văd șerpașii, alpiniștii, să respir aerul extrem de rarefiat.
Să zac, să zac.
Să zac. 

sâmbătă, 14 iunie 2014

Aseară o stradă

Aseara o stradă plină de oameni, valuri-valuri și curenți, bancuri de pești, păstrăvi înotând împotriva curentului, alge, vâltori, mormoloci și oameni atingându-se de mine, sunt copleșită și nu am de cine mă ține.
În marea de oameni nu pot sta decât cu nervii amorțiți, muzica trece prin mine, e bine, oameni se mișcă, o mare cu unde și valuri, încep să mă simt bine.
Mă doare spatele, sunt bucuroasă dar nu e nimeni cu mine ca să știe, mă uit la niște oameni dansând cu flăcări, le lipsește muzica, ritmul pulsându-le în vene, e frumos dar nu-i destul de bine.


Noaptea orașul e plin de oameni vii și atât de tineri, o viață necunoscută aproape mie, mi-am dus durerea de spate acasă.

duminică, 8 iunie 2014

Umblet

Cred că nu am citit niciodată dar am impresia că am citit o carte numită "Mecanica inimii".
Mi-o și imaginez, are bujii, pompe, ardere internă, combustie spontană, explozie internă, eșapament.
Lângă ea stă un om într-o salopetă gri unsă cu vaselină neagră, în mână ține o cheie franceză. 
Se uită adânc înăuntru.

Cerul e noros, presiunea atmosferică e scăzută, pășesc pe dalele de piatră, clădirile sunt vechi, au ferestre mari, lumina becurilor e caldă, e racoare și mă învelesc mai bine cu flaneaua din lână 30%. O să găsesc un bar cu pian, pe pianistul de-acolo îl dor sfâșietor degetele. 

În cot mi-ar plăcea să am un petec, m-aș sprijini pe el în timp ce sorb tacticos din paharu-mi, m-ar impresiona aștrii, aș închide ochii contemplând spațiul cosmic. 

La finele nopții aș pleca printre tei, aș avea atunci în buzunar o ceșcuță, special pentru momentul în care o să înceapă să plouă, o ceșcuță de porțelan fin cu flori mici albastre. Ceșcuța aș intinde-o atunci pe sub tei, aș sorbi apoi zgomotos din ea, după ce mi-aș scoate solemn pălăria și-aș sprijini-o pe piept cu mâna stângă. 

M-aș întoarce în orașul tulbure, m-ar opri din când în când trecătorii să le spun unde e centrul. 

Traversând m-ar claxona taxiurile galbene, ar străluci roșu și galben și alb și lung farurile, prin discoteci domnișoarele și-ar mișca energic și duios șoldurile, poeții ar scrie pe șervețele umede la terase, uși vechi și putrede ar scârțâi în clădirile părăsite pline de hârtie igienică și plapumi. La un colț de stradă toți vânzătorii și-ar număra banii, domnii ar fuma la terase, femeile ar cotrobăi prin coșurile cu haine la solduri. 

Prin bălți ar străluci curcubeic benzina, m-aș descălța și mi-aș ține într-o mână șosetele albe și în alta pantofii, aș călca bezmetic prin ele.

Reclamele ar străluci târziu în noapte, cățărate sus pe blocuri. Dintr-un subsol ar răsuna un contrabas, un pian și poate un bucium. Gunoaiele s-ar aduna pe lângă bordurile înalte, apa ar șiroi spre gurile de canale și vagabonzii ar urina fericiți în colțuri.  

Brutarii ar frământa febril către zori pâinea, camionagiii și-ar bea cafeaua caldă în popasuri, melancolicii ar privi galeș luna. 

Pe nesfârșitele caldarâmuri mi-aș îndesa mai bine pe cap căciula, ca să-mi acopere bine urechile, aș aștepta cuminte autobuzul, m-aș cufunda într-un scaun din plastic și-aș număra pe geam picăturile.


sâmbătă, 7 iunie 2014

Pierdută

Am găsit locul ăsta azi, o curte a unei clădiri vechi, era acolo și un coafor, scări ce duceau la etaj, multe ferestre și multe uși și o balustradă și poate chiriași, un perete din lemn cu ferestre, dărăpănat, pe lângă scări, cutii poștale în șir indian, câteva rufe puse la uscat în mijlocul curții, vegetație.
Lumină bătând printr-o fereastră.
Din când în când oameni urcând și coborând pe scări, umbrele lor fugind pe perete.


