Domnișoară

Azi aș scrie o poveste, una scurtă, nu știu de care. Farmecul e că habar nu am despre ce e, ce conține. Habar nu am cum începe. Să fie.

Sunt într-un bar și beau whisky.
- Încă unul, îi spun barmanului.
Se uită tăcut la mine și-mi întinde paharul.
Îl torn rapid pe gât, mă strâmb și plătesc.
- Pe curând, asta e tot ce pot spune.
Pornesc atunci pe străzi, cerul e gri si plouă mărunt, îmi privesc reflexia în vitrine, sunt înalt și lung și port un trenci, port pălărie. Sunt un om tânăr, înalt dar adus de spate, beat și trist, îmi vâr mâinile în buzunare, caut țigările, caut chibriturile.
Nu mai știu unde sunt.
Sunt în Piață Unirii, traversez podul peste Dâmbovița și număr pescărușii, mă hotărasc, nici azi nu mă sinucid, dacă aș avea o pâine aș putea hrăni pescărușii, i-am hrănit într-o iarnă, le aruncam pâinea și o prindeau, se năpusteau și o prindeau în cioc.
Mă atinge cineva ușor pe umăr. Este cunoscutul meu, Dumitriu X. Nu am nicio poftă să vorbesc cu el, știu că e din soiul care pălăvrăgește, tare aș vrea să plec. Îi zâmbesc afabil totuși, mă și mir.
- Ai văzut azi caii?
- Nu, nu știu despre ce vorbești.
- Ei, erau unii, puțin mai departe, îi mâna cineva prin mijlocul orașului, îți dai seama? Ceva foarte curios.
- La ce oră?
- Ora prânzului parcă, nu mai știu. Dumneata ce mai faci?
- Uite, ca de obicei la ora asta, mă plimb.
- Miroși puțin a băutură, îmi spune atunci. Și zâmbește cu înțeles.
Decid să plec atunci.
- La revedere, stimabile.
- Atât de curând? spune el, în timp ce eu deja grăbesc pașii.
Sigur, miros a băutură, ce știe el. Merg mai departe, mă feresc de trecători cu greu pe trecerea de pietoni. Observ tot felul de femei. Unele prea fardate, unele grase, unele cu mersul legănat, altele pierdute, unele melancolice, unele cu picioarele subțiri, osoase, sub ciorapii de mătase. M-aș opri, aș opri una și-aș apuca-o de mână, îi și văd ochii îngroziți. I-aș zice "domnișoaro, ești foarte parfumată azi!" apoi i-aș da drumul și aș pleca foarte grăbit, nu are decât să mă uite apoi, dacă mai poate. Zâmbesc, îmi simt mațele goale sub toate rândurile de haine.
Știu că sunt foarte slab, o văd, o văd în ochii lor, tuturor femeilor. Dar nu mai contează, îmi văd mușchii întinși și subțiri, pielea goală și albă în oglindă, sunt cald și respir. Ce știu ele, e de-ajuns și atât. Și-apoi sunt eu, eu înăuntru. Iar am fantezii. "Domnișoară, ce te uiți așa la mine, vezi cumva ceva înauntru, vrei să mă despoi?". Îmi vine să râd. Dar mă văd oamenii în jur și las privirea în pământ.  Zâmbesc totuși pe sub mustăți.
Mi s-au cam udat hainele și nu îmi mai rezistă mult pantofii. Am obosit. Port conversații imaginare. Cu duduia de la magazin.
"- Duduie, cât e kilogramul de mere?
- 15 lei.
- De ce or fi așa de scumpe? îi spun în timp ce mă uit la ochii ei foarte rotunzi, încercând să nu-mi cobor privirile.
- Nu știu, chiar nu știu."
Visez lucruri necurate cu duduia de la magazin. Mă simt singur și infect. Am ajuns în fața blocului. Îmi văd în geamul ușii obrajii supți, ochii adânciți în orbite, firele de păr populându-mi obrajii. Îmi duc mâna prin păr și peste obraji, zâmbesc batjocoritor. Salut portarul.
Scările sunt multe, în spirală, miroase blocul a locuințe de babe, le văd în cămășile lor de noapte și în halate, cu părul pe bigudiuri, șezând pe canapele, privind în gol, moțăind. Cu pielea zbârcită, mirosind a naftalină din cauza tuturor pernelor brodate cu care sunt împresurate. Lasă în urmă miros de vechi și de om bătrân, ceva indescriptibil, invadând casa scării.
Am ajuns la ușa propriei garsoniere. Sunt obosit, abia mă mai mișc după șase etaje. Mi-e frică de lift.
La mine în casă întotdeauna e penumbră, las jaluzelele grele perpetuu în jos, las uneori placuțele întredeschise, mă bucur de jocul de lumini, linii, umbre. Am un fotoliu într-un colț. E aproape de pat, aproape de fereastră. Acolo șed. Sigur că mă simt singur aici.
"- Dumneavoastră cum v-ați simți, domnișoară?
- Foarte bine, spune ea, foarte bine. Aș adormi aici, e răcoare.
- Sigur, așa spuneți toate, apoi vă ridicați și plecați."
Domnișoara mă privește galeș.
"- Dumneavoastră, spune ea, sunteți aproape mort.
- Știu, e un lucru cert."
Dar mă opresc din mărturisire înainte să înceapă efuziunile sentimentale. Văd, văd cu ochii minții tot felul de scene, mașinile trecând pe stradă jos, o femeie cu un plod, niște copaci, apoi o clădire înaltă, un turn, mă întreb ce e acolo, de ce îl văd. Am obosit.
"- Dumneavoastră, domnișoară, aveți o piele extraordinară, ceva ce nu am mai atins, vă rog să acceptați acest avans pentru plăcerea indubitabilă pe care urmează să o simt!" 
Mai apuc să văd doar perdeaua, contrastând oarecum cu odaia tot mai gri, apoi o față de masă, un scaun, câteva haine aruncate pe el. Văd candelabrul și inchid ochii. Las capul pe spate, amețit.
"- Domnișoară, vă spun sincer, nu mai sunt treaz."
Îmi simt corpul greu, viu și plin.