Se afișează postările cu eticheta dans. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dans. Afișați toate postările

miercuri, 5 noiembrie 2014

Discotecă

Habar nu am despre ce să scriu, mi se întâmplă tot mai des și e așa de pustie viața fără inspirație, dezamăgitor, deși sunt bine dispusă în seara asta, am o poftă mare însă să scriu, sunt cam bine dispusă nici nu știu de ce, de ce să mă gândesc la asta?, nu am chef. M-a apucat o poftă să dansez dar nu am nici cum, nici unde, e destul de tristă viața mea din punctul ăsta de vedere.
Dacă aș avea de ales - și am, chiar am - aș scrie doar povești siropoase, povești cum îmi plac mie, îmi plac atât de mult, le caut prin tot ce citesc, le trăiesc, le devorez cu poftă.


Sunt o domnișoară singură și foarte glumeață, cu un simt al umorului cam sălbatic, râd adesea în hohote, cu și fără motiv, îmi petrec trei nopți pe săptămână într-o discotecă, o discotecă sătească într-un hambar vechi din lemn, cu câteva mese și un bar în fundul sălii lungi, un frigider cu vitrină mare, cu sucuri și bere, trei ventilatoare atârnate din tavan, ce nu funcționează decât în toiul verii, o combină cu boxe mari, două becuri slabe de tot vopsite în roșu și aprinse în colțuri opuse și îndepărtate - și un stroboscop în mijloc. Sala e plină cu tineri gustând cu nesaț din plăcerile puțin variate ale anilor puțini rămași înainte de căsătorie, cine din satul meu mai vine la discotecă fiind căsătorit?, așa ceva nu se face. Port bulgi prea mulați și bluze cu paiete și puțin prea scurte și pantofi cu tocuri de zece centimetri și nu sunt o femeie zdravănă de un metru șaptezeci și doi, nu, ci o domnișoară de maxim unu șaizeci și unu în haine strâmte și elastice, cu șolduri și pulpe pline, mâini mici, ochi mari și albaștri și părul lung și vopsit brunet. Prind ritmul rapid și gust și sorb din priviri domnișori, dar ușuratică nu sunt, nu - și râd, râd atât de mult, în hohote, și asta pare să le placă. Stroboscopul strălucind, pâlpâind spasmodic, miros aspru de sudoare, fum de țigară și puțin aer rece, din când în când. Când ni se termină CD-urile dăm drumul și la radio. Unii din noi șed plictisiți pe margine, stau de vorbă, glumesc, majoritatea însă caută să intre în starea lor obișnuită, sângele lor pulsând cald și pofta mare și simplă de viață, mâini mișcându-se prin aer și șolduri mișcate bine sau ridicol, palme atingând ușor sau nedelicat și aspru trupuri străine și calde și puțin umede, agitație, zâmbete și ochi închiși și suflete și trupuri căutându-se prin mulțime.
- A, Elena, dansezi azi cu mine?
- Sigur, aș zice.
Nopțile mele sunt lungi și pline. Fumez cu poftă, din păcate, beau maxim trei pahare de tărie și în zori plec spre casă singură sau însoțită, lipsită de chef de vorbă însă. Casele sunt întunecate și câinii sunt leneși, ulițele sunt pietruite doar și mi-e greu să pășesc pe tocuri și lipesc geaca mai bine de mine, să îmi țină mai bine cald. Cel ce mă însoțește azi stă trei case mai la vale de mine, e înalt și bine făcut și e nebărbierit azi și are niște ochi mari și blânzi cu care mă privește întotdeauna nesătul când crede că nu-l văd, cu poftă și cu spaimă în același timp. Toată seara ne-am privit unul pe celălălt, din când în când ne-am oferit unul altuia priviri zâmbitoare, fără niciun subînțeles, aș zice eu, doar așa, de bucurie. Am dansat și cu el. Păstrăm o distanță mică între noi, nu vorbim, mă privește din când în când, mă prefac că nu observ.  
- Pot să te țin de mână, Ileano?
Ce dorință ciudată. Protestez.
- De când sunt eu Ileana? Nu-mi place să îmi spui așa.
Dar îi dau mâna. Are o mână mare și caldă și umedă, are emoții. Nu-i nimic, e bine, mă gândesc, dar nu i-o spun. Ne oprim în fața porții mele. 
- Ești cam beat, îi spun uitându-mă mai bine la el, simțindu-i mirosul. Îmi vine să râd, nu știu nici eu de ce - dar mă abțin.
- Așa e. 
Îmi ia mâinile în mâinile lui și le trage ușurel spre el, mă trage spre el. 
- Nu vreau, îi spun.
- Bine, îmi spune cu dezamăgire. 
Îi mângâi ușor un braț, nu ajung până la umerii lui - și îl las să plece, rămân putin și îl privesc, pașii lui mari, umerii plecaţi.
Curtea e goală, în casă camera mea e caldă, a făcut mama focul în sobă pentru mine, miroase un pic a fum și mă lipesc puțin de teracota fierbinte. Mă înfior.