Aș fi putut să mă așez aici, să aștept să aflu, aș fi putut împietri aici, începând cu piciorul drept sau piciorul stâng, continuând cu plămânul stâng, degetele mari, umărul drept, inima.
Aș plasa o scenă aici, un dialog sau, mai curând, un solilocviu.
"Casa era pustie, chiriașii ieșiseră cu toții, afară era soare, pe drum treceau vidanjorii.
- Ce cauți aici? întrebă atunci.
- Nu mai știu, are de-a face cu tine.
- Cum a fost drumul până aici?
- Sunt pierdută. Ai auzit ce ți-am zis?
Atunci începu să plouă, ploua pe rufe în curte, ploua pe chiriașii pierduți prin lume. Se-auziră umbrele deschizându-se, clac și clic, se-auziră tunete, șiroaie de ploaie curgând pe frunțile câinilor." 

sâmbătă, 31 mai 2014

Jinduiesc

Nu știu precis despre ce să scriu în noaptea asta, oricum de regulă nu știu precis nimic.

Mă simt rea, nervoasă și urâcioasă.
Complicată, complicândă, sătulă, apocaliptică.
Vreau să fiu nesimțită, nepăsătoare, anesteziată pentru totdeauna, necugetătoare, tâmpă, crudă, brută, relaxată, neștiutoare, oarbă, surdă, mută.

Mi-am pus căștile în urechi și vreau să fiu singură într-un colț întunecat, animal dornic de beznă.

Mi-a scris cineva deunăzi, mi-a zis că se regăsește în ceea ce scriu, că se descoperă pe sine chiar. M-am bucurat, deși nu știu de ce m-aș bucura că sunt pe lume mai mulți oameni ca mine.

Azi dimineață sau ieri, nici nu mai știu când, frunzărind a pierdere de vreme facebook-ul, am dat peste o postare a cuiva pe-un grup pentru  așa numiții "HSPs", "highly sensitive persons" adică, întreba cineva pe alții: cum e, după părerea lor, să fii așa ceva, e-o binecuvântare sau un blestem (sau poate ambele)?
Eu nu prea am trăit partea de binecuvântare a felului meu de-a fi. Poate mi-am făcut mereu singură viața nesuferită dar și viața, universul, divinitatea, piticii galbeni de pe planetele extraterestre au un fel aparte de-a mă scoate din minți lovindu-mă în moalele capului și sensibilităților din când în când, adesea, dacă nu cu vreun eveniment măcar cu vreun gând sau o emoție zguduitoare și dărâmătoare de sine.
Din punctul meu de vedere, în cea mai mare parte a timpului, e greu și mizerabil să fii prea-sensibil.
Viața e plină de neprevăzut și de probleme, oh câte probleme pot eu să vad - și, din punctul meu de vedere, e complicată, mult prea complicată, mult-mult-mult-mult prea complicată și prea intensă pentru gusturile mele. Trăiesc totuși, mă străduiesc să trăiesc și să mă bucur de viață si nu am de gând să mă sinucid prea curând, nu deceniul ăsta oricum.

Întotdeauna m-au revoltat cei ce presupun și spun că un om care gândește, se macină și se consumă și simte câte și mai câte, vai de capul lui, e un om slab. Ca și cum să fii puternic înseamnă să treci nemișcat, neatins, nemuritor și rece prin viață.
Nesimțit. Necugetător. Rece.
Imbecil.

Poate nicio altă trăsătură umană nu îmi e mai nesuferită pe lume precum îmi e nesimțirea. Am un cântar fin pentru nesimțire. O văd în mine, sunt și eu nesimțită ca tot omul dar mai rar decât ar trebui, mult prea rar după mine. Și-o văd și în alții într-o măsura sau alta și parcă nimic nu e mai urât pe lume ca nesimțirea.
Și mai dezirabil și mai atrăgător.
Și nimic mai greu de dus decât prea multă simțirea, când te apucă așa ceva nu poți să fii altfel decât aproape strivit.
E mai multă putere și demnitate în omulețul ce fuge plângând de-o răutate a nu știu cui decât în zece alții care nu mișcă un deget să-l ajute și-al unșpelea care îl face să plângă.

În seara asta, pentru că m-au apucat dracii, pentru că eu nu sunt și nici nu cred că voi fi așa și sunt invidioasă tare, pentru că asemenea oameni îmi pare că trec precum gâștele sau rațele sau alte orătănii prin apă și nimic nu-i tulbură și nimic nu-i atinge și nimic din ce simt și ce gândesc ei înșiși sau alții nu-i copleșește și nu le face viața mizerabilă, pentru că viața lor e simplă și nici nu și-o complică vreodată, pentru că una și alta, urăsc toți relaxații, toți echilibrații, toți nesimțitorii și necugetătorii lumii și toți nesimțiții.

miercuri, 28 mai 2014

Dac-aș fi

Dac-aș fi un personaj de roman aș fi probabil unul din personajele lui Dostoievski, aș fi tot femeie, desigur și din păcate, aș înnebuni, m-aș zvârcoli febril sub impactul cine știe cărui gând sau al unei emoții, aș râde nestăpânit și nebunește aflându-mă undeva pe linia foarte subțire între bucurie nestăvilită și deznădejde.
Dacă aș fi altcineva aș fi un vagabond, aș pleca prin lume cu un rucsac mic în spate, aș umbla desculță pe marginea șoselei încinse, aș dormi oriunde m-ar prinde noaptea, m-aș trezi în toiul nopții undeva într-un câmp departe de tot restul lumii. Și în bezna cea mai adâncă, așa cum povestește tata din copilărie, m-aș uita la cerul plin-plin-plin de stele și-aș avea impresia că umblu printre ele în timp ce pășesc. În timp ce pășesc pe pământul rece, în timp ce simt firele de iarbă sub tălpi, în timp ce adulmec ierburile, florile. Minutele, pașii, bătăile inimii.
De-aș fi într-o poveste aș umbla prin lume în căutarea norocului, a sorții, aș fi mezina, mi-aș lua lumea în cap, aș avea un cal răpciugos, m-aș lipi de grumazul lui în timp ce călăresc prin codrul des și nesfârșit, i-aș asculta respirația, am călatori nesfârșit, i-aș vorbi, m-aș ține bine de grumazul lui în timp ce mă duce departe, tot mai departe, nu știu unde.
Dacă aș fi scriitor aș bea mult și bine, apoi aș umbla bezmetică prin lume, aș vorbi cu unii și cu alții, aș studia nesfârșit oamenii, asfaltul, ploile, zimbrii, contratenorii. 
Dacă aș fi compozitor aș asculta muzica lumii, țevile, butonii, brichetele, pașii, claxoanele, tractoarele, musonii, furnicile, fumătorii și nefumătorii, balenele, aviatorii.
Dac-aș fi balerină, precum în visul meu de as'noapte, aș dansa până la epuizare, impresarul meu pește ar fi mulțumit, bătrânul ăla libidinos din visul de astă noapte, ce vis ciudat.