duminică, 10 august 2014

Jazz

Mi-a venit să ascult niște jazz. Am început să visez. 
În noaptea asta sunt altcineva și dansez, nu oricum ci într-o seară răcoroasă, undeva pe malul mării, pe o terasă acoperită, un local cu podeaua din lemn, luminat de multe becuri atârnate din tavan, gălbui și foarte slabe. Pe jazz. Undeva prin anii '40, la sfârșitul războiului. Aș purta o rochie frumoasă, cu mâneci trei sferturi și fustă cloș (nu știu dacă se purta așa ceva pe atunci), înflorată desigur, dintr-un material fin și vaporos. Aș dansa cu un bărbat purtând pantaloni cu bretele și-o cămașă simplă, albă, un bărbat cu mâini transpirate de emoție, ce-ar închide din când în când ochii ca să se bucure pe dinăuntru, să viseze frumos. Ne-am opri din când în când, ne-am îndrepta spre marginea terasei, ne-am sprijini pe balustradă și-am privi spre mare, prin întuneric. I-am vedea spuma albă, am auzi valurile. Adesea ne-am pierde prin gânduri, uneori el și-ar aminti războiul, s-ar posomorî. M-aș apropia mai mult de el atunci. Și-ar aprinde o țigară, ar fuma-o.
Ne-am întoarce apoi să dansăm.

marți, 24 iunie 2014

La mine în fotoliu

La mine în fotoliu e petrecere cu lăutari, le bag dolari în buzunare, curge șampania, în măsele face poc caviarul, dau semnificativ din mâini.
Îmi vine să râd.
Să râd.
Ha.
La mine în fotoliu e ring de dans, doamnele se învârt pe tocuri ținute de mâini de domni transpirați, mirosind a loțiune de ras ieftină, cu cămașă și cravată și proaspăt rași.
Avem și lumini de discotecă, colorează oamenii frumos în ringul de dans.

La mine în fotoliu domnișoarele așteaptă să le poftească domnișorii la dans. Domnișori cu voci în schimbare, obraji presărați cu acnee și ochi galeși. Domnișori fini și sensibili, domnișori galanți, domnișori în blugi și cu șepci stupide.

La mine în fotoliu e petrecere și voiam să spun asta lumii.
Justin Timberlake.
Ha. 

sâmbătă, 14 iunie 2014

Aseară o stradă

Aseara o stradă plină de oameni, valuri-valuri și curenți, bancuri de pești, păstrăvi înotând împotriva curentului, alge, vâltori, mormoloci și oameni atingându-se de mine, sunt copleșită și nu am de cine mă ține.
În marea de oameni nu pot sta decât cu nervii amorțiți, muzica trece prin mine, e bine, oameni se mișcă, o mare cu unde și valuri, încep să mă simt bine.
Mă doare spatele, sunt bucuroasă dar nu e nimeni cu mine ca să știe, mă uit la niște oameni dansând cu flăcări, le lipsește muzica, ritmul pulsându-le în vene, e frumos dar nu-i destul de bine.


Noaptea orașul e plin de oameni vii și atât de tineri, o viață necunoscută aproape mie, mi-am dus durerea de spate acasă.