duminică, 25 mai 2014

Prea multe cuvinte

Căpșuni, înghețată cu căpșuni și muzică.
Muzica mă mișcă, uneori nu o mai suport, înghețata e congelată.
Dacă închid ochii nu îmi amintesc precis figura nimănui, nu aș putea desena pe nimeni din memorie, memoria mea nu are pic de precizie și de bogăție vizuală. 
Totul e doar o impresie, o pictură impresionistă în care contururile sunt foarte vagi, difuze, formele sunt neclare, însă tonurile de culoare, ansamblul, lumina, culoarea ei, atmosfera, toate astea contează mai mult și sunt mai mult decât grăitoare. 
Când intru într-o camera, văd un om și interacționez cu el nu procesez în mod conștient decât foarte rar ce anume din aspectul lui îi trădează ceva din trăiri și din emoții - însă percep ceva în el cu siguranță. Uneori ce simt e pentru mine cumva doar în atmosferă, în jurul lui. În lumea mea, dacă sunt atentă la ei, simt că oamenii au în jurul lor un nor subtil, ușor perceptibil, mai greu sau mai ușor interpretabil. Apoi ansamblul - o privire, schimbări ușoare în forma ochilor, mișcările gurii, mișcări ale mâinilor și picioarelor, tonul vocii și altele, toate raportate unele la altele dar indescriptibil percepute - ceva în mine caută constant să interpreteze totul. Mă lovește o idee - omul ăsta e așa și pe dincolo, se simte așa și pe dincolo, se raportează la mine sau la altă persoană într-un anumit fel. Uneori nu o pot articula nici pe aia foarte bine, gândurile mele nu au întotdeauna cuvinte. Uneori mă opresc asupra ideii și o disec și pun totul într-o ordine. Uneori pun comportamente si vorbe și simțăminte percepute în ordine, fac legături, construiesc pattern-uri, încerc să înțeleg ce e în spatele lor. Habar nu am cât de bine fac asta dar ceva mă tot face să fiu așa și să fac asta. 
Obișnuiesc să îmi fac o impresie despre ceva din felul de-a fi al unui om oarecare, despre firea lui, atitudinea lui față de cei din jur și față de mine și măsura în care îmi place sau ba și pot să am încredere în el din foarte puține impresii-interacțiuni cu el. Nu arunc însă, de obicei, încolo și încoace cu încrederea, nu dincolo de un anumit nivel oricum. 
Sunt un burete mai ales pentru emoții și sentimente negative, toate îmi intră pe sub piele și mă agresează, mă consumă sau mă molipsesc și pe mine, mă feresc de ele. Ale celor față de care-s mai deschisă mă afectează cel mai mult.
Mă molipsesc de râsul altora, chiar dacă nu mi se pare musai comic motivul pentru care râd, chiar dacă nu-s veselă. Când cineva cască în față mea, aproape imediat și garantat încep să casc și eu. Sufăr de empatie, pare-se. Nu pot suferi suferința altora, cu cât sunt mai deschisă față de un om se înmulțește și simpatia față de el și încep să sufăr și eu într-un fel sau altul atunci când el suferă. Dacă îmi fixez antenele sau senzorii asupra altcuiva pot participa într-o măsură destul de mare la ceea ce face și ceea ce simte. Uneori particip așa și la fericirea altora dar asta e puțin mai dificil - realizabil totuși.
Am făcut o facultate, sunt asistentă socială cu acte - sau în acte - însă, oricât de mult mi-aș dori să le-ofer alinare și ajutor și odihnă și ordine (genul ăla de ordine în viață și în sine de care oricine are nevoie într-o măsura sau alta) oamenilor suferinzi-necajiți de tot felul care-ar ajunge la mine de-aș profesa, nu o să pot face asta niciodată pentru că mă simt copleșită de necazurile lor și de norii lor de emoții negative și nu știu cum să mă apăr și m-ar apuca deznădejdea și tristețile și aș obosi teribil și știu sigur că aș ajunge să mă îmbolnăvesc psihic și fizic din cauza trăirilor lor și să blestem lumea, divinitatea (dacă mi-ar mai rămâne vreun dram din credința și-așa mult prea mică) și întreaga existență a omenirii. 
Simt nevoia să pun ordine în oameni și între oameni, să pun armonie și căldură și un bine mai mare în și între ei. Simt asta mai ales în raport cu unii deși, în genere, mă simt cumva datoare omenirii cu misiunea asta.
Am mai scris pe aici, mi-ar plăcea să fiu o muscă în sufletul oamenilor și să stau pe acolo după pofta inimii. Pentru că îmi plac oamenii, îmi plac nespus de mult toți în linii mari, în linii mici îmi plac mai ales unii. Dar mă simt bine în singurătate și prefer să-mi petrec timpul cu oameni puțini și aleși.
Vreau să fiu și sunt conectată cu oamenii deși lucrul ăsta mă consumă și mă înnebunește uneori. Sufletul meu tot tânjește după conexiune, după o comunicare mai adâncă, după o legătură deplină, după comuniune.
Am văzut de curând un film scurt, pare-se că tot ce ne separă e pielea, eu mi-aș da-o jos bucuroasă pe a mea uneori. 
Sunt o mare de emoții și de sentimente prea intense și de gânduri mult prea multe și sunt un ochi ce le veghează și le analizează în același timp, încearcă să le înțeleagă, să le pună în ordine, să le transforme. Sunt mult prea conștinentă de mine, de tot ce se mișcă în mine. 
Sunt copleșită întotdeauna de ceea ce simt.
Sunt o apă și când sunt neliniștită, când sunt prea plină de orice nu știu ce să mai fac cu mine, dau în clocot, dau pe dinafară. Și am nevoie să exprim ceea ce trăiesc, ceea ce gândesc, ceea ce simt - altfel simt că o să explodez, o să rup toate zăgazurile, o să fac poc.
De-asta scriu, de-asta caut felurite mijloace de a mă desfășura spre a mă liniști.
Viața mea interioară e mult prea intensă. 
Asta-s eu, defilez pe-aici, ăsta mi-e exhibiționismul, ăsta e, mă și văd pășind țanțoșă în fundul sufletului gol și ridicol. Dar e o mare eliberare în defilarea-mi. 
Mi-ar plăcea și îmi place nespus să fiu deplin transparentă pentru cineva fără să mai fie nevoie de atâtea cuvinte. 

luni, 19 mai 2014

Mormântul Elefantului

În seara asta scriu cu Buena Vista Social Club și cu o fetească neagră în sânge - al cărei efect piere încet, din păcate - cu o supă așteptându-mă să o termin în oala luată de pe foc în bucătărie și cu Radu ghemuit-culcușit sub cuvertură.
Vineri seară am făcut înghețată cu cafea și rom și ciocolată rasă, oarecum dansând pe Buena Vista Social Club în bucătăria casei, a ieșit cam bună, așa, le-am lăsat-o altora moșternire, o să mai fac o porție în curând, musai, poate chiar mâine.
Postarea asta trebuia să fie despre empatie, neuroni-oglindă, bebeluși, învățare, comunicare, emoții, iubire, adulți și altele. Dar nu mai am poftă să scriu despre așa ceva.
Mi-ar plăcea momentan să trăiesc într-o țară sud-americană, mi-ar plăcea să trăiesc la mare sau lângă o apă oricum, să mă scufund în apă din când în când, apa mă relaxează și mă liniștește, aș vrea să umblu 20 de km printr-un câmp până pic lată de oboseală, aș vrea sa mă trezesc în zori în fiecare zi și să aud păsările cântând, aș vrea să îmi miroasă a fân proaspăt cosit, aș vrea să fac băi de soare și să scriu poezii în proză.
Minutul 17 și ceva, s-a schimbat ritmul.
Îmi amintesc zilele din copilărie în care stăteam pe-afară, în fața blocului, și jucam cărți, campionate îndelungi din diverse jocuri, ședeam jos pe trepte, jos pe beton, jucam-jucam-jucam, eram cu toții cartofori, uneori spărgeam semințe, parcă.
Îmi amintesc vremurile când fugeam în pădure, trebuia să ajung acasă înainte să își dea seama mama că lipsesc din fața blocului, nimeni nu îi păzea pe ceilalți. Umblam prin pădure deși nu aveam deloc voie acolo, de frica oamenilor răi. Și era un loc, îi spuneam Mormântul Elefantului, eram convinși de o poveste pe care nu știu cine o născocise,  cum că acolo fusese îngropat acum multă-multă vreme un elefant ce venise în Suceava cu circul, ni se părea un loc sacru, extrem de misterios, plin de farmec, magic, în visele și fanteziile mele nocturne mormântul elefantului se deschidea, coboram în el, în pământ, în întuneric - și înăuntru se petreceau lucruri adânci, ascunse, al căror loc nu l-aș fi găsit mai potrivit niciunde altundeva.
A venit cândva circul în Suceava, aveau și elefanti, am fost și eu la circ atunci, fugeam de la școală în pauze ca să vedem elefanții scoși la plimbare, mâncau frunze din copac, niște uriași gri rupând din niște copaci tineri, subțirei, pe cartodrom.
M-a izbit acum amintirea unor vise recurente, ce e drept nu am mai avut un asemenea vis de mult timp - cobor în subteran, într-o lume care e un soi de lumea-cealaltă, lucuri necurate-rele se petrec pe acolo, unele lucruri sunt îngropate acolo, nu îmi amintesc precis acum, din păcate. Adâncurile alea sunt întunecate, luminate roșiatic și pline de mister, mă înfioară, cobor și cobor, explorez.
"Fui la ilusión de tu vida".
Ritm nou.
Când eram mică eram un copil vesel, energic. Apoi m-au copleșit grijile, tristețile,gândurile, sensibilitățile, altele, nu mi-am mai revenit vreo 20 de ani sau mai mult, oare mi-am revenit vreodată? Nu știu, nu cred.
"A caballo vamos pal monte"
Îmi amintesc cum stăteam în grădinița din spatele casei bunicii, pe un scăunel pe aleea mică de beton de lângă casă, erau acolo doi brazi, multe flori, coacăze. Casa bunicilor îmi bântuie visele, mereu, mereu.
Îmi amintesc zăpada scârțâind sub picioare în zilele cu ger strașnic, îmi amintesc atât de multe și totuși mult prea puțin.
Miroase a bujori, bujorii roz pe cale să se ofilească, totul se ofilește, of.
Nu pot să scriu despre nimic serios-științific aici.
Mă duc să termin supa. 