vineri, 16 mai 2014

Câțiva pași

Uneori aș vrea să dansez și nu am cu cine, dansez singură prin cameră, prin mine.
Alteori aș vrea să mă plimb.
Lumea e frumoasă, mult prea frumoasă.
Azi m-am trezit imitând pe stradă legănarea unui baiat, unui tânăr, ritmul lui, urca dealul cu o chitară în cârcă, purta un hanorac și avea niște șnururi albe atârnând de glugă, se legănau ritmic, de colo-colo, m-am legănat și eu, nici nu știu dacă în realitate sau în sinea mea, ce mai contează, l-am imitat și l-am simțit, tânăr și fraged și emotiv, puțin trist, trecând pe lângă mine.
O plimbare prin cartier, țigani prin case vechi, țigani prin curți, oameni carnali, mulți, sfidători-liberi, îmi amintesc doar un culoar lung, ferestre, niște rufe puse la uscat, poate niște mizerie, niște țigani mici fugind, un țigan grizonat cu mustață privindu-mă lung, am plecat.
O curte cu o alee mică ducând spre casa părăginită și pierdută aproape sub verdeață, mică, joasă, cu acoperișul mare și copleșitor, separându-mă de curte un gard de fier forjat, dalele de piatră ale aleii sărite, ierburi crescând sălbatic în locul lor. I-am făcut o fotografie.
O casă părăsită, pe ea atârnând iederă, două ferestre mari acoperite cu scânduri bătute în cuie, crăpate pe ici pe colo, nu mai știu ce culoare avea, nu mai știu nimic, deasupra gardului pusă sârmă ghimpată.
Niște femei la balconul unei case cu mai multe etaje, lângă niște rufe puse la uscat, privindu-mă.  
Străzi și străduțe, la un moment dat am ieșit undeva și nu mai știam nici de unde vin, nici încotro ar trebui să o apuc, lumea e un labirint, până la urmă am recunoscut ceva din stradă și-am plecat mai departe.
M-am dus la vale, l-am întâlnit pe băiatul cu șnururile legănânde. 
Mi-a atras atenția un loc plin de verdeață peste drum de parc. O deschizătură într-un gard mai mult improvizat, o potecă mergând spre o casă, la vale. O casă prea frumoasă, fără ferestre, fără uși, toate smulse, rupte, podeaua pe jumătate smulsă, gunoaie înăuntru, lumina pătrunzând înăuntrul ei prin găurile cele mari ale pereților, frunze și vegetație, pustiu, pereții exteriori scorojiți, frumos colorați, grinzile din lemn întunecat sub scoperiș, cioplite frumos. Câini lătrând undeva, la distanță nu foarte mare. Am coborât trepte pietruite, pe lânga casă. Puțin mai departe, o movilă cărămizie - bucăți de pereți, bucăți de-acoperiș, sau așa îmi pare. Alte clădiri ceva mai departe în pustiul vechi și verde. Nu am mai îndrăznit să înaintez. "Spitalul dermato venerian" am văzut scris apoi, din stradă, pe o tăbliță pe un chioșc. Urmează să fie demolat. 
Un miros familiar, un miros vechi și tulburător din curtea și casa bunicii simțit pe lângă o casă, un miros de verdeață și poate nu numai, m-am ridicat pe vârfuri și-am adulmecat peste gard, nu știu a ce mirosea, nu mi-am dat seama. 
Am găsit drumul spre casă, ultima parte a drumului, soarele și căldura, poarta cărămizie - sau așa îmi pare. Un ceai în bucătărie. 
Muzică, aș vrea să dansez, dansez în mine.  

sâmbătă, 30 iunie 2012

Vise

Am chef să scriu. Am chef să desenez sau să pictez sau să fac multe altele, trebuie să fac atât de multe - dar sunt prinsă în diferite stări ce mă fac imobilă și pasivă - așa că mă mulțumesc cu dorința neîmplinită, mă las să plutesc doar în dorința de a le face.
De-o vreme am poftă să scriu câte ceva pe aici și azi îmi vine să scriu, simt nevoia imperioasă să scriu, degetele mele vor să se miște și să scrie.


Am văzut de curând, într-un spatiu public unde oamenii, tinerii mai ales, se adună nopțile, câțiva tineri care dansează cu focul. A fost extraordinar de frumos. Noaptea pe la 12 ei dansau, corpurile lor se mișcau într-un fel de transă, incredibil de armonios, pline de grație, erau plini până în adâncurile lor de muzica si mișcările lor erau nemaipomenit de frumoase, erau în muzică și in clipă și dansau cu focul...si era nemaipomenit de frumos. Le sunt recunoscătoare... De-as putea, mi-as petrece toate serile si noptile privindu-i cum danseaza, exprimând nu numai bucuria lor de a fi si de a dansa cu focul - ci și toată frumusețea si tristețea și fericirea omenirii și timpul și sângele pulsând prin vene și bătăile inimii și sunetele și mișcările întregii lumi.

Parcă a fost un vis. În ultima vreme am impresia că viața mea e alcătuită din lungi vise, câteva foarte frumoase și unele foarte urâte, coșmaruri din cele mai groaznice cu putință, creierul meu e confuz și mi-e somn  și realitatea e așa de intensă și emoționantă ca în cele mai intense vise și corpul meu trece prin stări ciudate, extreme și totul e mult și greu, atârnă greu. 



 Fotografiile sunt făcute de Radul meu.