vineri, 16 mai 2014

Câțiva pași

Uneori aș vrea să dansez și nu am cu cine, dansez singură prin cameră, prin mine.
Alteori aș vrea să mă plimb.
Lumea e frumoasă, mult prea frumoasă.
Azi m-am trezit imitând pe stradă legănarea unui baiat, unui tânăr, ritmul lui, urca dealul cu o chitară în cârcă, purta un hanorac și avea niște șnururi albe atârnând de glugă, se legănau ritmic, de colo-colo, m-am legănat și eu, nici nu știu dacă în realitate sau în sinea mea, ce mai contează, l-am imitat și l-am simțit, tânăr și fraged și emotiv, puțin trist, trecând pe lângă mine.
O plimbare prin cartier, țigani prin case vechi, țigani prin curți, oameni carnali, mulți, sfidători-liberi, îmi amintesc doar un culoar lung, ferestre, niște rufe puse la uscat, poate niște mizerie, niște țigani mici fugind, un țigan grizonat cu mustață privindu-mă lung, am plecat.
O curte cu o alee mică ducând spre casa părăginită și pierdută aproape sub verdeață, mică, joasă, cu acoperișul mare și copleșitor, separându-mă de curte un gard de fier forjat, dalele de piatră ale aleii sărite, ierburi crescând sălbatic în locul lor. I-am făcut o fotografie.
O casă părăsită, pe ea atârnând iederă, două ferestre mari acoperite cu scânduri bătute în cuie, crăpate pe ici pe colo, nu mai știu ce culoare avea, nu mai știu nimic, deasupra gardului pusă sârmă ghimpată.
Niște femei la balconul unei case cu mai multe etaje, lângă niște rufe puse la uscat, privindu-mă.  
Străzi și străduțe, la un moment dat am ieșit undeva și nu mai știam nici de unde vin, nici încotro ar trebui să o apuc, lumea e un labirint, până la urmă am recunoscut ceva din stradă și-am plecat mai departe.
M-am dus la vale, l-am întâlnit pe băiatul cu șnururile legănânde. 
Mi-a atras atenția un loc plin de verdeață peste drum de parc. O deschizătură într-un gard mai mult improvizat, o potecă mergând spre o casă, la vale. O casă prea frumoasă, fără ferestre, fără uși, toate smulse, rupte, podeaua pe jumătate smulsă, gunoaie înăuntru, lumina pătrunzând înăuntrul ei prin găurile cele mari ale pereților, frunze și vegetație, pustiu, pereții exteriori scorojiți, frumos colorați, grinzile din lemn întunecat sub scoperiș, cioplite frumos. Câini lătrând undeva, la distanță nu foarte mare. Am coborât trepte pietruite, pe lânga casă. Puțin mai departe, o movilă cărămizie - bucăți de pereți, bucăți de-acoperiș, sau așa îmi pare. Alte clădiri ceva mai departe în pustiul vechi și verde. Nu am mai îndrăznit să înaintez. "Spitalul dermato venerian" am văzut scris apoi, din stradă, pe o tăbliță pe un chioșc. Urmează să fie demolat. 
Un miros familiar, un miros vechi și tulburător din curtea și casa bunicii simțit pe lângă o casă, un miros de verdeață și poate nu numai, m-am ridicat pe vârfuri și-am adulmecat peste gard, nu știu a ce mirosea, nu mi-am dat seama. 
Am găsit drumul spre casă, ultima parte a drumului, soarele și căldura, poarta cărămizie - sau așa îmi pare. Un ceai în bucătărie. 
Muzică, aș vrea să dansez, dansez în mine.  

miercuri, 30 aprilie 2014

Ușa sensibilă

Camera mea cea mare și frumoasă are o ușă prea sensibilă. Poate nu întâmplător.
Ușa mea vibrează, se mișcă, se trântește, bubuie în funcție de mișcările din casă. Ușa mea este mișcată de cele mai mici și subtile lucruri și-mi dă fiori și mă tulbură.

Poate nu e tocmai întâmplător că tocmai camera mea are o asemenea ușă.
Doar de aș fi și eu pe interior așa de luminoasă, ordonată, neaglomerată și armonioasă cum e camera mea.

De când mă știu am o ușă prea sensibilă. Cea mai mare parte a vieții mele am urât chestia asta la mine. Să fii copleșit de emoțiile proprii mult prea des, mișcat și mișcat și mișcat, înnebunit în vâltoarea propriilor gânduri, tulburat și lipsit de odihnă, mișcat de lumea exterioară ție și permeabil față de ea chiar dacă nu îi dai atenție și locuiești mai mult în tine, copleșit și înnebunit de tot ce e prea strident pentru simțuri, prea mișcat de oameni și emoțiile lor chiar dacă te străduiești să ții ușa închisă cu trei rânduri de lacăte - pentru că ușa e prea sensibilă și ce e dincolo ajunge la tine invariabil.

De fiecare dată când ceva nu-mi dă pace, când mă tulbură, nu știu ce și cum să mai fac ca să mă anesteziez - ca să îmi aflu liniștea, odihna, concentrarea, puterea de a lucra ceva.

Acum vreo 2-3 ani, neștiind ce să mai fac cu mine, căutând cu frenezie o soluție, un anestezic, am dat de o autoare și de cărțile ei despre oamenii care-s prea sensibili. Mi-am cumparat două din cărțile astea și m-au ajutat să înțeleg într-o măsura mai mare ce e cu mine - și să pun ceva mai mult preț pe felul meu de-a fi și pe oamenii ca mine. E un club foarte select și frumos Clubul Celor Prea Sensibili dar mai nimeni nu-și dorește să facă parte din el. Mi-e somn și vreau să mă culc și nu mai am răbdare să scriu - vă las cu testul ăsta, cine știe ce rezultat vă iese (aș fi curioasa). Dacă nu e clar deja, eu obțin mereu un scor măreț.

duminică, 4 noiembrie 2012

Mersul trenurilor șansei


























Despre mersul trenurilor şansei

Acum, când ea-şi consultă ceaşca, pe care-o ţine ca
pe-o floare (din soiul lupidragi) de ansa frgilă şi cu
dulce galb,
cu ce cuvinte aş putea, fără s-o
tulbure, să-i spun, să-i dau de înţeles că şansa,
pe care pare s-o aştepte de la ghiocul univalv al
ceştii ca atare, ea, al cărei nume poate fi (şi poate
că şi e) Ortansa, că şansa, cum spuneam, nu trece, 
sau, dacă trece, nu opreşte, sau, chiar dacă 
opreşte, nu stă (decât puţin) într-un oraş, al ei,
urât şi care-şi pierde, pe zi ce trece, ănportansa;
mult prea urât şi-n care singur varul odăilor e alb.
(Şerban Foarţă )

PS: Scrisoare din Moldovița
(Emil Brumaru)

Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii

Tremurand de infinita
Gingășie a luminii?




O fotografie făcută pe când mă întorceam de la Sibiu într-un București în care mă aștepta un Răduc proaspăt îndrăgostit. De mine...

joi, 4 octombrie 2012

Efervescență

Mi-e poftă să creez ceva, sunt prea-emotivă, mă inspiră și mă impresionează atât de multe. Aș împleti, aș face fotografii, aș desena, aș găti, aș scrie un roman. Mă emoționează muzica, mă emoționează oamenii, lumina, gândurile, amintirile.

Într-așa o stare, aseara, pe o lumină tot mai slabă și mai puțin bună, am făcut niște fotografii, majoritatea nereușite. Dintre ele, astea două îmi par mai prezentabile.



joi, 27 septembrie 2012

Meteo

La ora 16 la Filaret se înregistrau 31 de grade Celsius. Dacă pe unii îi moleșesc-melancolizează-deprimă zilele reci și lipsite de soare, în cazul meu același efect îl au de regulă zilele mult-mult prea calde de vară din București. Zilele alea nemaipomenit de calde în care sunt toata ziua și chiar și noaptea lipicioasă-udă de transpirație, simt că urmează să mă pierd în îmbrățișarea caldă-sufocantă a tuturor obiectelor pe care șed sau care mă acoperă sau mă ating în vreun fel, autobuzele și metrourile sunt îngrozitor de pline de oameni și de duhori, abia mai respir aerul infect și vai și vai și singura consolare e abundența de fructe și legume din piață. Sunt, printre alte prea-sensibilități, prea-meteo-sensibilă. Afară de prea-desele furtuni emoționale  cu origine non-meteorologică, pe care ochii mei albaștri-cenușii precum cerul înnorat înainte de furtunile cele mai strașnice le acompaniază, voind a spune poate că sunt predestinată sau destinată furtunilor, nimic nu mă secătuiește mai mult de energie și de pofta de a face orice precum o fac zilele prea calde de vară din București. Divagând - sau poate nu, eu am crescut într-o zonă în care vara era plină de fericite stări si evenimente meteorologice, era plină de furtuni și de multă ploaie si era destul de răcoroasă. Și-n adolescență îmi făcea deosebită placere să umblu așa, prin ploi torențiale, tunete și fulgere. De fapt, îmi place și acum. Am afinitati cu cerurile noroase și cu furtunile, de orice soi ar fi, cum ziceam. Dar iertati-mi vă rog izbucnirile comico-sau-patetico-poetice de mai sus. Și daca vara tine la nesfârșit, până la sfârșitul lui septembrie, până spre începutul lui octombrie!...Of.  Rog prin urmare insistent temperaturile de peste 25 de grade să ma lase odată în pace. Să plece, domnule, să plece! Să plece în țările calde și să nu se mai întoarcă până anul viitor, vara viitoare. Daca vor rămâne, printr-o fericită întâmplare, într-o țară ceva mai sudică, n-o să mă supăr absolut deloc.  

Am avut o vară mult prea lungă, cu prea multe stări emoționale și fizice prea rele. Cât am stat prin București mi-a facut prea rău căldura - și-asa aveam toate condițiile interne pentru moleșeală-melancolie-deprimare și lâncezeală, numai căldura aia cumplită mi-a mai trebuit.
Gata cu căldura de București dom'le, să plece, gata!

Visez la toamnă, la răcoare, visez la căldură cuptorului și răcoarea de-afară, visez să coc pâine, plăcinte cu mere, cu dovleac, cu brânză, să fac galuști cu prune și să gătesc alte nenumărate lucruri, să port pulovere comode, să beau ceai bun și cald ca să ma încălzesc, să stau liniștită sub o pătură și să citesc și să reiau după multă-multă vreme mersul pe bicicletă, în cursul unor dimineți și zile prea-luminoase - și răcoroase.


sâmbătă, 30 iunie 2012

Vise

Am chef să scriu. Am chef să desenez sau să pictez sau să fac multe altele, trebuie să fac atât de multe - dar sunt prinsă în diferite stări ce mă fac imobilă și pasivă - așa că mă mulțumesc cu dorința neîmplinită, mă las să plutesc doar în dorința de a le face.
De-o vreme am poftă să scriu câte ceva pe aici și azi îmi vine să scriu, simt nevoia imperioasă să scriu, degetele mele vor să se miște și să scrie.


Am văzut de curând, într-un spatiu public unde oamenii, tinerii mai ales, se adună nopțile, câțiva tineri care dansează cu focul. A fost extraordinar de frumos. Noaptea pe la 12 ei dansau, corpurile lor se mișcau într-un fel de transă, incredibil de armonios, pline de grație, erau plini până în adâncurile lor de muzica si mișcările lor erau nemaipomenit de frumoase, erau în muzică și in clipă și dansau cu focul...si era nemaipomenit de frumos. Le sunt recunoscătoare... De-as putea, mi-as petrece toate serile si noptile privindu-i cum danseaza, exprimând nu numai bucuria lor de a fi si de a dansa cu focul - ci și toată frumusețea si tristețea și fericirea omenirii și timpul și sângele pulsând prin vene și bătăile inimii și sunetele și mișcările întregii lumi.

Parcă a fost un vis. În ultima vreme am impresia că viața mea e alcătuită din lungi vise, câteva foarte frumoase și unele foarte urâte, coșmaruri din cele mai groaznice cu putință, creierul meu e confuz și mi-e somn  și realitatea e așa de intensă și emoționantă ca în cele mai intense vise și corpul meu trece prin stări ciudate, extreme și totul e mult și greu, atârnă greu. 



 Fotografiile sunt făcute de Radul meu.